După cor, doamna Grațiela și-a invitat prietenele la un ceai, chiar dacă afară se întunecase deja. A aprins luminile în toată casa și a adus o sticlă de rom, ca să se mai dezghețe. Fusese o zi îngrozitoare, ninsese foarte mult și bătuse un vânt câinos, iar în sala unde repetau puteai foarte bine să mori de frig, pentru că nimeni nu aprindea focul.
În timp ce așteptau ca apa să dea în clocot, au cântat My Bonnie lies over the ocean, ridicându-se de pe scaune la schimbarea tonului, lucru care le-a stârnit veselia și a creat o hărmălaie de nedescris în sufragerie, în special la partea rapidă, bring-back, bring-back, unde au fost nevoite să execute câteva serii de genuflexiuni.
Dorina a adus în discuție colecta pentru cadourile de Crăciun. Și-a pus ochelarii și a citit sumele primite, înclinând foaia de hârtie în lumina veiozei, câtă vreme Grațiela a turnat ceaiul în căni. La final, a împăturit lista și a plescăit zgomotos, așteptând o reacție. Eva și Amalia s-au privit amuzate. Dintre cele patru, doar Dorina reușea să ducă la capăt o operație matematică mai complicată, fapt verificat în serile în care ținea scorul la belotă. Dacă le-ar fi citit cotele apelor Dunării în loc de lista donațiilor ar fi obținut, probabil, o reacție mai puțin anemică, ținând cont de faptul că Amalia era fiică de vaporean.
Grațiela a destupat sticla de rom și a turnat o măsură într-un păhărel cu picior.
— Dragă, ai putea să ne spui de-a dreptul, fără să ne mai faci să ne simțim prost!
A adăugat romul în ceai apoi a împins cana, cu tot cu farfurioară către Amalia.
— Cine n-a dat?
— Penescu.
— Iar?
Dorina a făcut o pauză, a plescăit din nou din buze și imediat a început să mitralieze:
— Dobrotă, Lia și clanul Apostol. Nimic.
S-a auzi un oftat.
— Inginerul a dat un avans.
— Am auzit că are probleme cu fata cea mică, îi șopti Amalia Evei.
Grațiela a mai turnat o măsură de rom.
— Pe scurt, suntem deja în decembrie și n-avem nici jumătate din sumă.
Dorina a primit ceaiul cu ambele mâini. A dus cana la buze și a gustat apoi a ridicat privirea întrebător către Grațiela.
— Mai pun?
Subțiindu-și vocea Dorina a confirmat, adăugând cu repeziciune:
— Mi-a fost atât de frig astă seară!
Grațiela a măsurat romul în paharul cu picior și i-a mai turnat o porție.
— Ești un înger, dragă!
În același moment s-a auzit o bufnitură la etaj. Ceșcuțele s-au clătinat, zornăind, pe farfurioare. Ciucurii abajurului s-au mișcat ușurel. Eva a înnodat, repede, câteva cruci.
— Un cutremur.
— Unul mic.
Grațiela a chicotit veselă.
— Genul care nu are nevoie de replică.
Dorina s-a ridicat de pe scaun, a privit în jur, ca și cum ar fi căutat ceva de care avea nevoie urgent apoi a rămas nemișcată, sprijinindu-se cu mâna de tăblia mesei. Eva, care stătea lângă ea, a atins-o, delicat, mângâindu-i antebrațul, așa cum poți vedea, uneori, că-și calmează jocheii caii înainte de cursă:
— În optzeci și doi, lucram la Pustnicu, într-o fabrică de cherestea. Eram pe balcon, atârnam rufele la uscat. În prima clipă am crezut că trece o basculantă pe stradă. Huruiau pereții, vibrau geamurile. Am lăsat coșul jos și m-am aplecat peste balustradă, să văd mai bine. Dar nu era nici o basculantă. Dan dormea, era în tura de noapte. A înțeles imediat că e cutremur și a venit după mine. M-a găsit așa, aplecată peste balustradă. M-a apucat de mijloc și m-a tras în casă. M-a ridicat ușor, ca și cum aș fi fost un fulg. Eu n-am înțeles ce se întâmplă și m-a pufnit râsul. Mă speriase puțin că m-a smucit așa și am avut, pentru o clipă, senzația că îmi pierd controlul. Și acum, după atâția ani, amintindu-mi, simt un gol călduț în stomac.
Eva a luat-o pe Dorina de mână și a tras-o încetișor spre ea, fără să se ridice de scaun. Docilă, Dorina s-a așezat la loc. A zâmbit stingherită. Grațiela a terminat de botezat ceaiurile și a pus dopul sticlei de rom:
— La următorul cutremur, în optzeci și patru, cred, aveam un chiriaș. Dormea la etaj. Am sărit din pat, speriată și, când am ieșit pe hol, am dat nas în nas cu el. Își pusese plapuma pe umeri. S-a repezit la mine, m-a luat în brațe, m-a strâns tare în brațe și a început să-mi șoptească la ureche că o să aibă el grijă să nu mi se întâmple nimic rău. Nu mi-a dat drumul, oricât m-am zbătut, decât în clipa în care l-a auzit pe bărbată-miu prăpădindu-se de râs.
Grațiela s-a ridicat de la masă și a dus sticla de rom în bucătărie. S-a uitat pe geam. Afară începuse să ningă. Ceasul de deasupra ușii arăta cinci minute până la ora zece. Când s-a întors în sufragerie le-a găsit pe fete chicotind ca niște puștoaice. Amalia le povestise despre o partidă de amor, cu un coleg de facultate, în camera de cămin. Băiatul dormea pe locul de deasupra, într-un pat etajat și ei îi fusese tot timpul teamă că vor cădea de acolo, plus că întreaga construcție se clătina periculos. La final, strecurându-se afară din așternut, îi șoptise, dintr-odată mai curajoasă, că și-ar dori replica mai aproape de sol.
Au fredonat, fără versuri, Fields of Gold, a lui Sting și, în timpul cântecului, Grațiela și-a studiat prietenele. Amalia era subțire și încă își pieptăna părul, ușor albit, ca în tinerețe. Dorina se îngrășase mult în ultima vreme și avea o privire obosită. Eva întinerise cântând. Se clătina în ritmul melodiei și își mișca brațele cu gingășie. Grațiela nu înțelegea cum putea fi atât de luminoasă chiar dacă suferea de foarte multă vreme de leucemie cronică limfocitară și era nevoită să se îndoape cu citostatice.
Înainte de a termina cântecul au fost întrerupte de sunetul telefonului. Două zbârnâituri scurte urmate de alte două. Grațiela s-a repezit să răspundă. A ascultat vocea de la celălalt capăt al firului chemând-o:
— Mama, tu ești? Mama?
Înainte să răspundă, a urlat, îngrozită, și a scăpat receptorul. În oglinda din fața aparatului văzuse, coborând de la etaj, silueta întunecată a unui bărbat. Câteva clipe nu a putut face nimic, împietrită, apoi și-a simțit mâinile foarte reci și pielea feței a început să o ardă ca și cum ar fi stat în fața unui foc. Încă își mai auzea fiica chemând-o, înfundat. S-a repezit în mijlocul sufrageriei și a început să tremure nestăpânit. Fetele s-au ridicat ușor de pe scaune și s-au adunat, tulburător de calme, murmurând începutul unui cântec. Era refrenul de la I’m still standing al lui Elton John. Dorina, prima, a început să-și miște șoldurile pe ritm și să vâslească din brațe pe lângă corp. Amalia și Eva au urmat-o.
Bărbatul a coborât treptele și a ridicat receptorul la ureche. Nu a înțeles ce zice pentru că fetele cântau foarte tare, aproape urlau. S-a repezit la Dorina și a apucat-o de umeri încercând s-o facă să se oprească însă fără succes. Fetele se uitau undeva dincolo de ea și strigau versurile cât le țineau plămânii. Erau atât de gălăgioase că Grațiela simți nevoia să își ducă mâinile la urechi. S-a lăsat, astfel, pe vine și a început, la rândul ei, să fredoneze, încercând să salveze acel firișor slab, tremurător, care era linia melodică a piesei.
Soțul s-a apropiat de ea și a ridicat-o ușor de pe jos, încercând s-o liniștească. A privit masa cu cele patru ceșcuțe de ceai și ibricul. A mângâiat-o pe păr. A ascultat-o fredonând. Delicat a îndrumat-o către canapea, unde a așezat-o ținând-o în brațe. După o vreme Grațiela s-a oprit din tremurat, mâinile i-au redevenit calde și fașa n-a mai ars-o. S-a uitat la el, recunoscătoare.
— Știi ce piesă am cântat?
El a clătinat capul.
— Îți dau un indiciu. E a lui Sir Elton John.
L-a lăsat să se gândească câteva clipe apoi adăugă:
— Ai simțit cutremurul?
El ridică sprâncenele contrariat.
— Oricum, a fost unul mic.
A chicotit.
— Atât de mic că nici măcar nu a avut drept la replică.
El a mângâiat-o blând, pe umăr, apoi i-a spus că se duce să dea un telefon. Ea a rămas pe canapea.
— Le-am povestit fetelor despre chiriașul nostru, Mai ții minte?
Soțul a ridicat degetul arătător de la mâna stângă, cerând un răgaz, apoi a format un număr de telefon. A așteptat o vreme să-i răspundă fiica.
— Da, pisoi, era mama. Nu. Acum e bine. Au fost din nou pe la ea fetele de la cor. Da. De la cor. Doamna Grațiela continua să fredoneze I’m still standing, laolaltă cu prietenele ei.