Nu știu dacă asta a fost intenția, dar romanul Încotro ne îndreptăm (editura Litera, 2022) pare să fi fost scris cu scopul de a îndepărta cititorii nepotriviți, pentru a ajunge să fie dus până la capăt numai de cei care merită să se bucure de o astfel de carte. Iar asta nu numai prin intermediul stilului, poate greu de dus pentru unii, dar și al temelor principale care duc în zone pe care Kafka cu Procesul, Orwell cu Ferma animalelor, Camus cu Străinul sau Dostoievski cu Dublul și alții le-au pus într-o formă rigidă, plasându-le într-un cadru concret de context și intenție, însă care aici se întrepătrund și cu multă joacă (joacă de condei, joacă cu cititorul, cu povestea în sine, cu arcurile patului domnului Franz, cu gândurile lui rămase în autobuz, cu gândurile unui glonț și multe altele) pe care intuiesc că nu orice cititor are capacitatea să o agreeze (sau/și priceapă). Sigur că în afara acelor teme pe care le putem identifica încă din primele pagini, mai există și o poveste – cea a personajului principal, cum altfel, poveste asupra căreia nu o să insist prea mult, pentru că este doar o întâmplare fericită să se încadreze în rândul celor pe care le caut eu în general la cărți. Astfel că, oricât ar părea de aleatorii ramificațiile și digresiunile, mai devreme sau mai târziu, totul este explicat (și da, o să se lege până și… povestea!). Inclusiv haosul aparent, întreruperile de gând, de fir narativ și de orice i s-ar mai putea părea cititorului că a fost întrerupt. M-a urmărit pe tot parcursul lecturii gândul ăsta conform căruia autorul a asamblat cu minuțiozitate fiecare detaliu, cu bună știință de încotro se va îndrepta. Mă gândesc că, scriind cartea asta, Pavel Nedelcu a demonstrat că poate scrie absolut orice. Acum sunt curioasă de câte ori i se va adresa întrebarea pe când “o carte normală”? Chiar și așa, nu suntem lăsați să plecăm fără să vedem cum ar arăta o carte normală scrisă de acest autor. De la pag 240 începe să se arate o carte (pe cât posibil) „normală” și abia aici, adică din acest punct pot să spun liniștită că e fix genul meu, că aș mai citi sute de pagini așa cum nu a mai scris nimeni până acum, doar ca să ajung la o poveste atât de complexă, puternică, dureroasă și greu de dus cum am găsit în Încotro ne îndreptăm.