Toți vor să știe cum miros, dar nu toți deodată.
Prima a vrut Ana. „Cum miroși?”, m-a întrebat. I-am zâmbit și i-am spus că miros a turtă dulce. A fost fericită și a vrut să-mi povestească cea mai frumoasă zi din viața ei, când tăticul i-a cumpărat turtă dulce la târgul din Agnita, după ce vânduse purceii. Eu știam povestea și i-am zâmbit încă o dată, iar Ana a fost fericită.
Pe urmă și-a făcut curaj Maria și m-a întrebat cum miros. I-am spus că am miros de apă, iar ea a început să-mi povestească de Marea Secetă de după război, și despre cum a suferit o noapte întreagă de febră foarte mare, până când mămica ei a ajuns înapoi acasă, cu apă proaspătă, de la singurul izvor care nu secase în acea vară de neuitat. Eu i-am zâmbit și Maria a fost fericită.
Al treilea a fost Aurel. „Cum miroși tu?”, m-a întrebat, și eu i-am spus că miros a pace. Aurel suferise foarte mult acolo, la război, iar când mi-a auzit răspunsul mi-a zâmbit cum nu mai zâmbise el de peste 60 de ani, și a fost fericit.
Augustin și Naftanail m-au întrebat împreună, așa cum a fost să fie. Erau foarte curioși, iar timpul era scurt. Lui Augustin i-am spus că miros a tânără femeie și el a zâmbit fericit, iar lui Naftanail i-am zis că miros a rachiu din cel bun, de care beau domnii, și Naftanail a fost fericit cum nu fusese niciodată. Fericit și nerăbdător.
Singurul dintre toți a fost popa. Singurul căruia îi era frică de mine și care m-a întrebat, tremurând: „Dar, tu… cum miroși? Spune-mi, cum miroși?”. I-am spus că miros a bani, a mulți bani, a bani fără număr, și atunci popa a fost fericit și m-a primit în viața lui. Și nu i-a mai fost frică, absolut deloc.
Mă așteptam ca Liviu să fie următorul care să mă întrebe cum miros, dar m-am înșelat. Nu a fost Liviu, a fost Livia. Ce mai simpatică dintre toți: „Auzi tu, dar cum miroși? Nu sunt curioasă pentru mine, ci pentru fetița mea!”. I-am spus că miros ca părul fetiței ei, după băița de seară, și Livia a fost fericită.
Mircea era cam prea tânăr ca să mă întrebe cum miros, că am și eu mândria mea, dar în fișa postului scrie că trebuie să răspund atunci când mi se pune această întrebare, și de fapt orice întrebare. I-am zâmbit și i-am explicat că eu miros ca interiorul unui Mercedes W223 nou-nouț, și atunci Mircea a râs și a vrut să mă pupe. L-am lăsat, chiar dacă am și eu demnitate. El a fost fericit.
Nelu a pus-o pe nevastă-sa să mă întrebe cum miros, că el nu mai putea vorbi, dar sărmana soție nu a înțeles ce-o ruga soțul ei cu acte, așa că nu m-a întrebat nimic. Dar eu i-am zâmbit dulce Neluțului și i-am șoptit, astfel încât să mă audă numai el și nimeni altcineva, că eu miros ca lipsa de datorii, iar el a fost fericit și m-a primit.
Liviu a fost ultimul. S-a ferit de întrebare cât a putut, și-a făcut mereu de treabă cu altceva, a refuzat chiar s-o și gândească, dar fiecare lucru are timpul lui pe lumea asta, și de fapt pe orice lume. „Dar de mirosit, cum miroși?”, a întrebat, iar eu i-am spus că am mirosul unei gaufre fierbinți, una specială, așa cum o fac cei din Ghent, și atunci Liviu a oftat prelung, apoi m-a primit zâmbind în viața lui.
Fetița nu m-a întrebat nimic până acum. E foarte ocupată cu copiii ei, nu are timp de mine. Nici nu se gândește cum miros, de fapt nu se gândește la mine absolut deloc, ceea ce nu mă deranjează. Eu nu mă grăbesc. Doar o privesc zâmbind. Băiețelul se gândește mereu la mine și se tot codește să mă întrebe ceva, orice, cu speranța lui copilărească, tipic băiețească, cum c-o să uit de el. Eu n-am să uit. Îmi este drag. Am răbdare și cu el, așa cum am răbdare cu toți. Ar vrea să știe dacă eu miros a babă și de aia se pisicește scriind așa, dar eu nu miros a babă. Va afla adevăratul meu miros atunci când va fi timpul. Al lui, nu al meu. Eu am tot timpul.