Ar fi banal să zic că Vasile Ernu oferă o călătorie de 550 de pagini cu mașina timpului, nu? Nu-i nimic, o zic oricum, că nici autorul nu se ferește de clișee/locuri comune, ba mai mult, și le asumă și le și disecă, până la urmă clișeul pe niște adevăruri cimentate se bazează (uneori și pe prejudecăți, dar nu e cazul aici).
Ernu e, și în „Generația canibală” (Polirom, 2024), cum îl știm: un învingător, un optimist, un adaptabil, un sociabil, un bun observator. Are și metodă de investigare, și discurs cultivat, articulat cu referințe și concepte (actual & accesibil, fără a fi facil), ține pasul cu noul și mai ales știe să se uite în urmă fără mânie și fără patimă.
De data asta se uită spre epoca de postcomunism timpuriu, anii ’90 adică, o etapă care a creat unei generații un puternic sindrom posttraumatic.
Ernu are mai multe metode de investigare a acestei epoci, sociologice, antropologice, narative. Găsim în carte o privire de ansamblu, dar și o atenție la detaliul semnificativ, inteligent selectat din bazarul de imagini iconice ale trecutului recent.
Instituțiile, obiectele, obiceiurile, oamenii-personaj, bornele istorice, cărțile, muzica, școlile, trenurile, localurile, spațiile de locuit, orașele, toate devin „obiect de studiu” în câte un capitol special rezervat lor sau condensate în fraze de raisonneur.
Retrospectiva e minuțioasă și documentată profesionist, dincolo de vasta experiență biografică a autorului de origine basarabeană.
În lumina asta, de oraș scufundat și recuperat de autor într-o carte-document, apar anii ’90, ani istorici, unici și sălbatici. O junglă postcomunistă, în care am rămas deodată goi, neprotejați, părăsiți de istorie, dar cumva liberi, o libertate nevrotică și vampirizantă, care a dus fie la tragedii, fie la exaltări.
Ernu face o cronică a „Epocii Western a Vestului” în paralel cu istoria vieții personale, al cărei centru îl reprezintă perioada studiilor la Iași și la Cluj. Ce e interesant și atractiv în cartea lui Vasile e acea memorie a materiei, „istoria materiei lasă uneori urme mai profunde decât istoria ideilor”, zice autorul, așa că recurge la o inventariere a spațiilor și a obiectelor tranziției: bicurile, nesul frecat, nonstopul, secondurile, căminele, dozatoarele TEC, hainele de la ajutoare, primele televizoare, ziarele, reșoul de BCA, primul Nokia 2010 etc, adică toată recuzita anilor ’90, ani ai extremelor, ani marcați de crize identitare, politice, economice, de tragedia disponibilizărilor în masă, de isteria Caritasului, de capitalismul sălbatic tradus în bișniță, de foame, de insecuritate.
Limitele istorice ale anilor ’90 (teoretizate de autor într-un capitol de la început), sunt reprezentate tot prin intermediul unui obiect-metonimie, coșul de gunoi-tricolor-funarian, pe care timpul l-a învestit cu diverse funcții, altele în afară de cea practică: nationalist-politică, artistic subversiv politică și apoi comercială. După ce coșul e furat, își schimbă funcția și intră în circuitul artei contemporane, iar apoi este vândut la licitație. Punctul din urmă marchează „dizolvarea” anilor ’90.
În libertatea aia toxică se regăsesc, ca o gură de aer proaspăt, spațiile clujene de cultură alternativă, dar și revista „de gândire underground”, Philosophy & Stuff, fondată de Ernu și prietenii săi, tipărită și distribuită tot haiducește, în aceeași stilistică a anilor ’90. Spațiile alternative sunt populate de cititori de Foucault, Derrida, Deleuze & co, există dialoguri vii și fertile care marchează ruptura culturală de „tradiția humanitas”, ei alcătuiesc boema evocată de autor ca să creeze o oază de echilibru într-un ocean de nefericire națională.
All in all, e o carte plăcută, în ciuda titlului scary, o carte a recuperărilor, dar și a amintirilor dureroase (povestite însă pe un ton firesc, blând și cu umor, fără întunecări, de un autor care alege să expună ororile tranziției într-o manieră mai puțin dramatică), semn că timpul a trecut, că lucrurile s-au mai așezat, am supraviețuit și că, vorba autorului, oricum în viață/în istorie „nimic nu e pierdut și nimic nu e câștigat definitiv”.