De când sunt cu Roxana, am flirtat o singură dată cu o tipă, în Mega Image. M-am așezat după ea la coadă, am văzut o sticlă de J&B în coșul ei și am început să vorbesc despre whisky. Spre surpriza mea, a funcționat. Am discutat despre diverse tipuri de whisky și despre ce ne place la fiecare. Ne-am dat seama că avem gusturi similare — J&B, Glenfiddich, Talisker — iar asta ne-a amuzat pe amândoi. Mi-a dat numărul, l-am introdus în iPhone și am sunat-o. Un vecin ne-a văzut și i-a povestit Roxanei.
Ultima conversație cu Roxana, înainte să plec în delegație, a fost când s-a întors seara din Control. Eram pe jumătate adormit când am auzit-o descuind ușa. A intrat în dormitor și mi-a spus că s-a întâlnit de două ori cu fostul ei iubit, acum divorțat, și că o invitase la un suc în Pipera, lângă biroul lui. „S-a dus până acolo doar ca să stea de vorbă cu el și nici nu mi-a povestit până acum”, mi-am zis.
Nu știam ce să-i răspund. Parfumul ei, cu note subtile de citrice și vanilie, care în mod obișnuit îmi plăcea, era acum greu de suportat. Şi totuşi, nu îmi închipuiam cum ar fi fost dacă ar fi dispărut pentru totdeauna. Am aţipit şi am dormit prost, o tot visam pe Roxana cum stătea la masă cu fostul iubit, cum îşi zâmbeau şi se ţineau de mână în timp ce tot felul de corporatişti grăbiţi se agitau în toate direcţiile. M-a trezit alarma telefonului. Trebuia să prind avionul.
Plecam la Cluj timp de o săptămână cu job-ul, aşa că a trebuit să amânăm discuţia. Munca în departamentul de neuroștiințe devenise o rutină obositoare. Toate zilele erau la fel, inclusiv cele din delegaţie, cu experimente plictisitoare, meeting-uri și rapoarte interminabile. Nici măcar nu mai aveam chef de proiectele noi. După a doua zi la birou, m-am urcat pe Dealul Cetăţuia şi m-am uitat la oraş. Se înserase, dealurile deveniseră cenuşii, iar vârful auriu al unei catedrale strălucea printre acoperişurile roşii. Uneori voiam să o sun, dar simțeam că nu e bine să ne rezolvăm problemele la telefon. Am aprins o ţigară, am scos iPhone-ul şi m-am gândit din nou să o sun. N-am sunat-o.
Când am ajuns acasă, Roxana m-a salutat din sufragerie. Mi-a povestit că prietenii noştri, Livia şi Mihnea, se certaseră pentru că Mihnea recunoscuse că se combinase cu o colegă de muncă. Pe Livia o deranja cel mai mult că el îi spusese toate astea. „Dacă a fost o chestie care s-a întâmplat o singură dată, fără şanse de a se mai repeta, mai bine păstra întâmplarea pentru el”.
— Eu cred că el a făcut bine.
— Nu ştiu ce să zic, i-am răspuns. Poate are dreptate şi Livia.
De fapt, eram convins că Livia avea dreptate. După ce am lăsat bagajele în cameră, m-am schimbat în haine de casă. Roxana se uita la un serial pe Netflix, iar eu, obosit, i-am ţinut companie. La sfârşitul episodului m-am dus să mă culc.
În săptămâna următoare, Roxana a trecut pe la casa lor din Otopeni. Când s-a întors, părea confuză.
— Cum i-ai găsit?
— Am văzut-o doar pe ea. Dar a insistat că e şi el acasă.
— Şi de ce n-a venit să te salute?
— Nu ştiu. Cică era obosit. Sau bolnav.
— COVID?
— Nu.
— Deci nici n-a apărut. Hm, asta-i neobişnuit, chiar şi pentru el.
— Anyway. Ţi-au transmis salutări şi te-au invitat şi pe tine. Poate mergem amândoi weekend-ul viitor.
— Sigur.
După o săptămână plictisitoare de lucru, în weekend-ul următor, am chemat un Bolt până în Otopeni. Ne-am dat seama că nu avem ce să le aducem și ne-am certat puțin pe tema asta, apoi am scotocit amândoi prin casă și am găsit o sticlă de vin în cămară. După ce am coborât cu liftul şi am urcat în mașină, am păstrat tăcerea amândoi, în timp ce fiecare butona pe telefonul său. Ne târam cu maşina prin trafic, iar eu mă gândeam la fostul meu coleg de clasă. Nu-l mai văzusem de multă vreme, încercam să mi-l imaginez și nu înțelegeam de ce îi făcuse asta Liviei, cu care fusese mereu împreună. Când luam trenul şi mergeam cu naşul, era singurul din grup care îşi lua bilet, chiar dacă asta însemna că rămânea cu mai puţini bani de mâncare. Unii dintre noi mai chiuleam în liceu, şi mergeam să jucăm biliard; venea şi el, însă numai după ore. După facultate, am lucrat amândoi în accounting pentru câteva luni. El mă adusese acolo. Toată lumea își umfla timesheet-ul pentru a-și îndeplini cotele, inclusiv managerii. Mihnea era singurul care refuza să facă asta, chiar dacă însemna să nu-și atingă obiectivele. Și, o dată, nu le-a atins. Dar apoi a muncit atât de mult, încât a devenit angajatul lunii fără să-și rotunjească cifrele. Am fost cu toții surprinși.
Acum totul se schimbase.
După ce am ajuns, Roxana a propus să căutăm un supermarket sau un magazin şi să cumpărăm altceva pentru ei. Nu am fost de acord, însă ei nu i-a păsat, aşa că am ajuns la un Lidl şi am luat o cutie de ciocolată. Ne-am întors şi am bătut la uşă. Livia ne-a deschis cu un zâmbet şi ne-a invitat înăuntru.
Casa părea mai mică și mai întunecată. Livia făcuse curat, dar mesele erau încărcate cu reviste, lumânări parfumate, chei și bibelouri. Ne-am aşezat pe fotoliile de pe terasă, iar Livia ne-a spus că Mihnea o să vină şi el. Ne-a adus salată cu piept de pui şi avocado, crochete de peşte, quiche-uri cu umplutură de bacon, ciuperci, spanac cu brânză şi bere rece. Apoi am vorbit despre job-urile noastre. Am profitat de o clipă de linişte.
— Mihnea?
— A, da. Mă duc să văd ce face.
Am așteptat-o în liniște. Livia s-a întors după câteva minute.
— E încă obosit, a stat ieri toată seara să instaleze noul sistem de irigații în grădină.
— Irigaţii?
Din unghiul în care era plasată terasa, nu vedeam grădina. Livia a schimbat subiectul. Am vorbit despre job-uri, restaurante care se deschiseseră în Bucureşti, planuri de călătorie şi vacanţe, cele mai recente seriale de pe Netflix sau HBO şi noutăţi legate de prietenii comuni. Din când în când, cele trei pisici ale lor se strecurau printre picioarele noastre şi mieunau timid, ca şi cum ne-ar fi cerut de mâncare. Când aduceam vorba de Mihnea, Livia zâmbea şi schimba subiectul.
— Mai aduc bere?
— Da, am răspuns amândoi.
Am băut din sticle, se înnorase şi bătea vântul, aşa că am intrat în casă. Roxana şi Livia s-au aşezat pe canapea, iar eu pe un fotoliu de piele. Am auzit un foşnet pe hol şi m-am întors.
— Ce s-a auzit? am întrebat.
— Trebuie să fie una dintre pisici.
Observasem o umbră la capătul holului, dar o văzusem doar cu coada ochiului şi era întuneric. După înălţime, ar fi putut să fie Mihnea. Simţeam că era acolo.
Roxana s-a dus la toaletă. Am rămas singur cu Livia şi nu ştiam ce să spun, încercam să nu întreb iar de Mihnea, aşa că am zis ceva despre vreme.
— E un ceas nou? m-a întrebat ea, şi mi-a pus mâna pe braţ.
— Da.
— Foarte mişto. De unde l-ai luat?
M-a lăsat să vorbesc despre ceas şi despre magazin. Şi-a ţinut în continuare mâna răcoroasă pe braţul meu. Ceasul era pe mâna stângă, iar ea se afla la dreapta mea, aşa că se întinsese şi se apropiase atât de mult, încât îi simţeam răsuflarea caldă pe piele. Discutam despre ceasuri, apoi am simţit atingerea ei blândă pe piciorul meu, chiar deasupra genunchiului. O găseam dintr-odată mult mai atrăgătoare, de parcă nu mai era aceeaşi Livia pe care o cunoşteam, ci o tipă care era interesată de mine. Nu ştiam ce să fac. Am auzit paşi pe hol, Roxana se întorcea, aşa că Livia s-a ridicat în picioare.
— Hai să fac nişte mojito.
— Te ajut cu menta, a zis Roxana.
— Nu-i nevoie.
— Serios.
Eu am rămas pe fotoliu, încercând să-mi limpezesc mintea. O auzeam pe Roxana din open kitchen cum îi povesteşte Liviei despre un rol de Assistant Manager pe care îl refuzasem la începutul anului.
— E complet lipsit de ambiţie.
— Job-ul ăla era o capcană! am spus eu. Salariul nu era cu mult mai bun, dar lucrai peste program. Ştiu asta de la Andrei.
iPhone-ul mi-a vibrat în buzunar. Era o notificare de la Facebook despre ziua de naştere a unei cunoştinţe. N-aveam chef să-i scriu. În schimb, am deschis SMS-urile. Un mesaj nou: „Hey, ce faci?”, urmat de un smiley face. Îmi scrisese tipa din Mega. Am vrut să-i răspund, însă apoi am şters mesajul, mi-am zis că o să mă hotărăsc mai târziu dacă îi scriu ceva şi am pus iPhone-ul în buzunar. Livia se uita din când în când la mine, a crezut că mă plictisesc, aşa că mi-a propus să merg în sala de oaspeţi, unde îşi ţinea Mihnea PS5-ul.
— Nu s-a mai atins de mult de Playstation-ul ăla. Dar are jocuri noi — FIFA, Last of Us, Spider-Man. Vezi ce îţi place.
M-a condus în capătul holului, apoi undeva pe stânga. Am dat drumul la televizorul LG, ecranul uriaş s-a umplut de lumină, am pornit Playstation-ul şi m-am uitat peste jocurile de pe rafturi. Când am fost sigur că Livia s-a întors în bucătărie, am ieşit din cameră şi m-am dus în cealaltă parte a holului, printre nişte pânze cu peisaje din savană, unde ştiam că era dormitorul. Pe măsură ce mă apropiam, am crezut că aud un geamăt. Am mers tiptil până la uşă, apoi m-am oprit. Era linişte, îmi auzeam doar respiraţia şi inima cum îmi bătea în piept. Am întins ezitant mâna şi am bătut — destul de tare încât să se audă în cameră, însă nu până la bucătărie.
În spatele uşii era linişte perfectă. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. Fusesem doar o dată în dormitorul lor. Perdelele erau trase, luminile stinse. Am avut nevoie de timp să mă acomodez cu întunericul. Am văzut un pat într-un colţ. Pe pat, lângă fereastră, stătea un bărbat în capul oaselor. Nu îi puteam distinge trăsăturile; vedeam doar o umbră. Nu se mişca, dar nici nu era întins, aşa că m-am gândit că e treaz. Aveam dreptate: şi-a întors capul spre mine. Mi-era clar că mă văzuse şi că trebuia să vorbească. Am făcut doi paşi în direcţia lui. Între timp, ochii mi se obişnuiseră mai mult cu întunericul şi puteam să merg prin cameră fără să mă lovesc de ceva.
Am simţit un impuls confuz de a zâmbi şi de a îmi cere scuze bărbatului. L-am privit cu atenţie. Bărbatul nu semăna cu Mihnea, dar nici nu semăna cu altcineva decât Mihnea. Dacă era chiar el, atunci părea îmbătrânit cu zece ani, sprâncenele păreau mai încruntate, iar toate trăsăturile feţei deveniseră dezordonate şi furioase. Purta haine de casă închise la culoare. Mă îndoiesc că erau aceleaşi în care instalase sistemul de irigaţii, dacă într-adevăr făcuse asta.
— Mihnea?
Am încercat să vorbesc tare, dar vocea mea a ieşit abia şoptită; situaţia mă secase de energie, asta era tot ce puteam face. Mă îndoiesc că m-a auzit. În orice caz, în loc să-mi răspundă, sau să mă privească, s-a întors în cealaltă parte. Doar linia maxilarului și urechea stângă îi rămăseseră la vedere.
Am continuat să mă apropii. Singurul sunet pe care îl auzeam era bâzâitul înfundat al unui televizor de undeva, care difuza un cântec din anii ’80. Mi-am dat seama că bărbatul se ridicase de pe pat şi începea să alunece încet în direcţia opusă. Am vrut din nou să-i spun numele, însă am rămas cu gura întredeschisă şi n-am reuşit să scot niciun sunet. Distanţa dintre noi se micşora, şi totuşi aveam impresia că, la fel ca la ţestoasa lui Ahile, nu voi ajunge niciodată până la el. Undeva pe peretele din dreapta se mișca ceva. M-am uitat cu atenție și am văzut o oglindă în care reflexia mea părea distorsionată, iar imaginea bărbatului era și mai deformată, de-a dreptul grotescă. M-am întors să-l văd în realitate, însă rămăsese tot o umbră.
Două voci din capul meu începeau să se lupte: una spunea că omul n-are cum să fie Mihnea, cu siguranță nu e el. Cealaltă era de acord, cu reticență, că ar putea fi el. Curios, dar prima voce părea să fie cea a Roxanei, care era alarmată. Îmi dădeam seama că a doua voce e tot a ei, doar că părea mai degrabă calmă, ba chiar plictisită. Am încercat să mă mișc lateral, încet, mai aproape de peretele din stânga mea, și să-l privesc dintr-un unghi diferit. Nici asta nu a ajutat prea mult. Era destul de întuneric, el încă se îndepărta, iar eu nu puteam distinge mai mult decât o făcusem mai devreme. Mă gândeam că omul ar putea să nu fie Mihnea, ci un străin, cineva pe care nu-l mai întâlnisem niciodată, caz în care simpla mea prezenţă era intruzivă.
Apoi mi-a trecut prin minte că ar putea fi un hoț. Văzusem la știri că unii hoți profesioniști preferau casele noi din Otopeni; puteau să spargă ușile, să fure bijuterii sau alte lucruri de valoare și să dispară în câteva secunde. Totuși, părea că locuiește acolo și nu era deloc speriat de prezența mea. Am încercat din nou să spun ceva, însă o parte a corpului meu pur şi simplu nu mai răspundea la comenzi.
Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, mi-am dat seama că bărbatul se îndepărta și mai mult, într-un ritm mai rapid și, chiar când credeam că se va lovi de perete, a alunecat pe o ușă deschisă în camera alăturată. Dispariția bruscă a bărbatului m-a surprins, fiind chiar mai tulburătoare decât prezența lui. Nu mai auzeam nici măcar televizorul, şi asta m-a tulburat mai mult decât orice altceva. Am crezut că atunci a sosit momentul să plec, însă, din nou, picioarele nu mai ascultau de ce le ceream. Am continuat să-l urmez și am intrat într-o cameră mare, cu rafturi care acoperea toți pereții și o masă de biliard în mijloc care, în ciuda luminii palide, părea să fie roșie, ca într-una dintre scenele din Eyes Wide Shut, când o parte dintre misterele orgiei îi sunt dezvăluite privitorului. Bărbatul era cu spatele la mine şi se apropia încet de masă. Bilele erau în poziția de start, însă el nu părea interesat să joace. În schimb, părea să graviteze pe lângă masă, cu viteză constantă, ca un satelit. Am mers pe urmele lui.
Pentru că îi vedeam în continuare doar o parte a feţei, mi-am ridicat privirea. Biblioteca era vastă, plină de cărți — colecții aliniate în culori diferite, dicționare Larousse, coperte pline de caractere gotice, atlase vechi. O rază de lumină palidă se strecura printre jaluzelele trase, întinzându-se pe podeaua de lemn. Bărbatul ajunsese la capătul mesei şi continua să alunece la aceeaşi distanţă de ea. Era ca și cum ar fi plutit prin aer, pentru că nu-i auzeam pașii și nici nu-i vedeam picioarele mișcându-se. Îl vedeam iarăşi din lateral. Trebuia să fie Mihnea. Timp de o clipă i-am recunoscut unele trăsături ale feței, care înainte erau blânde, însă acum păreau exagerate, ca într-o caricatură, și amenințătoare, aproape monstruoase. I-am pronunțat iarăşi numele. Şi atunci mi s-a făcut pentru prima oară frică. Mi-a fost teamă că s-ar întoarce, că nu i-aş recunoaşte vocea, că s-ar putea apropia în sfârşit de mine. Apoi am simțit iPhone-ul vibrând în buzunar, așa că m-am oprit din mers. Era Roxana.
— Nu te-am găsit la Playstation. Unde eşti?
— Vin acum.
Am şoptit, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu-l sperii pe bărbat. Eram într-o asemenea stare de consternare, încât nu i-am spus Roxanei nimic despre el. Dacă Roxana sau Livia ar fi păşit în cameră şi ar fi intrat în situaţia asta, ar fi fost ca şi cum două realităţi incompatibile s-ar suprapune.
— Eşti la toaletă?
— Vin imediat.
Am închis. Bărbatul se îndepărtase, iar acum era redus la stadiul de umbră. Altminteri nu reacţionase la scurta mea conversaţie telefonică, de parcă am fi fost amândoi în camere diferite. Apoi, însă, am auzit un mormăit sau un mârâit prelung, tot mai puternic, venind din direcția lui, ca și cum o fiară sălbatică tocmai se trezise din somn. Mi-am simțit inima bătând mai repede, așa că, fără să-mi iau privirea de la el, am făcut un pas în spate. Apoi încă unul. Şi tot aşa, până când am simţit cum mă loveşte peretele în ceafă. Am întins braţul după deschizătura uşii şi m-am strecurat prin ea. Rămăsesem singur în dormitor, însă îl simţeam pe bărbat cum vine încet după mine. Mergeam tot cu spatele și a trebuit să mă asigur că mă uit atât înainte, cât și în urma mea, ca să nu mă împiedic de nimic. Tocmai când am văzut umbra bărbatului în deschizătura ușii, am reușit să ies pe coridor. Îmi tremurau picioarele.
Deși drumul pe holurile casei a fost scurt — nu avea cum să dureze mai mult de câteva secunde —, l-am perceput ca pe o călătorie printr-o junglă plină de plante și animale periculoase. M-am întors în sufragerie și m-am bucurat să le văd pe Roxana și Livia. Câteva pahare goale de mojito erau abandonate pe masă.
— Ai lipsit ceva timp. Eşti bine? a întrebat Roxana.
— Da, pari cam palid, a spus Livia.
Roxana chiar părea îngrijorată.
— Sunt OK.
Am mai stat puţin, am dat pe gât un mojito şi am chemat un Bolt.
Drumul spre casă părea interminabil. În timp ce mă uitam pe geam, mă tot gândeam la întâlnire și mă întrebam dacă ar trebui să o povestesc cuiva. Trebuia să fi fost Mihnea, însă poate îl vedeam diferit din cauza aventurii cu colega de birou. Citisem articole despre tulburarea de identitate disociativă și despre cum poate schimba comportamentul unei persoane. M-am întrebat dacă Mihnea suferea şi el de asta. Poate că tulburarea îi influenţase și aspectul fizic, făcându-l să pară atât de diferit. Odată ajuns acasă, i-am spus Roxanei că părăsisem Playstation-ul și că mai fusese cineva în casă. Până atunci nu prea știam dacă să-i zic asta și, când am auzit cuvintele cum ies din mine, m-am simțit nervos, aproape jenat, într-un fel pe care nu îl înţelegeam prea bine.
Ea m-a întrebat ce voiam să spun. Păi da, nu era Mihnea? Sau cine era? I-am spus că nu sunt sigur. Unde în casă? În dormitor. Ce făcea? Înseamnă că nu era el, înseamnă că Livia şi-a găsit pe altcineva. Am simțit un val de sânge fierbinte cum îmi năvăleşte în obraji şi în tâmple. Nu înțelegeam ce se întâmplase în casa din Otopeni, nici cum să vorbesc despre asta, și încă nici azi nu înțeleg, motiv pentru care mă gândesc des la întâlnire. Pe măsură ce lunile au trecut, mi-am tot amintit de clipele din bibliotecă, însă nu și de sentimentul pe care l-am avut atunci. A devenit din ce în ce mai îndepărtat.
Cumva lucrurile s-au îmbunătăţit cu Roxana. Ajunsesem din nou la un punct în care aveam suficientă încredere unul în celălalt. Eram mereu bucuroşi să petrecem timp împreună după o zi de muncă, fie că era vorba de ieşit la un picnic în parc, sau de mers la cină şi la un film în oraş. Și nu făceam toate astea dintr-o obligație deplasată de a menţine relaţia vie. Chiar ne plăcea să petrecem timp împreună.
Poate că Roxana a mai vorbit de atunci cu Livia, nu ştiu. Vara aia a fost oricum sufocantă şi apăsătoare, săptămâni la rând. Noaptea visam că sunt din nou în bibliotecă, o lumină rece cădea prin geam asupra bărbatului, iar atunci îmi dădeam seama că are faţa şi corpul desfigurate de cancer sau de altă boală devastatoare. Încercam să fug, dar rămâneam pe loc. Îmi venea tot mai greu să mă concentrez la birou, ştiind că Mihnea nu poate fi găsit, sau că nu ar fi acelaşi om pe care îl ştiam pe vremuri. Abia prin septembrie, după o interpretare modernă a Fantomei de la Operă de la Sala Palatului, mi s-a părut că îi văd pe amândoi când am ajuns în îmbulzeala de la ieşire. Era un tip cu părul lung, ondulat, șaten. Îl vedeam mai mult din spate și doar din când în când vorbea cu Livia. Atunci își întorcea capul spre ea, iar eu puteam să-l privesc din profil. Purta un pardesiu lung, de culoare cafenie. Părul nu părea al lui, însă fața da, puțin. I-am atras atenţia Roxanei. Unde? Acolo. Da, pe ea o văd, dar cine e cu ea? Nu seamănă cu Mihnea? Nu cred că e el.
Am încercat să-i ajungem din urmă, însă masa de oameni dintre noi creştea în loc să scadă, fiindcă toată lumea, din toate direcțiile, se îndrepta spre ieșire. Am strigat după Livia, dar zgomotul din jur m-a acoperit imediat. Am încercat să trecem prin mulțime, iar în cele din urmă am ieșit în aerul rece și ne-am uitat în jur. Nu-i vedeam nicăieri. Am lăsat-o în urmă pe Roxana şi am coborât repede scările. Lăsau în urmă Sala Palatului, treceau prin aleea din mijlocul grădinii, aşa că am făcut slalom printre oameni şi am alergat către ei. Am chemat-o din nou. Se ţineau de mână şi se îndepărtau încet, abia a treia oară s-au întors, iar primul meu impuls a fost să îmi cer scuze, deoarece eram sigur că am făcut o confuzie. Se întunecase, şi îi vedeam doar la lumina felinarelor. Însă apoi mi-am dat seama treptat că trebuia să fie ea; slăbită, suptă la faţă, cu cearcăne și ochii stinşi. Totuşi, ea era. Iar apoi m-am uitat la el. Era fie un nou iubit, fie o versiune mai umană a bărbatului pe care îl văzusem în casa lor. Încă mai semăna cu Mihnea, însă acum îmi amintea și mai vag de el. Fața Liviei era bine luminată, dar fața străinului părea mai neclară, de parcă doar o parte din lumina felinarelor ar fi ajuns până la el.
Eram atât de confuz, încât i-am strâns mâna fără să spun nimic și am sperat că îmi va spune cum îl cheamă, iar asta va clarifica lucrurile. Însă el nu a făcut-o, și nici ea nu i-a spus numele. Nici nu a dat vreun semn că m-ar recunoaște. Eram uimit că nu îmi dădeam seama cine era.
Am schimbat câteva replici despre nimicuri, în timp ce trotuarul se umplea de oameni. Îmi amintesc puţin din ce am zis. Totul s-a întâmplat atât de repede, ei voiau să plece, poate am vorbit despre ultima dată când am fost la ei în vizită. Și despre cât de bucuroși suntem să ne vedem, despre piesă, despre cât de neaşteptată era interpretarea modernă. Iar apoi, ea s-a scuzat.
— Chiar ne grăbim.
El a zâmbit politicos și mi-a strâns mâna.
— Ne mai vedem prin oraş. Poate jucăm o partidă de biliard cândva.
Apoi au plecat repede și s-au pierdut în mulțime.