Maternitatea Giulești, etajul 1 – salonul 5, compartimentul postoperatoriu. Catinca își râcâie rana pe care singură și-a făcut-o ieri sau alaltăieri pe mâna stângă. Nu are stare, ar lua-o la sănătoasa în căutarea propriului copil. Dar nu, nu poate face asta, nu acum; la o simplă ridicare în capul oaselor, amețeala se instalează și steluțele din cap intră și ele în convalescență. Tulburare. Unde e și de ce-l vânează, ce planuri are cu viața lui, câți bani le-a oferit pentru o astfel de mârșăvie? Nu, imposibil, nu poate trăi cu gândul că nu-i al ei, cel ținut în pântec nouă luni, cel mângâiat dimineață de dimineață, seară de seară, cel pentru care moartea bate viața pe loc fiindcă nicio femeie proaspăt devenită mamă nu poate înfrunta fără urmări golul rupturii iremediabile. Femeia e un soi de mașinărie bună la toate, cu piulițe unse din când în când, pentru-ntreținere. Dar piulițele, uite, ruginesc brusc, iar Catinca simte că-și pierde mințile în jocul de-a v-ați ascunselea cu copilul ascuns de propria mamă. Asistenta îi aduce băiețelul aproape, i-l pune-n brațe și ea-și trântește ochii asupra brățării de identificare. Poartă numele tatălui. Ține la piept un copil încercând să se convingă că-i al ei, știe că nu e și panica se așază pe firicelele de pe creștetul capului. Moalele devine dur și străpungător. Se face că firele se îndreaptă spre capul ei greu și mare, cap mic spre cap mare. Ca niște săgeți. Operația doare; în acest moment, durerea are și nume.

— Ia-l de-aici, nu-l pot ține, nu-i al meu. Mi-e din ce în ce mai clar. De ce-mi faceți asta?

— Doamnă, copilul vă aparține.

— Copilul îmi aparține? Și cum îmi poate aparține un copil care nu-i al meu? Acest copil mi-e străin. Văd. Știu. Simt. Înțelegi? Ce-mi ascundeți?

— Nu vă pot ajuta cu altceva, nu știu altceva decât că-i al dumneavoastră, vă repet. Ați născut acum două zile și nu mi s-a adus la cunoștință vreo eroare de sistem. Trebuie să-l hrăniți.

— Hrănește-l tu, poftim. Nu înțelegi? Cum să nu-nțelegi? Ai copii? O mamă își recunoaște copilul. Nu se poate, nu se poate așa ceva. Mi-ați schimbat copilul cu altul. E un copil nedorit pe care mi l-ați pus în brațe ca și cum ar fi al meu. Privește-l, nu poate fi el. Du-te și spune-i șefului tău că tatăl lui l-a furat. Ați primit bani mulți, așa-i? Ce nenorocire! Doamne, adu-mi copilul înapoi!

Catinca aruncă copilul în brațele asistentei cu o mișcare făcută pe jumătate, de parcă ceva o îndemna să-l mai țină măcar puțin acolo, la pieptul ei. Dar nu. Nu putu. Certitudinea că băiatul ei e cine știe unde, poate la sânul altei femei, o făcu să izbucnească în plâns. O mamă e lipită de un pat străin, de un copil străin, de un plâns străin. Dar cine să știe? Mai poate fi ea numită mamă?

După încă trei ore, o altă asistentă aduce același copil la etajul 1 – salonul 5, unde se află doar două paciente. Timpul pare atent cronometrat. Catinca, de data asta, refuză să-l privească, să-l atingă, de hrănit nici nu se mai pune problema.

— Nu vreți să pricepeți. Nu mai ating alt copil în afară de al meu. Ăsta nu-i copilul meu. Nu vedeți, n-aveți ochi? Se vede cu ochiul liber. Dar de ce? De ce? Chemați-l pe Grecu, aduceți poliția, vreau să plec, vreau să-mi caut copilul!

— Doamna Catinca Grecu. Nu greșesc, nu? Așa scrie aici.

— Greșiți când îmi aduceți alt copil. Povestește-mi, a venit soțul meu și l-a luat, nu? A fugit. Nu se mai întorc, nici unul, nici celălalt. Femeia-mașinărie: bună la toate. Da’ cel mai bine e când face copii și vin alții să-i fure. Ați mai pomenit așa ceva? Cu mama-n spital? Doamnă, ai copii? Spune! I-ai născut și ți i-au schimbat la naștere? Spune, te rog, că nu mai pot, înnebunesc.

Asistenta ar fi putut să-i răspundă da, sunteți pe cale să înnebuniți sau ați înnebunit deja.

— Doamna Grecu, liniștiți-vă, aveți nevoie de odihnă pentru recuperarea postoperatorie. Este evident că nu vă simțiți în apele dumneavoastră. Vă voi anunța familia.

— Dar cine s-ar simți în apele lui într-o astfel de situație? Aduceți-mi copilul, pentru numele lui Dumnezeu! Caută, te rog, poate s-a făcut vreo confuzie… Oamenii greșesc, tot timpul greșesc, în cine să mai ai încredere?

În acest timp, Catinca privește din când în când făptura din brațele asistentei. El să fie? Nu are cum. Imposibil. Mi l-a luat. A fugit cu copilul meu, exact cum mi-a spus. Îl va vinde pe bani mulți și-și va reface viața. Cum am putut trăi cu un astfel de… ? Om nu poate fi. Și cum să-mi salvez fiul? Cum să scap din… ?

— Doamna Grecu, liniștiți-vă, copilul e al dumneavoastră, vă asigur! Și, uitați, așteaptă să fie hrănit. Vă simțiți bine știind că refuzați să vă hrăniți fiul? Mă voi întoarce curând, vă las să vă adunați gândurile.

Dimineața următoare, în salonul spitalului, găsește o foarfecă și vrea să se mutileze. Nu poate, nu știe să meargă mai departe. Chiar atunci, se trezește și-și mângâie pântecul: a trecut, dragule, sau n-a fost.

Câteva secunde de respirație tăiată. Copilul mamii. Tălpile-i ating parchetul, corpul apasă pardoseala. Nu-și poate privi degetele de la picioare. Pe genunchi se scurge lichidul transparent despre care citise de-atâtea ori. Catinca trăiește visul și visul își spune cuvântul. Travaliu. Negură.

  • Aduceți-mi copilul, pentru numele lui Dumnezeu!