1701-D
când regolitul din inele, sclipitor
e tulburat de valuri din nacele
nor posomorât, cosmic – cumulus
și-ncepe theme song Enterprise, triumfător
un piept umflat ca zece mii de vele
se poticnește, totuși, îngână: un’s-au dus
colegii cocky yet fatherly din NUS
din MBA, din DBA, webmistresses rebele
scriptând în vis arp tables pe rețele
local support cu storage NAS doar pentru rație
cât timp am fost cu voi chiar am crezut în Federație
și ne-am căznit să ținem uptime și steagurile sus
oricât eram de down, în sine, personal
prin pity pizza parties aici – la Corporație
prin overtime, dând peste când s-a scurs
prin glumele bășite de middle-manageri – pe-aici vreun urs?
pentru c-am depistat URME D E L A B Ă
voi, oamenii care au totuși timp de mine când au treabă
și nu mai e doar un tichet – e o enigmă, e un caz
și vă stați peste umeri, investigând fascinați
copii uniți de faptul că se-ntreabă
și-ajungem, de parc-ar fi rușine, să ne pese
deși suntem disposable ca asset tag-urile de pe mese
deși motoarele mai cad din warp pân-la viteză de impuls
ne ținem serverele și steagurile sus.
dacă atâta s-a putut
dacă atâta s-a putut
dar nu știm cine e „s-„
dacă brumă și glazură de zahăr
de nedistins pe sticla securizată
a stației de autobuz către seară
dar nu încă
dacă nevoile celor mulți prețuiesc
cumpănite, mai mult decât
ale celor puțini
sau ale unuia singur
dar ai ales să scrii despre
nevoile nimănui
dacă degetele ți se desfac
când nu ești atent, înnegrite
ca niște păstăi de salcâm
dacă ai demonstrat
ai confirmat în pofida așteptărilor
le-ai arătat-o tu lor
ai băut sângele vrăjmașilor
și ai dirijat, allegro ma non troppo
tânguirile femeilor
dacă mâțișorii de salcie primăvara
dacă motanii de salcie vara
dacă frunzele lor spiralate și amare
toamna, toate acestea
sunt de-atât de puțină consecință
tu, dacă poți, așază-ți capul
pe genunchi, mângâie-ți părul
cum au făcut, nădăjduiesc, cândva
femeile bune și blânde din copilăria ta
și, dacă ai răbdare și păzești căile tale
o să poți scoate din foramen magnum
din căldărușele sfinte de os occipital
un trandafir cu treizeci de petale:
zece dinafară, de cașmir și cuarț
dacă le rupi, în miezul lor ascuns
opt încă, de crisolit și cânepă
dacă le rupi, în miezul lor adânc
șase, de satin și smarald sfărâmat
dacă le rupi (ești sigur că vrei asta?)
patru, de malahit și de mătase
în miezul lor, două rămase, de hârtie
aproape transparentă, rubinie
în miezul lor – numai dacă aștepți
dacă te-ai pregătit o viață-ntreagă
dacă toți oamenii pe care i-ai iubit
s-au făcut molecule într-o lacrimă
unică, străvezie, pe care n-o poți plânge
dacă ai jertfit totul pentru asta
și-ai face-o iarăși, fără remușcare –
o minunată doză
de fanta madness pe jumătate băută