„De când nu mai pot scrie, nimic nu mă descurajează mai mult decât o idee bună.” – Iulia Gherasim, „Ce văd păsările” (Polirom, 2024). 
Volumul cuprinde 14 povestiri. Textele au un ritm bun, iar reușita o asigură întretăierea de planuri și dimensiuni/stări/atitudini: ironia, umorul, misterul, incompatibilitatea, însingurarea, resemnarea, duioșia, dezamăgirea. Iulia Gherasim e un autor matur, nu urmărește să obțină efecte gratuite, deși construiește minuțios, nu prea lasă nimic la voia întâmplării. Îi ies (mult) mai bine prozele la persoana întâi, acolo autoarea e mai mai rapidă și mai cool, un coolness dat de detașarea ironică de sine (avem realism, confesiune și voce narativă cu o perspectivă smart, cu observații inteligente). În prozele la persoana a treia, care sunt mai lucrate, uneori prea lucrate în sens că au twist la final și echilibrul compozițional specific prozei scurte, își „permite” sentimentalisme și melancolii.
În câteva povestiri apar animale, păsări, pești, caracatițe. Universul nonuman, la fel de misterios, funcționează după legi nevăzute, pătrunzi în el pe cale intuitivă, și, la fel ca în cel uman, rămâne acolo mereu un ceva nelămurit, tulbure, un mister.
Sunt și povești cu femei și bărbați aflați în etape diferite ale vieții, Iulia Gherasim speculează literar (și uneori ușor calofil) incompatibilitatea și situațiile complicate, relațiile sortite din start eșecului.
Pe alocuri, prozele au un aer de stand-up comedy de calitate, fără urme de lamentare, frustrare sau dramatisme care ar putea deriva din situații nu prea plăcute: tați absenți, joburi boring care nivelează, nesiguranțe în domeniul literar, anxietăți familiale, relații eșuate etc.
Mi-ar plăcea să citesc pe viitor o autoficțiune a Iuliei, repet, mi se pare că vocea ei funcționează cel mai bine la persoana întâi, în zona familie, relații, experiențe, prozele de acest gen din volum mi s-au părut excelente.
I am waiting for the novel…