![](https://nesemnate.ro/wp-content/uploads/2024/10/image-2-1024x683.png)
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
(Cântec popular)
Era un autobuz lung, cu burduf. Mirosea a motorină și a gaze de eșapament, iar când dădea de-o groapă, când încetinea ori când lua curba, namila pufăia și sâsâia ca un balaur nemulțumit. Lui Iulian i-ar fi plăcut să stea în picioare, la burduf, imaginându-și că se află într-un acordeon gigantic, însă locul era ocupat de niște golănași de-a VII-a, așa că se oprise lângă băieții de la el din clasă, la geamul din spate. Dacă se plictisea de glumele lor, putea privi în urmă, la șoseaua care brăzda câmpurile, la casele care se micșorau, la copacii înverziți, la soarele care se ascundea când și când după nori ca un copil somnoros printre perne.
Era sâmbătă, dar astăzi nu făceau cursuri. Diriga le spusese încă de luni că la sfârșitul săptămânii vor merge în practică agricolă. De regulă, practică se făcea doar toamna, când se duceau la cules de cartofi sau de roșii ori la depănușat porumb. Acum însă era început de mai, iar ideea unei zile de muncă patriotică fusese primită cu urale în clasă. Toți colegii lui Iulian se gândiseră la asta ca la o excursie, mai ales că tovarășa Florescu, diriginta, le făcuse capul calendar povestindu-le despre stațiunea de cercetare, despre serele atât de mari cum nu mai erau nicăieri, dar nicăieri în lume! Zicea că aici, la Zărești, se scrie viitorul agriculturii, că, sub îndrumările tovarășului Nicolae Ceaușescu, specialiștii Republicii Socialiste România au găsit o soluție pentru creșterea producției la hectar cu nu știu cât la sută. Lui Iulian nu prea îi păsa de toată povestea asta, dar se bucurase că, vorbindu-le despre practică și despre sere, diriga uitase să-i mai asculte la biologie, ceea ce picase cum nu se poate mai bine pentru Iulian care, cu o seară înainte, nu apucase să învețe nimic fiindcă părinții lui se certaseră din nou. De la o vreme se întâmpla parcă din ce în ce mai des, iar el se ruga în fiecare seară la Doamne-Doamne – învățase să-și spună cum trebuie rugăciunea de la bunica din partea tatălui – ca ei să nu se despartă. Îi auzise vorbind despre asta, îi auzise spunându-și chiar și lucruri mai urâte, dar despărțirea îl speria cel mai tare. Iar gândul ăsta îl urmărea mereu. Ascuns în spatele oricărui lucru. În spatele lecțiilor, în spatele lucrărilor de control, în spatele răspunsurilor de la ore, al glumelor din curtea școlii. Gândul că ei se vor despărți și că el va trebui să aleagă cu cine să stea. Pe cine să aleagă? Și ce va zice mama dacă o să-l aleagă pe tata? Or poate ar fi mai bine să rămână cu mama? Gândul ăsta era prezent și acum. Acolo, în spatele autobuzului galben și lung ce plecase din fața școlii generale numărul 31 din Zărești. Gândul urcase în autobuz odată cu Iulian, odată cu cele câteva zeci de copii și cu profesorii însoțitori, odată cu zarva lor, cu hainele și cu gențile în care aveau câte un sandviș, un măr și o sticlă cu apă. Gândul plutea în aer agățat de firele de praf, zbura prin mirosul de gaze de eșapament și motorină. Cu cine vrei să rămâi, Iulian? Cu mama sau cu tata?
– Ai adus? a făcut lângă el Mihai și l-a bătut pe umăr.
– Ce să aduc?
– Timbrele, boule! N-ai zis că le aduci?
Mihai era cel mai bun prieten al lui Iulian. Era cu aproape un cap mai înalt decât el și deasupra buzei de sus îi apăruse de astă toamnă un puf negru. Cu o zi înainte, Mihai îi arătase lui Iulian o fotografie mototolită cu o femeie în pielea goală, dar și o mașinuță de fier ale cărei portiere se deschideau. Era o Toyota neagră, sport, cu faruri escamotabile și pe a cărei aripă din spate scria „Turbo”. Undeva, pe șasiu era ștanțat „Made in Hong Kong”. Se înțeleseseră să facă un schimb. Mașina de fier și fotografia pentru un clasor cu timbre. Dacă și numai dacă printre timbre se aflau și două colițe. În școală venise iarăși moda timbrelor, iar Mihai nu avea niciun clasor și, deși nu era tocmai genul care să fie pasionat de filatelie, îi era ciudă că nu poate participa la toate schimburile, discuțiile și lăudăroșeniile din jurul colecțiilor.
– Am zis că le aduc la școală. Unde era să le car cu mine aici? Le aduc luni.
– Bine, dar vezi să nu le uiți. Că Valerică zice că vrea el poza cu gagica.
– Care Valerică?
– Valerică de la B. Ăla mai gras, așa. Uite-l acolo, în față, lângă profa de desen.
Lui Iulian puțin îi păsa de Valerică și chiar și mai puțin de femeia în pielea goală, chiar dacă, trebuia să recunoască, se simțise tare ciudat privindu-i sânii și claia de păr dintre picioarele desfăcute. Își dorise însă dintotdeauna o mașinuță de fier. Când era mai mic îi scrisese de vreo două ori lui Moș Gerilă să-i aducă una. Sub brad nu găsise însă decât un automobil de curse alb, de plastic, cu niște roți negre. O urâțenie pe care o puteai cumpăra din orice librărie.
– De unde să-ți iau eu mașină de fier dacă nu se găsesc? îl repezize maică-sa.
– Dar nu tu. Moș Gerilă!
– Știi ceva? Nemulțumitului i se ia darul! Altul în locul tău ar zice mulțumesc. Și să spui merci că ți-a adus Moșul ceva fiindcă nu prea meritai. Note bune, nu, aia, nu, aia, nu… Ia vezi!
Și gata. Adio mașinuță de fier! Acum însă, Iulian avea să-și ia singur una. Avea trei clasoare cu timbre. Renunța la unul și își împlinea visul.
– Ți-ai dat cuvântul, Mihai! Eu luni vin cu timbrele, așa cum am zis. Vezi, poate nu aduci mașinuța, că nu mai vorbesc cu tine.
– Am adus-o de azi, boule! a zis Mihai și a scos dintr-un buzunar automobilul miniatural. Tu să te ții de cuvânt că altfel mașinuța și frumoasa asta or să ajungă pe mâna lui Valerică.
– Treaba ta! Te-ai jurat.
– Salvează-mă, Iulian! a început să se strâmbe Mihai, subțiindu-și vocea. Salvează-mă de Valerică! Nu-l lăsa să mă ia! Eu te vreau pe tine, nu pe grasul ăla! Vreau să mă plimbi cu mașinuța… Mânca-mi-ai puța!
Au început să râdă amândoi, apoi Mihai i-a întins mâna în care ținea mașina de fier.
– Ține-o! Nu uita să aduci luni timbrele alea. Atunci îți dau și gagica.
Mai în față, băieții dintr-a șaptea se apucaseră să joace „Câte ouă are gâsca”. Acolo, în autobuz, pe la burduf. Alergau și săreau unii peste alții, iar când șoferul punea câte o frână, se rostogoleau pe culoar.
Din față, profesorii nu ziceau nimic. Se făceau că nu-i văd ori, pur și simplu, erau prinși în discuții de oameni mari, așa cum se întâmpla de multe ori și cu părinții lui Iulian, iar zgomotul motorului acoperea chirăiala din spate.
Au ajuns după multă vreme. Mihai zicea că au trecut mai bine de două ore, iar Iulian nu-l putea contrazice pentru că niciunul dintre ei nu avea ceas și, până la proba contrarie, primul care susținea o teorie avea dreptate. Ăsta era târgul pe care-l făcuseră încă din clasa a IV-a ca să nu se mai certe de la orice prostie.
Stațiunea de cercetări agricole Zărești era înconjurată de un gard de beton și avea porți mari și verzi care s-au deschis în fața lor. Autobuzul a trecut pe o alee străjuită de castani înfloriți și a oprit în fața unei clădiri cu două etaje. În parcare se aflau un tractor și alte utilaje agricole, iar pe acoperișul clădirii era scris cu litere roșii ”CEAUȘESCU ȘI POPORUL”. Bine, literele nu erau chiar roșii. Vopseaua era pe alocuri sărită și, dacă erai atent, puteai zări fierul ruginit de dedesubt.
Au coborât din autobuz, s-au așezat în careu, apoi un bărbat, tovarășul subinginer Axinte, le-a vorbit despre importanța serelor și a irigațiilor.
– Anul acesta, se știe, nivelul precipitațiilor a fost foarte scăzut în Bărăgan. Avem avantajul că Dunărea este aproape și că, prin înțelepciunea tovarășului Nicolae Ceaușescu, sistemul național de irigații este funcțional și aduce apă până la noi. Avem și o stație de pompare…
Iulian se uita la cei doi câini care erau tolăniți la umbră, în spatele tovarășului subinginer și își imagina că se reped la fundul omului. Imaginea l-a făcut să zâmbească.
Apoi, din spatele ei, a apărut iarăși gândul de acasă. Spune, Iulian, cu cine vrei să rămâi? Uneori, chipul celui care îl întreba era al directorului școlii, tovarășul Albu, căruia elevii îi ziceau Mistrețu’. Alteori, era chipul dirigintei sau chiar chipul tovarășului Ceaușescu. Cu cine vrei să rămâi, Iulian? făcea tovarășul prim-secretar, iar Iulian nu știa cum să-i spună adevărul.
– Apoi puneți roșiile în lădițe, a continuat tovarășul subinginer. Iar lădițele una peste alta, unde o să vă arăt când ajungem la seră. Încă ceva: în sere este foarte cald. Să beți apă! Vă mulțumesc pentru sprijin, pentru abnegația și dorința de muncă.
Apoi tovarășul Axinte a început să meargă și le-a făcut semn să-l urmeze.
– Gata, copii, s-a auzit vocea dirigintei chiar în spatele lui. Hai, la treabă! Ați înțeles ce aveți de făcut. Mergem în seră. Fiecare are o normă de treizeci de lădițe. Ioana, tu ești la pontaj. Cine termină primul, are voie să se joace. Avem pauză de masă la prânz. Hai! Nu uitați să beți multă apă.
Pentru moment, s-a produs o mică busculadă. Copiii din spate îi împingeau pe cei din față, însă a fost de ajuns să ridice glasul unul dintre profesori și totul s-a ordonat.
– Auzi? a făcut Mihai, lângă el.
– Mm?
– Știi de ce a pus-o pe Ioana la pontaj?
– Nu știu. De ce?
– E pe ciclu.
– Cum adică?
– Știi că fetele au scutire la sport o dată pe lună? De ce crezi?
– Habar n-am. Le doare burta.
– Ești prost! Sunt pe ciclu, de-aia!
– Nu înțeleg.
– Adică… le curge sânge. Se întâmplă o chestie complicată și le dă sângele. Așa e la femei.
– Fugi, mă, de-aici, cu minciunile tale! P-asta de unde ai scos-o?
– Nu fi prost! Mi-a zis văru-miu. Ăsta care mi-a dat și poza cu gagica. A fost în Germania, știe tot soiul de lucruri. E mai mare. Cică mai târziu, află toată lumea. Doar că nouă nu ne spun că… nu știu de ce.
– Și-adică îi dă sângele pe nas sau cum?
Mihai a râs, dar nu a mai spus nimic.
Toți copiii aveau câte o gentuță pe care o purtau ca poștașii. Și toate gentuțele erau kaki și proveneau de la măștile de gaze primite de părinți. Iulian își pusese de câteva ori, acasă, masca de gaze, însă avea impresia că se sufocă. Oricum, faza cu măștile i se părea foarte ciudată. Fiindcă în casă aveau una singură și îl auzise pe tatăl său vorbind cu un vecin despre arme chimice. Așa că Iulian se întreba cine va folosi masca de gaze în caz că va începe războiul chimic? Tata, mama sau el? Uite o alegere chiar mai grea decât cea cu divorțul. Pentru o clipă s-a gândit că în războiul chimic ar trebui să lupte doar chimiștii.
Acum însă, toți copiii și-au dat jos gecile, puloverele și gentuțele și le-au adunat într-o grămadă în afara serei. O fată de la o altă clasă, pe care Iulian nu știa cum o cheamă, a rămas să le păzească. Pentru o clipă, Iulian s-a întrebat dacă și ea este pe ciclu – ce o mai fi și aia? Înainte să-și abandoneze lucrurile, băiatul și-a mutat mașinuța de fier în buzunarul pantalonilor. Iar ei, toți ceilalți, copii și profesori, au intrat în seră, unde aerul era cald, umed și greu.
Să fi trecut un ceas ori poate două când Iulian a simțit că nu mai poate merge ghemuit, de la o plantă la alta. La început fusese nostim. Când profesorii nu erau atenți, culegea o pătlăgea necoaptă și o arunca spre Mihai. Îl nimerise în cap de două ori, iar Mihai niciodată. Alți băieți se îmbulgăriseră chiar și cu roșii coapte, storcite. Să-l fi văzut pe Bebică cu bulion în urechi, râsul lumii! Acum însă, de când soarele începuse să încingă și mai mult aerul din interior, Iulian simțea că a ajuns la capătul puterilor. Era atât de ud, de parcă tocmai ar fi ieșit din cadă.
Răpuși de căldură, profesorii ieșiseră din seră. Rămăsese doar tovarășa Petcu, de la Geografie. Femeia purta o pereche de ochelari cu ramă groasă și lentile un pic fumurii și își ștergea din minut în minut, cu o batistă, transpirația de pe frunte. Iulian se gândise de multe ori că din ochelarii tovarășei Petcu ar fi putut face niște fumigene strașnice. Bluza femeii se lipise de piele și prin ea se zărea conturul sutienului.
Când s-a dat pauza, au ieșit cu toții din seră și și-au căutat locuri la umbră. Câțiva băieți s-au înghesuit la cișmeaua din curtea fermei, însă Iulian a înțeles rapid că nu-i chip să prindă un loc în față, așa că s-a mulțumit cu apa caldă din geantă. Și-a mâncat sandviciul cu brânză și salam, apoi mărul. Fiindcă pauza nu se terminase, a început să exploreze zona. În spatele clădirii care adăpostea birourile, se afla un nuc, iar Iulian s-a bucurat o vreme de umbra lui. Un pic mai departe erau câțiva butuci de viță-de-vie, apoi o ridicătură dincolo de care se afla un canal de irigații. Iulian și-a scos din buzunar mașinuța de fier și a rostogolit-o prin praf, într-un teribil raliu Paris-Dakar, etapa de sub nucul din apropierea serelor de la Zărești.
– Ce faci, bă?
Când și-a ridicat privirea din praful raliului, Iulian a dat cu ochii de Valerică și a simțit brusc nevoia să ascundă mașinuța de fier.
– Ce-ai acolo?
Lângă Valerică mai erau doi băieți pe care Iulian îi cunoștea doar vag, de prin curtea școlii. Genul de golănași care te pun să sari ca să audă dacă-ți zornăie monezi prin buzunare.
– O… o mașinuță, a zis Iulian.
– Nu, puțică! Nu e o mașinuță. E mașinuța mea! Ia zi: ce caută la tine?
Iulian s-a ridicat în picioare și, cu o mână și-a scuturat pantalonii de praf, în timp ce în pumnul celeilalte strângea jucăria.
– E a mea, să mor eu! s-a jurat Iulian.
– Dă să văd! s-a încruntat Valerică, iar Iulian a știut că dacă ar face asta, și-ar lua adio de la Toyota, așa că și-a dus mâna la spate.
– Ce face, bă? a rânjit unul dintre tovarășii lui Valerică. De ce-o ascunde la spate?
Băiatul avea în mână un briceag, dintr-acelea cu furculiță, linguriță și desfăcător de conserve.
– Chiar așa, l-a aprobat Valerică. De ce-o ascunzi dacă-i a ta?
– Hoțuleee! a făcut și al treilea. Te-am prins, hoțulică! Hoțuleee!
Băiatul, mai mic de statură decât Iulian, dar cu umeri lați și cu o pereche de ochi negri răutăcioși, își subțiase vocea într-un soi de alint batjocoritor.
– Hoțuliicăă! zicea el pocnindu-și degetele. Știi ce le facem noi hoților?
Iulian s-a uitat în jur căutând din priviri o scăpare. Ar fi vrut să strige ori să fugă, însă îi era frică. Teama îi paralizase voința, iar timpul părea să curgă mai încet.
– Îl știi pe Cichicean? a întrebat Valerică.
– Hoțulică, eu sunt Cichicean, a zis băiatul cu umeri lați și ochi negri.
Valerică zâmbea și privea către Iulian, iar Cichicean începuse să dea din mâini ca un karateka.
Dacă nu s-ar fi simțit amenințat, dacă nu i-ar fi fost frică, dacă nu ar fi fost nodul din gât și inima bubuind în piept, Iulian ar fi râs.
Cichicean s-a apropiat de el, apoi a ridicat brusc piciorul și l-a lovit în umărul stâng. Nu a fost o lovitură puternică, dar Iulian a înțeles că e doar prima dintr-un șir ce-avea să urmeze.
– Lăsați-mă-n pace! a apucat să spună înainte ca Cichicean să-i dea un pumn în burtă.
Un pumn care îl prinsese fără aer. Știa de la Mihai că cele mai nasoale sunt loviturile în burtă care te prind fără aer.Știa la modul teoretic. Iar acum simțise cu adevărat ce înseamnă asta.
Cineva l-a tras apoi foarte tare de o ureche și altcineva l-a scuipat, apoi Cichicean i-a întors mâna la spate, iar pumnul strâns în jurul mașinuței s-a desfăcut. Toyota nu mai era a lui. L-au împins după aia printre butucii de vie, dincolo de ridicătura de pământ, până la malul canalului de irigații, unde se înălțau tije înalte de stuf și de papură. Apoi i-au dat cu toții șuturi în fund, iar Cichicean l-a lovit cu piciorul în față. Într-un final, Iulian a căzut în genunchi și, după alte lovituri, s-a chircit, acoperit de durere, de ciudă și de praf.
În gură avea gust de sărățele în timp ce, la câțiva centimetri de ochiul său drept, o furnică stătea nemișcată pe un dop de bere Azuga îngropat pe jumătate în pământ.
– Cichicean! a ordonat Valerică care-și admira acum noua mașinuță de fier. Gata! Hai să mergem!
Cei trei s-au îndepărtat, iar Iulian a rămas singur. Apoi a început să bată un vânt ușor și câteva raze de soare s-au strecurat printre frunzele subțiri de stuf și s-au jucat pe obrajii băiatului, acolo unde praful se amesteca în lacrimi. Iulian se simțea de parcă ar fi fost gol, iar vântul ar fi trecut prin el ca printr-un fluier.
După o vreme, de undeva din stufăriș, s-a auzit un chicotit.
– Lăsați-mă-n pace, a murmurat Iulian.
Nu voia să fie văzut așa. Era murdar și plâns, iar tricoul îi era rupt – auzise țesătura pârâind atunci când unul dintre băieți trăsese de el.
– L-au bătut bine, s-a auzit un glas nu departe de el.
Iulian a încercat să vadă cine vorbește, însă nu a reușit să deslușească nimic în desișul din jur.
– Au dat și cu cuțitul? a făcut din nou vocea, iar Iulian și-a amintit briceagul aflat în mâna unuia dintre bătăușii săi.
Au mai trecut câteva clipe și, din stuf, a apărut mai întâi o fetiță. Nu avea mai mult de șase ani, purta o rochie albă și avea pe cap o coroană făcută din flori galbene de păpădie. Apoi a mai apărut o fată care ținea în mână o păpușă fără un picior. De fapt nu era chiar o păpușă, ci un soi de omuleț făcut din pământ și din paie.
– Au dat, a zis ea, apoi s-a apropiat atât de mult de Iulian, că băiatul i-a simțit mirosul.
Mirosea cam așa cum miroase laptele abia muls, iar Iulian s-a gândit că era un miros pufos.
– Cum te cheamă? l-a întrebat fata.
– Iuli, a murmurat el. Adică… Iulian.
– Hai cu noi, Iuli. Hai cu noi!
Băiatul s-a ridicat, fetele l-au luat de mâini și au pășit împreună în stufăriș. O cioară a croncănit în nucul din apropiere și un fuior de praf s-a ridicat de lângă trupul său mort.