Mă trezeam dimineaţa capțios și bolnav de silă că trebuie să am grijă de coreeancă, o zi întreagă în care asta trebuia să fac, să-i suflu în pene și să mă ocup de ea. Venise pe capul meu, chemată de mine și totuşi mă plictisea înfiorător că venise; cu o săptămână înainte să vină descoperisem îngrozit că nu am niciun chef, dar ab-so-lut niciun chef de ea, că cel mai bine mi-e aşa singur cu ale mele, și la 1 noaptea i-am dat mail că nu mai vreau să vină, ca îmi pare rău, dar nu o să-i fac faţă și tot ce vreau e să fiu singur. Dar fata îşi luase deja bilet de avion și mi-a zis că nu contează, ea e oricum curioasă să vadă România.
Când i-am zis maică-mii ce-am făcut, a zis că nu-s normal la cap. N-am nici bani să o distrez, am scâncit, nici chef s-o scot dincolo de Nușfalău. De fapt aveam salariul pe vacanță, fiindcă la sfârșitul școlii ne dăduseră salariul pe toată vacanţa – dar schimbasem banii ăia în 200 de dolari ca să nu mă ating de ei. Maică-mea mi-a răspuns necruţătoare să las banii ăia în pace că sunt singurii mei bani și o să am nevoie de ei să încep o Viaţă Nouă Undeva Departe, Ține două sute de lei să te duci după ea la aeroport, mi-a zis, după ce m-a chemat în secret în camera conjugală, să nu vadă taică-miu că-mi dă bani. Însă, până la urmă și taică-miu mi-a dat 40 de lei să am de o bere la Bucureşti, Dar are bani, vine din vârful lumii întâi, m-am revoltat, Lasă, să nu te faci de căcat, a conchis filozofic taică-miu.
Din Bucureşti n-am înţeles nimic, două zile cu o grămadă de feţe noi, o îmbulzeală de voci, trupuri şi exclamaţii, cu o noapte dormită pe jos într-un cămin studenţesc, la nişte prieteni de ultimă oră, şi a primei coreence cu care intrau într-un contact atât de apropiat, În Bucureşti e mizerie şi foarte multă aglomeraţie, se scuzau, Și-n Seul e la fel de aglomerat etc. N-aveam nici un chef de discuţiile astea, tot ce voiam era să ajung odată la Nușfalău, şi pe tren, când ne-am trezit singuri, unul lângă altul, mi-am dat seama panicat că n-am ce vorbi cu ea, Ce mai ştii de Mike?, am întrebat să astup golul, Nu am mai ţinut legătura cu el, mi-a răspuns – și după alte câteva întrebări discuţia s-a rupt și nici c-a mai putut-o învia ceva, parcă mă durea să vorbesc.
Voia cred să o pună cu mine, să mă salveze dintre năravuri grecești – şi nu pot să neg că, în ticăloasele noastre schimburi de mailuri, nu i-aş fi dat speranţe. Ne ştiam din Germania, am cunoscut-o pe ultima sută de metri, după o serie spectaculoasă de căderi psihice. Avusese grijă de mine, ma scosese cu masina la o excursie, să înotăm într-o cascadă de lângă Pierling. Acolo, pe un teritoriu străin, comunicaserăm ok, eu îi vorbeam înlăcrimat despre alienare şi sexualitate, ea îmi zicea că nu a simţit plăcere sexuală decât când a închiriat un call boy, fiindcă a putut să-şi dea drumul, să nu se mai împiedice în plăcerea tipului. În fine, atunci fusese da, dar acum era deloc, înnebuneam când mă gândeam că o să stea pe capul meu trei săptămâni şi o să-mi fută ultimele zile de vară şi de Nușfalău – ratasem concursul pe post în învăţământ şi altundeva, în zonă, nu vedeam unde aş putea să mă angajez.
Asta deşi aveam nevoie să vină, trebuia să mă afişez în ţigănie cu o gagică, şi faptul că tipa aia venise din Coreea să stea trei săptămâni la mine, că bătuse atâta drum pentru o pulă, era o dovadă greu de combătut de heterosexualitate. Aveam nevoie de ea, dar necazul era că mă disloca prea tare să stau o zi întreagă cu ochii pe ea şi să-i suflu în pene, era prea brutală trecerea de la singurătate la şapte metri în jur la a sta toată ziua cu răsuflarea cuiva în ceafă. Invins, mă declarasem incapabil să mai misc vreun pai pentru femeia asta, simpla ei vedere îmi strica ziua, nu o voiam în preajma şi basta, De ce ai mai chemat-o, daca n-aveai chef de ea? mă întrebase maică-mea care se dădea peste cap să ne organizeze Evenimente să o distrez.
O plimbasem ca pe câini prin comunitatea țiganească, defilasem cu ea pe acolo – în casa lui Iulică făcusem nenumărate poze cu aparatul ei digital – lui Iulică, nevesti-sii Băra, maică-sii, copiilor lui Piedone, nimeriţi pe acolo, şi fireşte coreencei, pe care o îmbrăcaseră în fuste, o împodobiseră ca pe pomul de Crăciun – dar era la fel de tristă şi caraghioasă ascunsă dupa hainele alea. Era o fată bătrână de 33 de ani – îmi pare rău s-o spun: tristă şi fenomenal de urâtă, cu picioare scurte şi un cap impunător ca saint-bernarzii, cu faţa lătăneaţă şi ochii foarte apropiaţi. Clar că asta mă futea la orgoliu, că femeia mea e urâtă.
Am ieşit afară din casă pentru altă tură de poze şi acolo ţigăncile bătrâne de pe şanţ m-au întrebat dacă e nevastă-mea şi le ziceam că numai gagica, profitând cu nesimţire că femeia mea made in Korea nu înţelege dialogul. Şi când vă luaţi?, îşi continuau ele interogatoriul, Nu ştiu dacă ne luăm, că ea nu vrea să se mute în România.
Era o comedie pe care trebuia să o joc ca să mă scot, cum zicea maică-mea: aparenţele să fie salvate, comunitatea să nu mai mă vadă de o imprecisă sexualitate. De la Iulică, am ajuns la unchiu-so Piedone care ne-a dat să cinstim nişte păhărele de coniac contrafăcut, lăudându-i pe ai mei, că ce casă, ce rosturi, ce respect – şi coreeanca nu prea înţelegea de ce îi povesteşte Piedone toate astea, dar zâmbea şi dădea din cap. Pe drum, după ce ne-am întors din ţigănie, ne-am întâlnit cu profa mea de biologie din generală, Iubita ta din Coreea, bătuse aia entuziasmată din palme, cât stă?, Două săptămâni, am suspinat.
După ce, acasă, am mâncat, i-am dat un mesaj lui Iulică şi am plecat cu coreeanca la Olt; Iulică se ţinea ca un căţeluş vesel după noi. Acolo, ne-am aşezat toţi trei pe dalele de beton, eu lângă coreeancă şi Iulică undeva mai încolo, aproape de apă. M-am lăsat pe spate şi am început s-o împung cu ceafa pe coreeancă, ca să-i sugerez lui Iulică o intimitate un sexuleţ ceva între mine şi mutant; pe urmă m-am întors pe burtă şi ea şi-a băgat mâna în chelia mea.
M-am ridicat de jos şi m-am scuturat ca câinele de apă; i-am zis coreencei să încerce să se împrietenească cu Iulică, de fapt i-am zis în engleză Încercati să vă împrieteniţi şi apoi în română Împrieteneşte-te cu fata, ce mai stai? La o aşa invitaţie mecanică nici unul nu a mai știut ce să zică, You told me you like Gutză, he also likes Gutză, am zis plictisit. Yes, I like him, a confirmat ea şi eu de acolo, cu o voce la fel de adormită, A zis că-i place Gutză. Da?, s-a electrizat Iulică, şi ce-i mai place? He ask you what another gipsy singer you like. I dont know another one, a lichidat ea subiectul de conversaţie, cu zâmbetul ăla de neoprit pe buze.
Discuţia s-a ofilit deci şi am plecat capul în pământ şi când l-am ridicat i-am detaliat cu sadism că sunt mort după băiatul ăsta. Ea n-a comentat nimic, şi-a păstrat zâmbetul ăla opac; a zis doar hai să intrăm în apă şi apoi a început să coboare, cu paşi prudenţi, spre râu.
Am fost incapabil să fac vreun gest drăgut, să întind mâna s-o ajut să intre mai uşor în râu. Plăcile de beton se continuau în apă şi ea le-a încercat cu piciorul. Lunecau rău şi, după ce s-a învârtit o bucată înainte şi inapoi, s-a pus în fund. Dar i-a fost frică să îşi dea drumul ca pe topogan şi s-a întors pe burtă, neîndemânatică ca o morsă care îşi cară trupul greoi spre apă – şi mi-a făcut scârbă că e aşa handicapată, mă uitam paralizat de silă la ea, incapabil să schiţez vreun gest de ajutor; am lăsat-o să se descurce singură, să alunece pe burtă în apă.
În fiecare dimineaţă se trezea la 9 fix şi bunică-mea se înfiinţa la mine-n cameră, Scoală mă copile că s-a trezit fata şi stă singură pe terasă, uram asta, că e atât de handicapată, că nu poate şi ea să ia o carte în mână şi să se descurce, în mă-sa era traveller şi avea peste 18, înnebuneam gândindu-mă că o zi întreagă o să stau cu faţa ei proptită pe retină, scremându-mă să fac conversaţie idioată.
Când în fine mă ridicam din pat, o descopeream stând pe terasă cu bunică-mea care, senilă şi abstrusă, îi povestea chestii în româneşte şi ea gângurea şi agita mâini grăsuţe ca bebeluşii, Hi, how was your night? Did you sleep well?
Gilu (26 de ani) şi Marius surdul (tot 26) sunt ceva prieteni pe care mi i-am făcut anul ăsta la Nușfalău; de fapt doar Marius e loco, avocatul Gilu vine doar pe weekend de la Zalău, să se alcoolizeze în casa bunicilor lui.
Unde ai găsit mutantul ăsta?, mi-a strecurat Gilu uimit, când i-am prezentat-o. L-am rugat să mă ajute să fac oficiile de gazdă, sperând că mi-o va lua, măcar pentru o jumătate de zi, de pe cap. Dar n-o voia singură, ci la pachet cu mine – Ai stat mult să te gândeşti la asta?, m-a luat în şuturi, nu te gândeşti că află Mirela?; Mirela era iubita lui din Nușfalău, o fată în ultimul an de liceu.
Oricum a fost drăguţ că şi-a pus Peugeotu la bătaie pentru o excursie sub munte, la păstrăvărie – dar după o zi întreagă petrecută împreună s-a spălat pe mâini şi ne-a trimis la Marius. Marius surdul are un sufleţel de aur, dar problema cu sufleţelul de aur e că nu poate fi folosit la nimic – financiar, suflețelul e falit și pur ca un călugăr franciscan, trăiește un an din cele 3 luni muncite în agricultură în Germania; în discuţii receptează mesajele cu intermitenţe fiindcă nu poartă aparat (a avut unul nemţesc dar s-a speriat de claritatea la care se aude în mod normal lumea şi l-a aruncat, „l-a îngropat la trei metri sub pământ”, cum zice Gilu). Pe râu, le explică fetelor că nu s-a mai futut de 2 ani, că numa labă – şi, deşi e conştient că e ciudățel şi că băieţii din sat îi zic Giză/Jesus (fiindcă din facultate se poartă cu părul lung), continuă să-şi facă glumele indescifrabile.
A doua zi, dimineaţa, m-am trezit la 8.30, am făcut-o pachet şi am trimis-o cu un amic de-al lui taică-miu la soru-mea, s-o mai distreze şi ea, Ilinca, tu ştii să vorbeşti cu oricine – şi în alea două zile binecuvântate n-am făcut nimic, doar am plimbat ochi pe pereţi şi m-am bucurat de singurătate. Dar nici soru-mea, care în cinci minute se împrietenște cu oricine, nu a rezistat prea mult, Am încercat s-o combin cu un taragotist, să mai aibă şi ăla grijă de ea, dar mi-a zis că nu-i place de el – şi mi-a trimis-o înapoi la Nușfalău, Nu mai ştiu ce să discut cu ea, în cinci minute îngroapă orice subiect, a suspinat. E o tipă absolut ok, a detaliat, nu-i poate reproşa nimic, unde o pune acolo stă, dar o epuizează nervos, fiindcă trebuie să facă conversaţie sau s-o distreze cu glume – iar ea, săraca, nu ştie să vină înapoi cu alte glume sau poveşti, ştie doar să zică nice sau do you.
Câteva zile ne-am tot pasat-o reciproc, ne-a sleit de glume şi subiecte pe amândoi – încât, la ultima ieşire la Zalău, pe trenul de întoarcere, i-am zis coreencei, răvăşit de depresie şi dezgust, să se mai distreze şi singură, să ia trenul şi să meargă la Cluj să vadă Universitatea Babeș-Bolyai și statuia lui Avram Iancu, sunt atâtea lucruri de văzut în ţara asta. Că n-are decât, seara, să se întoarcă la Nușfalău – dar, la dracu, să mă lase să respir măcar în prima parte a zilei.
Înţelegi? i-am zis epuizat şi galben de silă, nu mai fac faţă, am cărţi de scris, o singurătate de dus. Mă simţeam ca un ticălos care îşi abandonează copilaşul în gară, dar cu toate astea, i-am repetat tot drumul până la Nușfalău, cu o înverşunare şi o vehemenţă crescândă, du-te şi plimbă-te, eşti mare şi ţara asta e frumoasă, ai bani şi hosteluri ieftine sunt peste tot, te rog frumos, du-te, eu nu te mai suport.
M-a ascultat cu zâmbetul ăla implacabil pe faţă, Ok, te-am înţeles, dar hai să vorbim despre altceva. A doua zi a plecat în lume şi o săptămână jumate n-am mai ştiut nimic de ea. Apoi am primit un mail, că a ajuns în Seul şi le mulţumeşte părinţilor mei, lui Ilinca şi Gilu pentru zilele petrecute la Nușfalău.