În scrierea romanului „Camping”, Lavinia Braniște a plecat de la experiența de migrație a mamei sale în Spania și de la propria sa tentativă, din 2007. Una dintre grijile autoarei a fost ca factorul biografic să nu dezvăluie prea mult din viețile lor intime, dar ficționalul să nu fie lipsit de sinceritate.

Protagonista romanului este Sofia, o femeie care a emigrat din România în Spania, înainte de aderarea țării noastre la UE. După ce a muncit la negru în casele bătrânilor, a reușit să se angajeze legal la recepția unui camping de pe o plajă a Spaniei. Cu douăzeci de ani în urmă, când plecase, după moartea bruscă a soțului, își lăsase în urmă și fiul, pe Robert, care avea atunci 4 ani. În prezentul scriiturii, ea este în pragul pensionării și trebuie să se întoarcă într-o țară încremenită în amintirile ei, lângă un tată și lângă un fiu care de fapt i-au devenit mai străini decât străinii printre care locuiește. Perspectiva narativă, la persoana a III-a, presupune distanțare față de personajul central, cititorul nu are acces direct la gândurile femeii, ci doar prin intermedierea vocii narative, care știe destule, dar lasă loc și interpretărilor sau întrebărilor.

Primele pagini din „Camping” conturează rapid o atmosferă de introspecție și melancolie, cu un ton cald și subtil ironic. Începutul romanului ne face cunoștință cu multe dintre gândurile Sofiei, starea sa fiind dominată de nesiguranță, frici, rușine sau vină. Pe de o parte, se confruntă cu sfârșitul unei etape de viață – ieșirea la pensie și reîntoarcerea în țară – și reconfigurarea identității în raport cu locul, timpul și sinele. Este o schimbare care declanșează întrebări despre sens și apartenență: „Unde a fost ea în ultimii douăzeci de ani?”. Devine pregnantă acum nevoia de a înțelege, de a pune ordine în ceea ce pare pierdut sau nou. Paginile stau sub semnul unei melancolii reținute, dar sunt pline de observații subtile – despre vârstă, memorie, limbă și înstrăinare. Sunt abordate încă de la început temele exilului interior, ale identității lingvistice și ale incertitudinii legate de apartenență și adaptare. Textul suprinde dificultatea de a te integra într-o altă cultură, de a trăi într-o altă limbă pe care nu ți-o poți însuși, limbajulul fiind unul dintre semnele dezrădăcinării.

Limba spaniolă „s-a prins de ea strâmbă și spartă, ca niște cioburi lipite aiurea ce recompun un vas semifuncțional”. Accentul pe „ce e permanent și ce e temporar” devine simbolic pentru toată experiența migrării: ce rămâne și ce e doar o etapă?