Își privi ceasul de la mână, un Pobeda cu cadran superb, auriu, geam impecabil și curea nouă de culoare neagră. Ora 15:15, adică 0 grade, rosti în gând în timp ce intra în secția de votare, trecând pe lângă un polițist ce transpira abundent.
– Să trăiți, domn* primar!
– Bună ziua, răspunse zâmbind forțat, luat prin surprindere de interpelarea neașteptată a polițistului.
La una dintre mese, o tânără vizibil emoționată își frământa mâinile. Lângă ea, o doamnă sobră, decent îmbrăcată, îl privi în ochi îndrăzneață. O alese pe tânără, căreia îi înmânase cartea de identitate, iar ea, la rândul ei, îi înmânase buletinele de vot și ștampila, însoțite de un scurt și la obiect instructaj privind regulile ce trebuiau respectate în secția de votare, adăugând neverosimil la toate acestea:
– Nu uitați ștampila în cabina de vot.
Întreaga lui viață se rezuma, sau mai bine zis, era guvernată de calcule matematice. Nimeni și nimic nu trece prin viață la voia întâmplării; toate lucrurile se supuneau legilor ei. Aceasta era părerea lui de nestrămutat, de la care nu se abătuse nici în cele mai grele clipe din viața lui, iar acestea nu fuseseră deloc puține. Doar că prea puțini înțelegeau această guvernare, deși la un calcul simplu în clipa de față înțelegea că X reprezenta mulțimea care nu-l va vota niciodată. O observație firească, din moment ce aerul rarefiat al minților care nu pricepeau o simplă ecuație de gradul doi devenea amețitor, iar efectul lui provoca o metamorfoză în care se regăseau cele mai incalificabile reacții verbale, lipsite de noimă și de valabilitate.
În intimitatea cabinei de vot, avu puterea să alunge cu un gest scurt, aerian, făcut din mână, gândurile ce îi dădeau senzația de claustrofobie. Contracandidații lui tronau pe buletinul de vot, însoțiți de sigla partidului, pe pozițiile fruntașe; în schimb, el, un simplu independent susținut de două partide, niște carcase descărnate de masa simpatizanților care migraseră dezamăgiți către alte grupuri, se afla pe locul opt. O poziție rușinoasă, afirmaseră grăbite câteva televiziuni care îi purtau fără nicio jenă sâmbetele. Pentru el, buletinul de vot reprezenta o finală de matematică, una din multele la care participase datorită propriilor puteri și a unei minți sclipitoare. Dacă ar fi fost o finală de înot, ar fi înțeles reacția moderatorilor ce găseau amuzantă poziția lui pe foaia de vot, dar altfel nu. Își sugrumă numaidecât gândul ce răsărise îndrăzneț și anume: toți avem șanse egale. Categoric nu! Matematica nu greșea niciodată, chiar dacă uneori suferea o translație în lucrurile de natură umană.
Privirea îi căzu pe contracandidatul al cărui istoric îi reamintea de un alt fost primar de sector ce venise cu o idee destul de trăsnită de a zugrăvi blocurile în diferite culori. Cartierul ajunsese să capete repede numele de „cartierul papagal”. Nu putea băga mâna în foc dacă oamenii se refereau la primar și nu la cartier. Mă rog. Domnul contracandidat al cărui nume refuzase să-l rostească până și în gând, de teama unei contaminări ce nu-i făcea onoare, găsise de cuviință, în urma unor calcule numai de el știute, că nu doar merită, dar este și îndreptățit să ocupe poziția de primar al urbei. Euforia și avântul lui fuseseră susținute de unele televiziuni ai căror prezentatori nu se sfiau să-și ascundă bagajul vocabular specific unor persoane de cartier, lipsite de o minimă educație. Nu credea o iotă în capacitatea acestui om de a conduce primăria capitalei, cum nu credea nici în vorbele de înțelegere înmânate cu dărnicie locuitorilor sectorului său. Drept concluzie, nu-l avea la inimă pe fanfaron. Ba chiar stăruise în a-și ține gura despre domnul care purta numele unui renumit actor, apreciat de public pentru pumnii cărați infractorilor, numai că în cazul lui, ironic sau nu, el era infractorul. Dovedit și condamnat de justiție. Doar că mulțimea X, cea care nu avea să voteze pentru el, suferea de o amnezie incurabilă din moment ce se ploconeau în fața lui de fiecare dată când îl zăreau. Doamne, cât ura expresia „om simplu ca și noi, dar gospodar și bun la suflet”. O propagandă ieftină, mijlocită de acțiunile lui, prin care se dorea a fi perceput asemenea lor, om simplu cu nevoi.
Își reaminti când, într-o seară, după o zi lungă petrecută la birou, ajuns acasă, Mira îi arătase un scurt filmuleț pe telefon cu fanfaronul care vizita un șantier din sectorul lui, plin de probleme de organizare. Rotofeiul, asemeni actorului, aplicase o mustrare, dar nu de natură fizică, ci una de natură verbală, peste care bascula glume deșănțate din dorința de a îndulci impresia că nu este un om rău, ci mai degrabă un duhovnic cu funcție și responsabilități. După care găsi de cuviință să-i împace pe muncitori cumpărând din banii lui câteva pâini și parizer, că tot se aflau oamenii în pauza de masă. Mușteriul cu state vechi de manipulare se lăsase filmat, sau mai bine zis, portretizat într-un Isus urban împărțind pâine și parizer cu alți muncitori, așezați pe o bordură murdară de praful șantierului. Categoric nu avea să-l voteze pe acest fals Mesia. Mai bine aplica ștampila între două căsuțe, anulând astfel votul, decât să gireze un om lipsit de etică, dar cocoșat sau, mai bine spus, balonat de dovezile sau suspiciunile unor matrapazlâcuri înghițite hulpav cu mult timp în urmă.
Toate astea le putea judeca mult mai ușor din postura de actual primar al unei capitale fărâmițate de grupuri de interese private și politice, dar care ironic, avuseseră rolul de a-i întări dorința de a nu lăsa locuitorii ei pe mâna unor zugravi. În urmă cu patru ani candidase pentru prima dată la acest post cu nestrămutata convingere că el va fi în măsură să schimbe ceva. Anii trecuseră repede, iar azi în cabina de vot, singura deosebire dintre atunci și acum era dată de simpla ecuație din care se lupta cu el însuși să excludă, la insistențele Mira, infatuarea lui, ispita, dorința de a se vota pe el.
– Și dacă votez cu mine ce?
– Păi, nu e nimic, Dan. Doar că nu este etic să te votezi pe tine. Nu crezi? Eu zic să nu te grăbești și să analizezi bine totul înainte de a pune ștampila pe buletinul de vot. Dacă fac ăștia un semn pe votul tău și te trezești mai târziu că apari în presă pe prima pagină cu litere mari „Primarul capitalei s-a votat pe el însuși”. Te-ai gândit la asta?
– Îi dau în judecată. Ce mare lucru.
Ce-i drept, scenariul acesta nu-l luase în calcul. În trecut, pe vremea studenției Mira, deși repartizată prin naștere la categoria „o mare problemă, enigmă, belea”, așa cum sunt catalogate femeile, intrase în ecuația lui de calcul. Conform regulilor patriarhale, nu-i luase mult să pătrundă codul ei cifrat, iar ea, uimită de claritatea minții lui, îi căzuse îndrăgostită lulea în brațe. Ce timpuri! Rostise în gând Dan. De ceva vreme o găsea mai îndrăzneață pe Mira, dar la fel de frumoasă, nu-i vorbă, îl mai provocase ea în trecut, dar de fiecare dată atât ideea, cât și ultimul cuvânt îi aparțineau. Astăzi însă, ea părea contaminată de ideea de toleranță, de acceptare a faptului că un om nu este prost într-un anumit moment datorită lipsei de cunoștințe în respectivul domeniu, ci incapabil să-și dovedească claritatea minții datorită unor factori externi pe care nu se sfiise să-i enumere și care, conform matematicii lui, nu aveau nici o noimă, considerându-le fără ocolișuri aberații matematice. Din fericire, Mira nu nutrea nici o dorință pentru o funcție care atingea sfera politică, iar lucrul acesta îl făcea fericit. O prefera pe ea în detrimentul altor femei care se bucurau de un succes profesional îndoielnic. Totuși, îi era greu să se imagineze trăind alături de Gabriela, o altă contra-candidată la fotoliul de primar al capitalei, aflată pe poziția unu, cap de listă, membră în cel mai mare partid aflat la putere. Tragere la sorți în paștele matematicii lor, rostise șoptit printre dinți la primirea rezultatului conținând pozițiile pe buletinul de vot. Dar supărarea îi trecuse repede după o scurtă analiză. Apoi se amuzase copios la gândul că idioții aceștia pierduseră din vedere un calcul cât se poate de simplu. Gradul de alfabetizare în capitală nu ținea cont de recunoașterea însemnelor partidului și a numelui. Primul loc pe listă nu garanta succesul, ci din contră, avea să ateste matrapazlâcurile sistemului, contorizând la nesfârșit eșecurile capitalizate în baza unor experiențe anterioare, în care doamna Gabriela, o moldoveancă măruntă, ambițioasă, școlită de un soț primar provincial, se dovedea incapabilă să iasă de sub tutela unei perpetue suspiciuni de corupție. Spre deosebire de cei înșirați pe lista de votare, el nu avea nici o pată, chiar dacă în ultimele zile, spre a-l discredita, o nu știu ce comisie descoperise prin nu știu ce arhive că el a fost colaborator al securității. Cineva din comisie văzuse presei declarația lui către ofițerul de recrutare în care își dădea acordul, împreună cu motivația scrisă de mână securistului „îl urăște de moarte pe Andrei, un coleg mult mai bun ca el la matematică. Asta îl califică pe subiect, adică pe el, ca fiind bun de recrutat”. O să-i dea în judecată, o să câștige…
Dar știi ce? Ia m-ai ducă-se dracu și actorul, și Gabriela, securiștii, m-ai ducă-se dracu zugravi ajunși primari, chiar și Mira și toți ăia cu pot-casturile lor care la sfârșit îi aruncau subtil o atenționare „oamenii te fac primar”. Eu mă fac primar, nu voi! Iar votul meu contează, matematic!