Ana stătea în fața oglinzii, aranjându-și părul cu gesturi mecanice. Mintea îi era în altă parte, rătăcită printre amintiri și emoții confuze. De zece ani nu-l mai văzuse pe Andrei, fostul ei profesor de literatură din facultate. În acea perioadă, relația lor fusese strict profesională, dar întâlnirea recentă, întâmplătoare, la o conferință, reaprinsese ceva ce Ana credea că se stinsese de mult.

La început, schimbaseră doar câteva cuvinte formale, apoi au trecut la mesaje pe rețelele de socializare și la telefoane lungi în miez de noapte. Cu fiecare conversație, Ana simțea cum se apropie tot mai mult de el, iar dorința devenea din ce în ce mai greu de ignorat.

Când, în cele din urmă, au cedat și s-au întâlnit într-un hotel discret din afara orașului, totul a fost exact cum își imaginase Ana. Pasiunea dintre ei era intensă, aproape electrică. Însă, imediat ce actul era consumat, Ana simțea cum acea flacără se stinge treptat. În ochii lui Andrei, însă, ardea o iubire profundă și autentică.

„Nu înțelegi, Andrei,” îi spunea ea, încercând să-l facă să vadă realitatea ei. „Pentru mine, odată ce pasiunea se consumă, flacăra se stinge. Nu pot să rămân aprinsă la nesfârșit.”

Andrei o privea cu ochi plini de durere și neînțelegere. Pentru el, întâlnirile lor nu erau doar escapade erotice, ci momente de iubire adevărată. Îi mărturisea sentimentele sale, sperând că într-o zi Ana va renunța la viața ei actuală pentru a fi cu el.

Dar Ana știa că nu putea face asta. De fiecare dată când pleca de la hotel, lăsa în urmă nu doar un bărbat îndrăgostit, ci și o parte din sine. Avea nevoie să simtă acel fior, acea tensiune neconsumată, pentru a păstra vie dorința.

„Trebuie mereu să mai lași firimituri în farfurie pentru ca flacăra să rămână aprinsă,” îi spunea ea. Andrei o asculta, dar nu putea să accepte această logică. Pentru el, iubirea trebuia trăită pe deplin, fără rețineri.

Într-o zi, după o întâlnire deosebit de intensă, Ana a decis că trebuie să pună capăt acestei relații. Îl chemase pe Andrei într-un restaurant elegant, sperând că ambianța îi va ajuta să-și exprime gândurile.

„Andrei,” începu ea, încet și ferm, „trebuie să ne oprim aici. Nu mai putem continua așa.”

El se opri din vorbit, surprins și îndurerat. „De ce, Ana? Te iubesc. Putem să fim fericiți împreună.”

Ana își luă un moment să-și adune curajul. „Nu înțelegi. Pentru mine, totul se termină odată ce pasiunea se consumă. Iar asta s-a întâmplat deja.”

Andrei încerca să protesteze, dar Ana îl opri cu un gest. „Trebuie să mai lăsăm firimituri în farfurie, Andrei. Pentru ca amintirea acestei iubiri să rămână aprinsă, chiar dacă nu o vom mai trăi.”

Se ridică de la masă și plecă, lăsându-l pe Andrei cu inima frântă și cuvintele ei răsunându-i în minte. Pe drum spre casă, Ana simțea o greutate imensă pe umeri, dar și o eliberare. Știa că făcuse ceea ce trebuia, chiar dacă durerea era aproape insuportabilă.

Anii trecură, iar Ana se întoarse la viața ei cotidiană, purtând în suflet o amintire dulce-amăruie a unei iubiri interzise. Învățase că uneori, pentru ca flacăra să rămână aprinsă, trebuie să lași în urmă nu doar firimituri, ci și o parte din tine însuți.