Cînd nu te-nțeleg, să nu te superi pe mine
Țin minte, fetiță fiind, cît de greu mi-a fost să învăț cuvîntul firește.
Și că, ori de cîte ori eram aproape să știu exact ce înseamnă,
un adult spunea: firește că nu.
Atunci, tot ceea ce bănuiam că înseamnă firește se prăbușea în golul căscat de Nu.
Sau cînd am auzit profund neînțeles
și am crezut că profund e substantiv,
că e adîncul plin de dispreț al oceanelor din Jules Verne,
golul întunecat de sub scafandrii lui Cousteau.
Profund greșit era locul pustiu, la care te trimitea o hartă greșită,
adîncul fără comori scufundate, cu apă mîloasă în care orbecăiam
și-n care bulele de aer se murdăreau și ele.
Era o grotă în care rămîneam blocată și muream.
Profund greșit e culoarul acesta îngust în care mă prefac că-ți caut un cadou
printre rafturi de cărți, jocuri, parfumuri și vinuri,
bariere de corali sclipitori, cu anemone otrăvite pulsînd în lumina stîngace,
pungi străvezii ca niște meduze, jurnale antisubmarine, sticle fără mesaje.
În jurul meu plutesc alți oameni, clătinați de valuri, supți de curenți
mă mușcă de gleznă, mă trag după ei în adînc
atunci cînd încerc să mă ridic deasupra, să trag aer în piept
și să înot către insula mea parfumată.
Ultima suflare – și pe asta am înțeles-o multă vreme greșit,
tot ca un scafandru,
am crezut că-i suflarea cu care-ți iei viața.
Imaginînd înfrîngerea
Strînși într-o fanfară de alămuri umede,
prietenii noștri mi-au povestit
că te-au văzut într-un bar
și că păreai foarte trist.
Le-ai și spus-o: Sînt tare nefericit.
Am închis ochii și mi te-am imaginat
cu capul în palme și privind în gol
de parcă ai fi introdus în tonomat o monedă
și din tonomat nu s-a auzit un cîntec,
ci un banc lung și întortocheat, pe care-l știai deja,
dar la care totuși te pregăteai să rîzi la final.
Și, habar n-am, probabil că de la prefăcuta îngrijorare
a prietenilor noștri sclipitori,
poate de la imaginea asta și de la altele, mai vechi,
în care tu nu ești niciodată ascuns,
iar eu, eu sînt și nu sînt,
ca un contur de cretă
al cuiva care încă n-a fost ucis,
dar beția ta și nefericirea ta mi s-au părut atent pregătite.
C-ai fost tu cel care a înșelat,
c-au fost prietenii care, în drumul lor spre casă,
își compuneau bucățica lor de poveste
cu hotărîrea născută din beție de a fi perfect înțeleși,
nu știu,
dar gîndul că nefericirea poate fi simulată
numai atunci cînd ești singur
m-a făcut să zîmbesc.
Iar tu știi, din vremea cînd eram împreună,
că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile care pot fi simulate.
Și că de asta adoram plimbările și excursiile.
Că, de la un moment dat, n-am mai înțeles Sărbătorile.
Că eram foarte atentă la presimțiri, fiindcă nici o premoniție
(și nici măcar înșelarea unei premoniții) nu poate fi simulată.
Și că eram atît de fericită să te aștept.
Și că mi-a plăcut enorm cînd am rămas însărcinată cu tine
și toate acele luni perfect lipsite de ironie
în care am crezut că pregătesc viața.
Și cît de singură m-am simțit după aceea,
strivită de generozitatea ta, tu, care-mi spuneai: Ești frumoasă!
atunci cînd mă surprindeai privindu-mă în vitrine
crezînd că-mi judec în treacăt corpul distrus,
cînd eu de fapt nu voiam decît să intru în magazine,
să fiu doar eu,singură și doldora de bani, și să-mi cumpăr o grămadă de lucruri.
Asta-mi doream, doar atît.
Și să-mi dorm somnul adînc,
presimțit, care nici el nu poate fi mimat.
Dar nimic nu se mai potrivea cu nimic între noi,
fiindcă tu te-ai decis să fii pretutindeni
și ai început să înlocuiești cuvintele
care mie îmi spuneau adevărul
cu alte cuvinte, atașîndu-le ca niște membre fantomă
de corpul meu obosit.
Așteptării i-ai spus răbdare.
Depresiei i-ai spus pierdere, îndreptare căinței,
banilor amăgire, răului absență a binelui.
Spuneai foarte des: Trebuie!
Iar sexului i-ai spus în nenumărate feluri.
Și toate îmi sunau fals, a limbă moartă
vorbită de cîțiva înțelepți.
Și știi că înțelepții nu mi-au plăcut niciodată.