Am citit acest volum din confortul unei case sigure, gândindu-mă mereu la faptul că poate autorii lor au scris textele între două alarme. Așadar, nu am instrumente de lectură critică, ele nu prea mai au rost atunci când apare așa o disproporție de experiență între cel care citește și cel care scrie. Literatura experienței/a traumei creează propriile criterii, între viață și limbaj apare o anume tensiune pe care eu o pot doar aproxima. Am înțeles că cei 12 autori ai textelor de față sunt în căutarea unui limbaj și a unor forme potrivite ca să figureze o tragedie colectivă, o realitate cutremurătoare care se află în desfășurare și pe care ei înșiși încearcă s-o înțeleagă. Așa că, subscriu spuselor lui Al. Cistelecan care, referindu-se la un alt context, făcea următoarea remarcă: „E întotdeauna un fel de nesimțire să cauți virtuțile literare ale unei cărți care, într-un fel sau altul, e graficul unei tragedii”.
În cadrul proiectului editorial FILIT 2025, Muzeul Național al Literaturii Române din Iași a invitat 12 scriitori ucraineni să scrie despre experiența lor directă din războiul de apărare a Ucrainei împotriva invaziei ruse. Rezultatul este „Mecanisme de apărare” (Editura Muzeelor Literare, 2025), volum coordonat de Victoria Matiușa, Florin Lăzărescu și Alex Popescu. Cei 12 autori, născuți între 1961 și 2000, scriu despre război ca despre o fractură radicală: momentul în care liniștea, confortul, aerul curat, siguranța dispar, iar locul lor e luat de spaimă, confuzie, alertă, dorință de a supraviețui fizic și psihic. Corpul și psihicul uman se transformă în instrumente de percepție exacerbată, în seismografe ale fricii. Războiul e un peisaj sonor, în care orice zgomot parcă devine un mesager al morții.
Ce spun scriitorii?
Că…
Războiul produce transformări ireversibile. Oamenii învață că nu mai pot reveni la sinele de dinainte, că în ei s-a instalat o mutație care le schimbă percepția asupra vieții și a morții. Moartea devine, treptat, „normală”, iar această banalizare a tragediei este una dintre cele mai mari spaime. Pentru a supraviețui, individul își reprimă expunerea prelungită la durere. Valorile și reperele fundamentale se resemantizează în fața morții. Corpul devine un instrument de percepție extremă. Auzul, în special, se acutizează: fiecare sunet poate semnala pericolul, apropierea distrugerii. Frica devine o prezență constantă, organică. În această stare de tensiune, viața se contractă în reacții imediate, în gesturi de autoprotecție. Scrisul apare ca o formă de apărare împotriva uitării și a haosului. Ceea ce nu e notat pare să se destrame. În fața unei realități care se schimbă violent de la o zi la alta, actul de a scrie capătă valoarea unui gest de supraviețuire, de demnitate, nu de anesteziere temporară. Unii dintre autori transformă frica în acțiune: învățarea gesturilor de apărare, implicarea în voluntariate, solidaritatea comunitară, înrolarea voluntară, proiecția unui viitor al victoriei. Pentru alții, controlul se recuperează prin ritualuri minore, printr-un regim alimentar, prin munca zilnică, prin ordine corporală, printr-o ancoră estetică sau religioasă. Orice gest de disciplină interioară devine un mecanism de apărare și de control/iluzie a controlului, chiar și o simplă dietă. Aerul curat sau liniștea de câteva secunde apar ca privilegii. În anumite cazuri, cea mai înfricoșătoare formă de adaptare este obișnuința. Oamenii ajung să se adapteze treptat la violență, la lipsa siguranței, la spaima zilnică. Copiii cresc în această atmosferă de pericol, iar adulții nu pot rosti cuvântul „război” în fața lor, pentru că nu-l pot explica. Unii scriitori mărturisesc dificultatea de a scrie „despre război” în timp ce trăiesc în el, din teama de mistificare. Distanțarea estetică pare o formă de trădare. Războiul e perceput ca o lamă care taie totul între „înainte” și „după”. Atâta timp cât nu te atinge direct, poți trăi în iluzia că el nu există; dar odată ce te lovește, nimic nu mai e recuperabil. Mulți descriu o stare de oboseală profundă, o pierdere a contactului cu propria viață. Instabilitatea și frica continuă duc la epuizare fizică și psihică, la o senzație de disociere. E dificil/uneori imposibil să fii prezent în propria viață, s-o trăiești pur și simplu. Frica se infiltrează în cele mai banale gesturi, în lucruri aparent inofensive, un sunet, o mișcare, un liliac rătăcit.
E o lectură dificilă emoțional (la fel a fost pentru mine și Jurnalul… Alexandrei Furnea).
În esență, experiența războiului rămâne pentru cititorul „din afară” un teritoriu inaccesibil, întărind cumva singurătatea celui/celor care se confruntă cu asemenea orori istorice.
Pe final, las câteva citate…
Tamara Duda – „ceea ce nu e scris există doar pe jumătate, e prea schimbător și amorf; tot ce n-ai reușit să notezi se destramă ca ceața prin văi…”; „Vom înțelege totul mai târziu, după victorie, ne vom aduna la bătrânețe la aceeași masă și ne vom povesti unul altuia întâmplări din acea tinerețe”.
Aniuta Halperina – „Nimeni nu ne-a învățat vreodată cum să trăim în vreme de război. Nu există o lecție pentru asta, nu poți deprinde o asemenea abilitate nici în mijlocul tunetului, al bombardamentelor, nici cu arma lipită de tâmplă, nici în fața distrugerii și a morții. Această pricepere pur și simplu nu există. Însă există ceva mult mai înfricoșător – obișnuința. Ea nu apare peste noapte, ci se întinde, încet-încet, pe măsura puterilor noastre”.
Oleksandr Irvaneț – „Războiul continuă, dar încă nu pot scrie despre el în mod direct – îmi este teamă să nu par fals”.
Pavlo Kazarin – „Hollywood nu știe nimic despre războiul adevărat pentru că lumea nu știe nimic despre el. Înseamnă că, în următoarele decenii, Hollywood va face filme despre cum am câștigat noi acest război. Sau despre cum au fost nevoiți să-l câștige ei înșiși”.
Pavlo Matiușa – „Războiul e o lamă care taie totul în «înainte» și «după», dar până nu ajunge la tine ai putea crede că e doar o născocire a forțelor întunecate, că războiul nu există”.