„Ce am învățat de la Graham Greene” (Polirom, 2024) e în primul rând o poveste spusă cu pasiune, ceea ce o face să fie o carte frumoasă și emoționantă. Dincolo de asta, cartea (care e greu de încadrat într-un anumit gen) are multiple straturi și mai multe mize, fiind deopotrivă o anchetă personală a lui Andrei, un șir de „interviuri”/consultări cu părinții și sora lui, un eseu, un mic studiu sociologic care tinde spre general pornind de la particular, o radiografie a mai multor epoci, incluzând și o perspectivă critică asupra felului în care a crescut o parte a generației noastre (cea cu rădăcini în mica burghezie), cu un amalgam de împrumuturi, influențe și ecouri din zone literare și de divertisment pro sau anticomuniste. Punctul de plecare a fost, pentru Andrei Gorzo, biblioteca-comoară din cămară, pentru alții au fost descoperirile culturale diverse făcute prin casele părintești sau ale bunicilor. Ce amprentă lasă toate astea pe o generație? Cert e că Andrei Gorzo găsește voluptate în a-și înțelege pasiunile, a le deconstrui, nu neapărat în a le retrăi prin scris. Autorul are o finețe a ideilor și o nuanțare a lor în exprimare, care cer răbdare, inteligență și cunoștințe din partea cititorului. Sobrietatea discursului e combinată cu alunecări sentimentale și mărturisiri fruste (cum ar fi că Andrei, la 46 de ani, nu are o proprietate și stă în chirie într-o garsonieră) & sweet (că la 11 ani a scris un roman de spionaj despre un agent secret numit Mark Strong), care dau cărții mult farmec.

Ca să obțină o perspectivă critică asupra propriei vieți și copilării, Gorzo folosește grila culturală și „politică” a maturului. Cataloghează astfel obiectele pasiunii/obsesiilor lui, nelăsând laoparte nici latura sentimentală, care însă e mai ascunsă sau mai controlată. La vârsta mică, băiatul Andrei își trăia în mod inocent fascinația pentru romane polițiste/cu spioni sau reviste de profil, fără a fi conștient de încărcătura ideologică (intenționată sau nu) prezentă în ele. Andrei cel matur alege să ne povestească totul trecându-și experiențele prin filtrul acumulărilor și al limpezirilor (atâta cât este posibil) rezultate în urma câtorva decenii de lecturi și studiu.

Formula aleasă este interesantă: o poveste de familie (în care personajul central este Dan Gorzo, tatăl autorului) combinată cu pasiunea pentru un scriitor, ni se oferă deci două coordonate ale personalității criticului de film, viața personală reală și concretă și cea paralelă, culturală, trăită prin literatură, paraliteratură (sau „divertismente”, cum își numea Greene unele scrieri) și, mai târziu, prin filme și scris. Gorzo prezintă și dificultățile prin care a trecut o familie respectabilă (a sa), de intelectuali cu tradiție (în sensul că nu se află la prima generație de oameni cu educație, ci la a patra) și cum și-a gestionat această familie insecuritățile și dramele. Andrei (cel din carte) este un copil (și, ulterior un adolescent) fragil și temător, înclinat spre lectură și studiu, care vrea să înțeleagă lumea adulților, și mai ales pe tatăl său, prin intermediul cărților care dezvoltă teme și personaje apropiate de ceea ce vede în jur. E o cunoaștere/o înțelegere mediată de cuvinte, de imaginație, de fantezii și emoții care cumva nu sunt extrem de intense ca să-l distrugă, așa că rămâne mereu protejat și de un scut pe care și-l construiește singur. Iar acel scut e Graham Greene, „the secret sharer”. Ideile, personajele și perspectiva demistificatoare a lui Greene (situat în zona „griurilor”) îl ajută pe Andrei să facă față încâlcelii de umbre (cum zice el) conspirațiilor, isteriei și paranoiei anilor 90, declanșate de regăsirea numelui tatălui său pe liste de atentatori, autori ai teoriilor legate de subminarea noii democrații etc. Gorzo îi lasă mult spațiu tatălui, el rămânând cumva figura secundară a propriei cărți, alături de mamă și de soră. Graham Greene devine deci un vehicul pentru multe fapte de viață pe care Andrei nu vrea/nu poate să le spună direct, dar și un sprijin (Am mai întâlnit abordarea asta la un singur scriitor român, care dezvoltă o relație la fel de pasională cu cărțile, dar și cu tatăl său, anume la Marin Preda).

Ca medic legist, Dan Gorzo are o poziție cheie în misterul morții demnitarului comunist Virgil Trofin (infarct, sinucidere sau crimă?), cel care sfidase orgoliul lui Ceaușescu și făcuse opoziție din interior. Mai târziu, Gorzo este arestat și închis (pentru aproape doi ani), după ce i se fabrică un dosar pe baza unor mărturii false. După 89, tatăl se implică în redeschiderea dosarului Virgil Trofin, dar fără succes. Ulterior, Dan Gorzo primește misiuni secrete în cadrul unor structuri la fel de secrete. Meseria, pasiunile, firea, implicarea tatălui în diverse evenimente politice controversate îi provoacă fiului fascinație, dar și multă destabilizare. Dincolo de judecată, critică sau lamentare, Andrei Gorzo încearcă să-și înțeleagă tatăl și cumva să-i fixeze o imagine (care rămâne totuși destul de misterioasă – misterul parcă se adâncește pe măsura relatării evenimentelor) pentru a-și găsi liniștea. Toate acestea se petrec pe fondul unei insecurități psihologice și financiare resimțite de întreaga familie (sărăcie, lipsa unei locuințe stabile și altele).

Sunt multe de descoperit în cartea asta. Deși m-am cam lungit, am sentimentul că am spus totuși foarte puține.