Moștenirea

Povestea asta cu Tanti Zenobia și cu moștenirea o luase complet pe nepregătite. Nu înțelegea de ce sora bunică-sii îi lăsase ei prin testament casa și contul din bancă. Un depozit de 116.000 de lei și o casă cu două camere, bucătărie, grădină și veceu în curte, în orășelul în care se născuse bunică-sa și pe care Anda îl vizitase doar sporadic în copilărie. E drept că în ultimii ani îi trimisese mătușii câte o carte poștală de Crăciun și de Paști, dar o făcuse pentru că era singura ei rudă rămasă în viață din partea mamei și nu așteptase vreo recompensă pentru asta. Cât despre tată, știa doar că se aciuase pe undeva pe lângă Mediaș, într-o gospodărie unde dădea o mână de ajutor atunci când își revenea din beție și că dormea într-o cocioabă din fundul grădinii acelor oameni miloși care nu se îndurau să-l pună în drum. Nu-l căuta niciodată și nici el n-o căuta pe ea.

Când primise citația de la notar, prin care era invitată să se prezinte la dezbaterea moștenirii, se gândise că cineva îi făcea o farsă și avusese pornirea să arunce hârtia la gunoi. Nici măcar nu aflase că Tanti Zenobia murise. Probabil nu știuse nimeni cum să dea de ea ca s-o cheme la înmormântare. Sau nu-și bătuseră capul cu asta. Se urcase în tren mai degrabă din curiozitate, fiind convinsă că mătușă-sa îi lăsase prin testament cel mult cerceii în formă de zmeură și broșa grea de aur pe care și-o atârna la rever la fiecare reuniune de familie. Când notarul îi dăduse certificatul de moștenitor și îi pusese în palmă mănunchiul greu de chei, mirosind a petrol, îi venise s-o rupă la fugă: devenise proprietara unei case și a unui depozit bancar, iar noua realitate se simțea ca un ghem de emoții contradictorii în stomac.

Își băgă adresa în Google Maps, pentru că-și amintea doar vag unde locuia Tanti Zenobia. Din piața centrală a orașului, o șosea șerpuită urca pieptiș printre case înalte și oblonite, în care nu părea să locuiască cineva. După aproape un kilometru, din drumul principal se desprindea o străduță neasfaltată, pe care casele erau mai pipernicite și mai răzlețe, înghițite de verdeață. Gospodăria mătușii era aproape de capătul drumului, care coincidea cu marginea orașului, sub pădure, la numărul 84. O construcție mărunțică, văruită în cărămiziu, cu două ferestre la stradă și cu un acoperiș de carton gudronat, de culoare neagră, care stătea ușor înclinat, ca o căciulă dată pe ceafă. Gardul din scânduri era vopsit în gri, iar broasca de la poartă era model vechi, rudimentar și pătrățos, așa cum vezi pe la casele de la țară.

Anda se munci o vreme până descoperi cheia potrivită. Când o băgă în broască, își dădu seama că mâinile îi tremurau. Se opri un pic și îi trecu prin minte că, odată intrată în curte, viața ei urma să se schimbe definitiv.

În spatele porții se adunase un morman de cataloage de la Penny printre care se zăreau câteva plicuri zbârcite de la atâta stat în ploaie și la soare, în care erau, mai mult ca sigur, facturi. Le împinse cu piciorul lângă peretele casei. Curtea era lungă și îngustă, mărginită în partea stângă de casa cărămizie, iar în dreapta de zidul cenușiu, acoperit cu calcio vecchio și cuprins până la jumătate de umezeală, al casei vecine. La capătul celor două construcții se deschidea dintr-o dată grădina, nu foarte mare, dar plină de copaci: vișini, meri și gutui care-și scuturaseră de curând petalele florilor de primăvară. Plouase mult în ultimele săptămâni, iarba creștea înaltă, presărată ico-colo de păpădii și de niște flori albastre ca niște clopoței gingași, despre care Anda nu știa cum se numesc. În stânga era un coteț de găini, acum pustiu, iar în fundul curții se zărea veceul, o cocioabă șubredă, din scânduri nevopsite, care stătea ușor într-o rână, sprijinită de gard. O cărare se ghicea prin iarbă până acolo, dar era limpede că nu-și mai croise nimeni drum de multă vreme prin ea, pentru că verdeața o acoperise aproape complet. Mirosea a pământ reavăn, a flori de salcâm și a iarbă udă, iar dintr-o curte din vecini se auzea cotcodăcit de găini. Anda rămase o vreme sub copaci, neștiind dacă simte bucurie, panică, sau tristețe. Îi venea greu să înțeleagă că tot ce vedea acolo îi aparținea. Își scoase telefonul și făcu câteva poze, apoi se întoarse pe aleea de ciment care ducea spre casă.

Lipită de peretele casei era o magherniță din paiantă, care servea drept depozit și magazie de lemne. Cineva trecuse o sârmă ruginită prin belciugele înfipte în lemnul vechi și nevopsit al ușii și o răsucise strâns. Nu se obosi s-o deschidă. Mai era timp pentru asta. Parcuse cu privirea conturul casei. Prima era bucătăria, în care se putea intra direct din curte și care avea o ferestruică dreptunghiulară, cuprinsă de pânze dese de păianjeni, prin care se zărea o perdea de dantelă și o mușcată care se uscase de mult. Intrarea principală era pe la mijlocul aleii, o marchiză mică și pătrată, cu geamuri înguste și colorate și acoperiș în formă de coadă de păun. Nimeri cheia destul de repede, iar ușa se deschise fără zgomot. În micul holișor pardosit cu linoleum maro, pe care soarele arunca lumini multicolore, erau aliniate o pereche de ghete de iarnă, îmblănite, și o pereche de papuci de casă de culoare vișinie.  Din hol se deschidea apoi o cameră lungă, întunecoasă și îngustă, luminată doar de geamurile de la marchiză, cu un bufet de lemn masiv sprjinit pe peretele din fund. În stânga și în dreapta câte o cameră, cea de la stradă amenajată ca dormitor, cealaltă ca o sufragerie, cu multă mobilă înghesuită pe lângă pereți. Din sufragerie, o altă ușă ducea în bucătărie. Asta era tot: o casă mică, tip vagon, cum se construia cel mai des între cele două războaie mondiale. Înăuntru era întuneric și rece. Aerul cald de primăvară nu avusese pe unde să pătrundă. Mirosea a umezeală, a naftalină și a gutui. Impresia era că stăpâna casei plecase doar până la magazinul din colț și că trebuia să se întoarcă în orice clipă.

Anda avea doar două amintiri clare legate de Tanti Zenobia. La înmormântarea bunicului ei începuse s-o întrebe pe bunică-sa cu voce tare câte avorturi făcuse de-a lungul vieții, spre deliciul vecinilor veniți la priveghi, care stăteau în jurul sicriului și pândeau un motiv de bârfă sau de cleveteală. Bunică-sa fusese nevoită s-o apostrofeze de mai multe ori, pe ton din ce în ce mai ridicat, până când soră-sa abandonase subiectul.

Își mai amintea și de o reuniune de familie, probabil un revelion sau un botez, la care bunică-sa o tot dăscălea spunându-i că atunci când pleacă de acasă trebuie să aibă lenjerie curată și nouă, pentru ca, în caz că i se face rău și ajunge la spital, să nu râdă doctorii și asistentele de ea. Cu vocea ei răgușită, de fumătoare, Tanti Zenobia protestase pe un ton sonor și plin de dispreț. De ce trebuia să le băgăm în cap fetelor tinere doar frici legate de boli și spitale? De ce să nu le spunem că e posibil să întâlnească un cavaler irezistibil cu care să dorească să ajungă în pat cât mai urgent? Bunică-sa se făcuse vișinie la față și îi replicase soră-sii printre dinți că vorbea doar prostii și că nu se mira că nu reușise să țină lîngă ea prea mult timp nici un bărbat cumsecade. Pe Anda povestea o distrase teribil și de câte ori își descoperea o gaură în ciorapi sau o pereche de chiloți descusuți avea grijă să-i arunce, cu gândul la bunică-sa și la sora ei nonconformistă. Metoda nu-i folosise însă la mare lucru: cavalerul irezistibil întârzia să apară. De altfel, nici tanti Zenobia nu păruse să-și găsească sufletul pereche. Se căsătorise de două ori și divorțase tot de atâtea. Spunea în glumă că-și propusese s-o depășească pe Elisabeth Taylor la numărul de bărbați. Tanti Zenobia era mare cinefilă.

Anda se așeză pe marginea unui fotoliu din sufragerie, sprijinindu-și rucsacul de piciorul măsuței de cafea de lângă ea. Se simțea ca în vizită. Toată casa era ordonată și tăcută. Un strat gros de praf se așternuse peste mobilele din lemn furniruit, lucios și demodat. Ar fi vrut să deschidă ferestrele să aerisească și să lase lumina soarelui să pătrundă înăuntru, dar ceva o reținea. Se gândea că ar trebui să ceară voie, dar nu știa cui. Ce ciudat e să mori și să vină niște străini să-ți cotrobăie prin lucruri. Să deschidă dulapuri și sertare și să se întrebe de ce-ai adunat toate mărunțișurile și prostiile din lume. Să le sorteze și să le arunce apoi, fără milă și fără considerație.

Simți că i se face foame. În graba plecării de dimineață, cu toate emoțiile și incertitudinile acelei zile, nu apucase să mănânce decât un covrig înșfăcat în viteză în gară, atunci când coborâse din tren. Ceasul arăta deja trei și jumătate după-amiaza. Ar fi trebuit deja să pornească înapoi spre casă, avea un tren la ora cinci și zece minute.

Se ridică și se îndreptă spre bucătărie. În stânga ușii văzu un dulap mare, vopsit în verde. Îl deschise și descoperi că era plin de borcane de dulceață, zacuscă și compot. Pe fiecare borcan erau lipite etichete scrise cu litere mari, întortocheate: vișine 2019, gutui 2020, zacuscă ciuperci. Tresări violent când simți mișcare și văzu o umbră care se proiectă fugar pe peretele din fundul încăperii: pe pervazul geamului se cățărase un motan mare și portocaliu care începu să miaune trist și sonor. Anda deschise ușa dinspre curte, iar motanul se strecură înăuntru. Era limpede că se simțea ca acasă. Se apropie de ea și începu să i se frece de picioare. Se aplecă să-l mângâie, dar el se îndepărtă suspicios. 

Apariția motanului o însufleți și îi dădu curaj. Merse din cameră în cameră și deschise larg ferestrele, apoi ieși la poartă. În fața casei vecine, pe un scăunel de lemn vopsit în verde, o bătrânică adusă de spate picotea la soare. Când o văzu, se ridică în picioare, cu mâna streașină la ochi.

― Tulai, că nu știam cine umblă prin casă pe la vecina! N-ăi fi tu nepoata de la Cluj?

Anda ezită puțin, apoi porni spre bătrână.

― Săru mâna. Ba da, eu sunt.

― Of, biata Zenobia, cum s-a mai dus! Uite că imediat se fac trei luni. Sărăcuța de ea, mai tânără ca mine cu opt ani. Eu deja merg pe objdoi. Dar să știi că am avut grijă de casă, n-am lăsat rubedeniile să facă jaf pe acolo. Le-am zis că este testament pe numele tău, am încuiat frumos și-am dat cheile la notar când mi le-o cerut. Ei, da’ frumușică te-ai făcut, ptiu, să nu te deochi! Mi-amintesc că te-o adus o dată bună-ta pe aici. Erai mică, aveai vreo trei ani și te-a mușcat cățelu’ Zenobiei. Phiii, ce scandal o ieșit atuncea! Plângeeeai, că răsuna toată strada, deși cățelu’ numa’ te capsase un pic de mânuță, că nu era rău, bietu’ animal. Te-o luat bună-ta în brațe și ați plecat val-vîrtej, după aia nici c-a mai trecut pe aici. Ți-aduci aminte?

Bătrâna se opri și o privi cu niște ochișori rotunzi și veseli, care se deslușeau în spatele pleoapelor căzute și a sprâncenelor stufoase. Avea un nas mic și cârn, iar când vorbea, în gură îi sclipea un canin îmbrăcat în metal galben. Nu așteptă răspunsul Andei.

― Eu și cu Zenobia am fost ca două surori, să știi. Ne beam întotdeauna cafeaua împreună, ne ajutam, ne sfătuiam. Acuma-mi lipsește grozav. Ăștia de pe aici de pe stradă îs oameni tineri, cu servici, mai mult plecați, nici n-apuci să-i vezi, să mai schimbi o vorbă cu cineva. Auzi, nu ți-e foame, că am făcut de dimineață niște gogoși de post.

― Ba să știți că mi-e foame tare, răspunse Anda înmuiată și înduioșată de sporovăiala bătrânei.

― Ce mă bucur! Hai, hai la bucătărie să mănânci. Îți fac și un ceai, sau o cafea, dacă vrei. Am din aia fără cofeină, că dacă beau din ailaltă nu mai dorm noaptea. Dar să știi că e bună la gust, zici că e cafea naturală.

Deschise poarta ținându-se cu mâna dreaptă de șale și târșâindu-și papucii albaștri de plastic. Anda o urmă docilă, uitându-se curioasă în jur. Casa vecinei era aproape identică cu cea a mătușii ei. Intrară în bucătăria unde se auzea un radio în surdină.

― Toată ziua-mi cântă radioul. Așa am impresia că nu-s chiar singură în casă. Ofofof, cine-a zis că bătrânețea e frumoasă ori a mințit, ori a vorbit gura fără el.

Se așezară împreună la masa acoperită cu o mușama cu flori movulii. Gogoșile erau mici, rotunde, pudrate cu zahăr din belșug și miroseau a vanilie. Ar fi putut să înghită tot castronul pe care vecina i-l așezase dinainte.

― Tanti, pe mine m-a mirat foarte tare că mătușa Zenobia m-a lăsat moștenitoare. Nu v-a spus niciodată de ce tocmai pe mine m-a ales? 

Bătrâna o privi zâmbind într-un fel ciudat.

― Hm! Zicea că din toată familia aia de lași și prefăcuți … nu te supăra pe mine, îs cuvintele ei, nu-s ale mele, tu ești singura curajoasă și răzbătătoare, ca și ea.

Își lovi palmele de masă cu putere, de parcă ar fi vrut să dea mai multă greutate cuvintelor.

― Eu? Eu curajoasă? Se vede treaba că nu mă cunoștea chiar deloc, săraca mătușa! Anda se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului acoperit cu o husă croșetată în culori pastelate. Caracterizarea bătrânei o mirase, dar o și măgulea. 

― Ei, mă rog, treaba voastră, că eu n-am de unde să știu ce-a fost la voi în familie, în orice caz, biata Zenobia era mândră de tine că ai făcut o facultate, că lucri la bancă, că-ți merge bine. Și tare se mai bucura când îi trimiteai câte-o felicitare. N-ai văzut acolo în dormitor cum îs toate înșirate pe la oglindă?

Nu văzuse, intrase doar cât să deschidă geamurile, nu apucase să se uite în jur cu atenție. Tresări violent când simți că ceva i se atinge de picioare. Motanul mare și portocaliu intrase în bucătăria bătrânei și o privea mieunând.

― Oooo, uite-l pe săracu’ Sorinel. Să știi că el m-a anunțat că ceva nu-i în regulă cu tușă-ta. Tot venea aici la geamu’ meu și mieunaaaaa că ți se rupea sufletul. Era sfârșit de ianuarie și ninsese o grămadă, nu prea ieșeam io din casă, dar când am văzut că el nu pleacă de la geam m-am gândit să mă duc să văd ce-i cu vecina. De două zile o tot sunam și nu răspundea la telefon. M-am pornit încetișor, cu bastonu’, pâș-pâș, să nu cumva să alunec pe zăpadă, și am găsit-o ghemuită lângă ușa de la bucătărie, ziceai că tocmai se aplecase să adune ceva de pe jos. Toate ușile descuiate, bine că n-apucase să intre careva și să fure tot de pe acolo.

Veselia dispăruse din ochii vecinei. De afară se auzeau niște guguștiuci uguind pe acoperiș, moleșiți de plictiseala amiezii. Două muște bâzâiau insistent, survolând gogoșile de pe masă. Pe fereastra larg deschisă a bucătăriei intra miros de iasomie de la o tufă plină de flori aflată la colțul casei. Anda oftă, împinse castronul cu gogoși spre mijlocul mesei și se ridică să plece.

― Și acuma ce-ai de gând să faci cu casa? O vinzi, o ții?

― Sinceră să fiu, tanti, încă nu m-am gândit. Nici nu-mi vine să cred că e a mea, spuse zâmbind și dându-și după ureche o șuviță de păr care-i tot cădea în ochi. În noaptea asta rămân să dorm aici, aveam un tren la ora cinci, dar deja e prea târziu și nu mai ajung la gară.

― Ei, cum vrei tu, mamă dragă! Dacă ai nevoie de ceva, aicea mă găsești. Eu nu prea plec de-acasă, că tare mă dor picioarele.

Bătrâna o conduse până la poartă și se așeză înapoi pe scăunelul de lemn vopsit în verde. Își luase și un plici de muște din bucătărie și-l tot agita prin aer cu o mină războinică.