Cineva-l omorâse pe Nea Fane Cârneci. Și Tanța Boftei găsea situația i-nac-cep-ta-bi-lă.


Nea Fane Cârneci era vedetă pe strada Culturii. În tinerețe, pe vremea lui Ceaușescu, fusese golan, făcuse și pușcărie. Furase o Dacie fără să știe că proprietarul era ceva securist de linia doi și când îl luase Miliția a zis că dacă știa că-i mașină de securist sărea cu ea în Lacul Morii. Atunci pierduse trei dinți, dar își câștigase o reputație. Bine, șmechereala din tinerețe și tura pe la bulău le uitase lumea, dar nu uita nimeni când Nea Fane apăruse la Știrile Pro TV, și încă unde contează, la Sport. Era 2010 și orice ciutan care se respecta avea vuvuzelă, ca africanii de la cupă. Un adevărat flagel social și nu doar între microbiștii trecuți mai des pe la galerie decât pe la spovedanie. Vuiau cartierele mai ceva ca la probele de sirenă antiaeriană. Nea Fane, rapidist deși stătea-n Ghencea, făcuse un desant până la stadion unde-l prinsese în ambuscadă o fată de la știrile sportive. Cum nu știuse niciodată să zică nu unei femei frumoase, ajunsese să dea interviu nervos și băut despre cum pierduse Rapidul 0-1 la cupă după ce bătuse 5-1 în campionat. În spate, trei puțoi poșteau o vuvuzelă, suflaseră 130 de decibeli direct în ciocănașul și nicovala lui nea Fane până ieșise, memorabil, vox populi din el. Camera urmase și ea momentul acțiunii și se centrase pe un copil confuz, cu ochi mari și trompeta în cioc, în timp ce nea Fane Cârneci răcnea în microfon:

“Băga-mi-aș pula-n mă-ta până iese pe parte-ailaltă, bă guțane! Îți bag vulvăzelea aia în cur de-o să suni deșteptarea când te scapă o beșină.”


Era Noiembrie, Păunescu tocmai plecase la cele plăcinte și – poate ca să contrasteze poezia vechiului regim cu graiul pur al poporului – un editor glumeț îl băgase pe nea Fane, cenzurat bineînțeles, direct în primetime. Între fața boemă de Moș Crăciun bețiv, privirea blajină și convingerea golanului ajuns la vârsta a treia nea Fane se viralizase. Sau mai degrabă astăzi s-ar fi viralizat. Pe vremea aia clipul, urcat pe youtube și alți competitori timpurii, astăzi demult fosilizați, umbla din căsuță de mess în căsuță de mess însoțit de câte un “Scz de mass. Fii atent faza:”. Când apăruse – “leakuise” cum s-ar zice azi – clipul necenzurat turbase poporul cu vulvăzelea lui nea Fane. Ajunsese sonerie de telefon, mulseseră Cârcotașii trei emisiuni de la țâța lui nea Fane, încercase și Bendeac o parodie. Nea Fane, săracul, nici nu văzuse clipul că n-avea televizor, îi arătase abia pe la paște un șmecher din cartier faza pe un Nokia E75. Dar rămăsese celebru o vreme. Nea Vulvăzelea îi zicea lumea, făcea poză cu el când îl găseau la Valea Cascadelor în târg.  Gura lumii însă nu tace și mintea lumii e scurtă și cu timpul faima fostului golan se evaporase, întâi din țară, apoi din cartier până rămăsese vedetă doar pe strada Culturii.

Tot cu cultura îl cunoscuse și Tanța. Era și ea mai tânără pe vremea aia, cercetătoare la institutul de Etnografie al Academiei, starletă academică, mamă muncitoare, nevastă de secretar de stat. Sau “fata lu mămica” la institut, combinatoare de bani europeni, mamă rar pe-acasă, nevasta lu’ Iovănescu de la tineret, ăla de a dat-o-n gât pe Ridzi… Depinde pe cine întrebai. În orice caz, l-a cunoscut pe nea Fane de Crăciun, când figura de Moș a bărbatului era chiar mai de efect ca de obicei. Tanța lucra într-un proiect PHARE de competențe culturale digitale și ce putea să fie mai competent cultural și digital decât să devii “memă” (nici nu exista termenul) pe internetul românesc? Îi luase interviu lui nea Fane care-i povestise și cu pușcăria și cu securitatea dar mai ales cu Rapidul și cu Steaua. Se-mprieteniseră și pe origini (ambii tați fuseseră ceferiști, chit că al Tanței activase ca lăutar și al lui nea Fane ca hoț de tablă) și pe descendenți (fata Tanței studia să plece în Franța, băiatul lui nea Fane tocmai fusese deportat de acolo). Rămăseseră prieteni, bătrânul avea doar povești caterincă și Tanța le înregistra pentru arhiva ei de istorie orală a Bucureștiului. “Iar ți-a venit gagica de la minister, nea Fane.” strigau golanii locali când o vedeau pe Drumul Cooperativei, dinspre Prelungirea Ghencea. Nu mai era ea de la minister de mult atunci, nici gagică dar îi măgulea pe amândoi că le mergea vorba. Pentru Tanța deschidea uși în cartier. Pentru Fane deschidea beri la birt, golanii locului curioși că-l tot caută dame bune pe moș deși sărise bine de 60.

Golanii se risipiseră între timp, își mutaseră șmecheria mai la vale înspre Bragadiru (comuna) sau înspre Rahova (penitenciarul), după noroc. Prelungirea Ghencea se umpluse de P+4 cum se umple un adolescent de coșuri sau un cimitir de coșciuge. Bucureștiul stătea să plesnească de la atâtea blocuri, residence-uri și vile și nici strada Culturii nu scăpase de flagel. Un ansamblu de bloculețe izvorâse la Culturii colț cu Cooperativei colț cu Științei și Arefului, o măgăoaie mansardată cu acoperiș de tablă ce domina casele vechi de mahala și vilele stil art nouveau-riche. Toată construcția asta, ridicată pe catalige, ca să aibă proprietarul și unde să parcheze cazanul dedesubt, atârna amenințător spre cocioaba lui nea Fane.

“Nu-i mai astâmpără betoanele, Tanțo. A ajuns ăștia să deie-n cap ca să-i bage la Rahova, că-i ieftină chiria și zona bună.” Îi zisese bătrânul când îl vizitase ultima dată. Părea amărât. Îl tot strângeau vecinii cu rulmentul de bile să vândă terenul, să nu mai lase boscheții liberi pe el. Nea Fane, ca orice tată întreprinzător de mahala, ținuse bine de terenul pe care se împroprietărise cu greu pe vremea când proprietatea era un moft. El avea o căsuță mică cu ieșire – oarecum – pe strada (de fapt intrarea) Științei. Oarecum pentru că strada se termina cu un fel de mic tunel pe care încăpea maxim un om, pe de o parte cu gardul amărât de uluci a lui nea Fane pe de ailaltă cu gardul zidit de doi metri jumate al residenceului alăturat. Dar nu era chiar dezavantajat imobiliar moșul pentru că acea cocioabă înghesuită de un gard pe o parte și o viloasă pe ailaltă comunica direct cu bartai curtea liberă de 400 de metri pătrați ce se vărsa în strada Culturii. Lejer 20 de metri aliniament stradal. Acolo-și dorise nea Fane să toarne o casă pentru fiu și vecinii să toarne un bloc pentru profit. Vecinul din stânga, residence-ul, căuta să rotunjească pătratul pentru că insistența lui nea Fane să existe, cu pământ cu tot, forțase blocurile într-un fel de L bizar. Încă 400 de metri de bloc și parcare cu ieșire la două străzi și puteau și ei să se pretindă residence pe bune, să crească taxe de condominiu, să pună portar. Veniseră patronii cu ofertă babană dar Fane nu vroia să audă. Nu-i vânduse el nici lui Axinescu, vecinul din partea dreapta, cu care se înțelegea mai bine. Dar ăluia nu i-ar fi dat terenul din principiu, că auzise că nu e de la parcuri ci de la SRI. Și nea Fane încă avea boală pe securiști, de când cu Dacia și dinții pierduți. Nu, el tot ținea de teren pentru când s-o întoarce Giani din Franța. Doar că Giani era acum Jean, avea deja 50 de ani și probleme de prostată, se pocăise, stabilise și încetățenise în Franța, nu neapărat în ordinea asta. Când se văzuseră ultima oară îl întrebase Tanța dacă mai are speranțe că revine Giani. Bătrânul oftase. “Asta e problema Tanțo, asta e și cu vecinii ăștia ai mei, și cu politicienii ăștia hapsâni ba și cu fecioră-miu de stă departe de casă. Toți caută ghelirul.”

Tanța dăduse din cap doct. Credea că s-a încurcat nea Fane în cuvinte. Dar notase pe carnet “ghelir?” și așteptase până acasă să caute. Avea până la urmă doctorat, era conferențiar, cum să recunoască că o face un moș cu opt clase și seral la cuvinte? Mai ales că nu era ceva academiciană de facebook și conferință. Ea era cu strada, cu folclorul, cu poporul. Știa ce-i să dai o gheară, să faci un gheșeft, știa cine-i Ghenie (pictorul), Ghețău (sociologul), Gherasim (interpretul de muzică barocă) Gheboasă (interpretul de muzică boracă), știa din nefericire și ce-i gheția că umbla prin ghetou, nu dădea gherle. Dar ghelir? Rămăsese de-a dreptul șocată când aflase că, da, exista cuvântul – “câștig nemeritat, beneficiu obținut fără muncă”. E, dă-l dracu de moș! Își notase să-l întrebe cumva pe ocolitelea de unde știa el de ghelir. Ce, se trezise brusc sultan peste turcisme?

Când să dea telefon, să-l viziteze pe nea Fane, cu ghelirul în gând, îi răspunsese Giani, pardon, Jean. Nea Fane era mort. Îi căzuse un ibric greu în cap, de pe sobă. Tanța știa ibricul, era unul japonez, de fontă, trei kile pe puțin, îl găsise moșul pe trotuar, aruncat de burjui. Încercase să-l vândă-n talcioc dar era prea greu ca să-l cumpere lumea. Băuse și ea ceai de mentă din el. Trăsese de nenorocirea aia ca să o scoată de pe foc de o apucaseră șalele.

Așa intrase Tanța Boftei prima oară la idei. Cum adică îi căzuse-n cap de pe sobă? Poate pe picior de pe plită era mai credibil, deși moșul era sprinten. Dar în cap? De sus, de pe sobă? Cine dracu’ să urce măgăoaia pe sobă? E adevărat că toată casa lui nea Fane era un fel de depozit de ace, brice și carice cum îi plăcea să zică. Dacă i-ar fi căzut în cap moșului un morman de foarfeci de lână, o portieră de Dacie 1310 sau un casetofon Akai doar oleacă ars la un colț n-ar fi zis Tanța decât odihnească-se în pace. Dar un ibric de fontă greu, japonez, tocmai de pe sobă? Moșul mai era și fiert pe ceaiuri, toată ziua stătea cu ceainicul pe plită și cu sunătoarea-n gât de când nu-l mai lăsa doctorul să bea bere. Nu, ceva era în neregulă.

Da cine să o asculte pe Tanța? Poate cu zece cinșpe ani înainte mai avea o pilă, un om pe la procuratură, un je ne sais quoi. Pe vremuri stăteau drepți dacă le dădea un telefon, acum, femeie de 50 de ani – chit că se ținea bine – ce să mai discuți cu organele statului? Responsabilul de caz o ușuise la telefon, un șefuț de pe la investigații criminale a zis că nu e de competența lor, a ei cu atât mai puțin, până și securistul de la parcuri, vecinul de alături o tratase cu zeflemea. “Doamnă lăsați morții-n groapă, îl căutați acum de rugină sub cioc? N-aveți treabă? N-aveți altă ocupație?”

Inacceptabil. Un om era mort în condiții cel puțin dubioase și toți își vedeau de treabă, nu știau cum să-nchidă cazul mai repede. Majoritatea din sictir, dar cu siguranță destui și din ghelir. Tanța Boftei avea destulă treabă, avea ocupație cât să umple trei pagini de COR. Dar pentru asta – pentru nea Fane Cârneci, pentru vulvăzelea lui și pentru sictir și pentru ghelir își făcea timp!

Dar mai întâi trebuia să-l sune pe Bilă.


Bilă era la adunare când începuse să-i sune telefonul. Fratele Cristofor îi aruncase o privire ucigătoare dar Bilă era obișnuit, toată viața lui se învârtea în jurul privirilor ucigătoare și consecințelor dureroase, aproape letale care urmau, de obicei pentru privitor. Bătăi is in the eye of the beholder, așa zicea fratele Wallace la cursurile de engleză și Bilă era de acord, dacă stăteai prea mult cu ochii pe el, urmau rapid bătăi. Dar nu pentru fratele Cristofor care îl botezase, el avea voie să fie supărat pe Bilă pentru că și Bilă greșea des. Și oricum lăsase-n urmă bagabonțeala pe vremea când era mai mic și mai prost. De când îl găsise pe Domnul Isus în pandemie și se pocăise și se botezase viața i se schimbase. Se bătea mai rar, se ruga mai des și în general se ținea departe de belele și bulău cum îi zisese doamna Ioana de la probațiune. Bilă era un om nou. De-aia îi închise lu’ doamna Tanța care era aceeași și suna doar când avea nevoie de ceva și pe deasupra și-n cele mai proaste momente. Dar doamna Tanța sună din nou și de data asta Fratele Cristofor chiar părea supărat, dăduse și din cap a dezamăgire și se mai întorseseră patru dintre frații de la rugăciune ba’ unul dădea și ochii peste cap. Așa că Bilă ieși de la adunare în foaier și răspunse.

– Sunt la biserică, doamna Tanța.

– Tot timpul ești la biserică, Bilă.

Bilă nu mai răspunse. Lui Bilă nu-i plăcea să vorbească. Nu neapărat că nu avea cuvintele la el dar nu prea simțea nevoie să vorbească. Și-așa vorbea prea multă lume prea mult, ce rost mai avea să se adauge și el corului? Întotdeauna fusese mai tăcut, chiar de mic copil. La școală pentru că vorbea puțin și se bătea mult îl și căutaseră de autism, dizabilități, de toate. Îi găsiseră vreo trei, patru, destule cât să-l mute la o altă școală, una specială deși avea note normale și la școala generală. Înainte îi ziceau handicapat, cretin, retardat, dar apoi Dumnezeu îl înălțase ca bradul și-l împachetase în mușchi. Acum, de când luase proporții – doi metri și o sută douăzeci de kile – maxim șușoteau câte ceva despre dizabilități.

Se întâmpla des asta, lumea credea că Bilă nu prea gândește, doar dă cu pumnul. De fapt avea o lume interioară bogată și dacă era oleacă distrat, sau se concentra greu asta era pentru că trebuia să-și ocupe tot timpul cu ținutul acelei lumi bogate la interior, să nu scape. Nu-i ieșea întotdeauna, motiv pentru care tot intrase în belele. Motiv și pentru tăcere. Lui Bilă nu-i plăcea să vorbească dar chiar și când trebuia neapărat să vorbească îi lua oleacă. Lumea o lua drept intimidare – malacul care te fixează tăcut cu privirea. Dar de fapt îi lua mult să împerecheze cuvintele, să le lase afară pe alea care trebuie, pe cele politicoase, alea care nu erau acompaniate de pumni și picioare. Se chinuia de câteva secunde să compună un răspuns în cap când Tanța Boftei îi întrerupse procesul și reîncepu ea să vorbească.

– Bilă, lasă-l pe dumnezeu pastorului și hai pe Oițelor, să-ți zic două vorbe. E important.

Bilă nu dorea să meargă pe Oițelor, chit că acolo locuia. Așa se și cunoscuse cu doamna Tanța, teoretic era proprietăreasa lui. De fapt era mai complicat totul dar Bilă nu avea chef de complicațiuni, nici de Tanța Boftei. Pe Bilă îl speria Tanța Boftei, chit că ea era o femeie plinuță pe la unu cinzeci și un pic iar el un malac croit din fibră la doi metri și bine. Îl speria pentru că se pricepea să-l facă din alea două vorbe și să-l bage în belele iar el nu se descurca cu vorbele dar era talent la belele.

– Nu se poate doamna Tanța, are nevoie… congregația de mine.

Se chinuise un pic cu congregația. Nu era termenul corect nici nu era tehnic corect – adevărul era că nu avea nevoie nimeni de el la rugăciune – dar era lucrul corect de făcut. Doar că doamna Tanța nu lăsase niciodată ce-i corect să o oprească din a face ce e bine.

– Haide, Bilă, te rog eu, că am nevoie de tine, a murit nea Fane și cred că i-a făcut careva de petrecanie.

Bilă se încruntă. Parcă-și alegea cuvintele ca poeții, doamna Tanța. Am nevoie de tine. Păi cum să zică nu? A murit nea Fane – șocant, Bilă îl știa pe bătrân, îi curățase curtea, era parte din munca în folosul comunității pe care trebuia să o presteze ca să nu intre iar la bulău. Doamna Tanța intermediase totul. Nea Fane primise o amendă că avea ambrozie în curte, cică era amendă aranjată de vecini, ca să vândă moșul terenul. Dar când au apărut trei malaci recidiviști la plivit, patru sute de kile în viu, vecinii s-au gândit că poate strănutul nu era chiar cel mai rău lucru care li se putea întâmpla. I-a făcut careva de petrecanie. Asta îl făcea furios, se umfla vâna în el la ideea că cineva ar fi putut să-l omoare pe nea Fane, Moș Crăciun din Ghencea. Bată-l-ar Domnul pe cine ar face așa ceva, dar să-l bată repede până nu-l prinde Bilă că-l bate mai bine. Mâhnit, Bilă mormăi în telefon.

– Bine, doamna Tanța. Haideți că vin.

Apoi adăugă, ca pentru a-și sugera intențiile pioase.

– Dumnezeu să-l ierte!

Bilă era, până la urmă, un om nou, botezat, se hrănea nu doar din Dristor și mâncare la disc ci și din rugăciune și din dorința de a face bine. Nu mai era nebunul din tinerețe, avea aproape treizeci de ani și o viață de dedicat Domnului în față. Dar nici Domnul Isus nu era străin de bagabonțeală. Cică el nu vine s-aducă pacea, ci sabia. Când vedea țepari pe stradă le răsturna mesele. Lupta pentru sărmani nu pentru bogați și puternici. Nu era și ăsta exemplul Domnului? Întorcea el obrazul o dată, de două ori dar dup-aia întorcea lumea pe dos. Nea Fane fusese om bun, îl plăcea toată lumea, trăia din sărăcie, caterincă și adevăr. Acuma era mort și la doamna Tanța îi puțea ceva. Și poate o fi rea de gură Tanța Boftei, dar e bună de nas.