Țin mult să semnalez reeditarea la Polirom, după 20 de ani, a unui must read – pe bune/pe invers, romanul de debut al lui Adrian Schiop (prefațat în 2004 de Costi Rogozanu), o carte despre prietenie și formare, o carte ca un album în care se amestecă plăcut figuri, culori, contexte. Recitit azi, după toate prefacerile societății românești din ultimele două decenii, romanul nu numai că nu și-a pierdut farmecul, ba chiar a căpătat valoarea unui obiect vintage, care a trecut, evident, testul timpului, prin scenografia cool pe care o creat-o autorul atunci, prin referințe, muzici, personaje, cărți, reflexivitate maximă și emoție nefiltrată. În contrast cu un sentimentalism disimulat și cu etajul ludic, construcția frazei emană sobrietate, e articulată, logică, aproape didactică, reflectând o gândire scripturală structurată, cu aplecare spre argumentație și eseu.
Cartea îți lasă sentimentul că totul vine din interior, că textul e o reflectare a unui conținut sufletesc atât de bogat încât dă pe afară, pare că sunt atât de multe de spus despre lucruri aparent mărunte și că, în personajul-narator, e o mare capacitate de a absorbi din jur tot ce este uman, tandrețe, tristețe, anxietate, timiditate, teamă, stângăcie, bucurie, tinerețe. Adi Schiop are talentul de a te încapsula în universul lui, într-o bulă personală, tăindu-ți cumva, ca cititor, orice legături cu vreo altă realitate în afara celei textuale, care ea însăși pare o anexă a vieții interioare a naratorului, o proiecție în centrul căreia găsim: o nevoie neîntreruptă de ficțiune, finețea analizei, intuiția celorlalți, o atenție deosebită dată oamenilor, dorința inocentă de a fi fericit, dorința de lucruri simple și calde, toate cusute cu firul autoironiei.