Așeză stiloul pe măsuța de lucru de lângă fereastră și privi cu un zâmbet gânditor spre serele verticale de vizavi, din care se revărsau șiruri de plante, pe înălțimea celor 30 de etaje – o mică parte din plămânii orașului. Nimeni nu mai folosea stilouri sau alte instrumente de scris, doar colecționarii, iar asemenea obiecte erau greu de găsit și foarte scumpe. Așa că făcuse chiar ea unul, la imprimanta tridimensională cu care era dotată orice casă din Audamar, unde se puteau fabrica simplu și rapid căni, pahare, farfurii sau chiar mici piese de mobilier.
Învățase singură să scrie de mână, copiind literă cu literă texte dintr-o carte veche de caligrafie. Cândva, asta fusese o artă, cu sute de ani în urmă, înainte de T0, înainte să vină Călătoarea… Acum devenise ceva aparent fără folos, dar Nanna se bucura că învățase asta. Îi plăcea să facă lucruri pe care alții le considerau inutile, absurde, lipsite de sens. O amuza să vadă consternarea de pe chipurile celorlalți. Asta îi făcea să pară mai expresivi, mai umani, mai…vii.
Scoase din sertarul măsuței o coală de hârtie, o altă raritate greu de obținut, și, cu mare atenție, începu să scrie, cu buzele strânse de concentrare. Așternu acolo gânduri care de mult timp nu-i dădeau pace și pe care nu avea cui și cum să le spună. Așa că le împărtăși unei foi albe:
„Cred că există o fisură în timp și spațiu, unde se întâmplă totul. Tot ce nu s-a petrecut în realitate. Toate speranțele neîmplinite se îndeplinesc, toate delicatesele negustate sunt savurate în liniște și toate iubirile interzise pot fi, în sfârșit, trăite. Tot ce n-ai îndrăznit să simți, să crezi, să accepți sau să refuzi în realitate, totul este posibil. Și mai cred că ajungem acolo în acea milionime de secundă care separă viața de moarte, cu ultima frântură de conștiință, înainte ca acest CEVA care am fost noi să devină NIMIC. Înainte de asta, CEVA devine TOTUL. Doar pentru o milionime de secundă. Cred că atât durează eternitatea”.
Lăsă cerneala să se usuce pe hârtie câteva minute, apoi o puse în sertarul mesei, ascunsă bine. Oftă plictisită. Era sâmbătă. Zi liberă. Nimic special de făcut. Doar să aștepte cu nerăbdare, ca de fiecare dată, începutul unei noi săptămâni de lucru. De când refuzase oferta Analiștilor, nu se mai înțelegea la fel de bine cu soțul. El îi reproșase, revoltat, că ratase o mare șansă, că dăduse cu piciorul ocaziei de a trăi cu toții mai bine, că era complet lipsită de ambiție. Dar nu era deloc așa. Ea își dorea foarte mult să evolueze, doar că voia să facă asta alături de echipa ei de Creativi și de Supraveghetorul lor. Mai ales alături de el.
Micuța Cleo se juca veselă alături, pe canapea, în costumul din nanofibre tactile, care i se mula perfect pe corp, lăsând descoperite doar nările, gura și ochii, pentru a permite perceperea realistă, intensă, a tuturor senzațiilor din lumea virtuală. Îi programase jocul ei preferat – Prințesa din Audamar. Chiar Nanna îl concepuse, împreună cu prietena și colega ei, Eda.
Prietenă oare? Eda era protejata Supraveghetorului, probabil avea să devină la rândul ei, peste doar câțiva ani, Supraveghetoare. Eda nu greșea niciodată, lucra foarte mult și foarte bine, dar îi lipsea acel ceva… acea sclipire, care lipsea de altfel multora, iar cei care o aveau la început și-o pierdeau repede, la scurt timp după ce-și începeau munca la Creativi. Dar Eda era fată bună, mereu o ajuta la nevoie și găseau întotdeauna scurte ocazii să discute, fără să le audă nimeni, pentru că în timpul programului discuțiile trebuiau limitate doar la sarcinile de serviciu. Ele însă mai vorbeau și altele…, despre lumea de-afară, spre exemplu:
— Știai că Protectorii nu merg niciodată însoțiți când vizitează alte orașe? îi șoptise Eda într-o zi. Pleacă singuri, iau cu ei doar roboți pentru pază, iar la întoarcere îi casează și-i reciclează. Mi-a spus fratele meu, el e Tehnician, unul dintre cei care se ocupă cu asta. Cred că e ceva necurat în alte orașe, de-asta n-avem voie să ieșim de-aici și nici să comunicăm cu oamenii de-acolo.
— Eu cred că Protectorii nu ne spun tot adevărul. Poate că nu este chiar așa cum zic ei, poate că ploaia mai cade câteodată pe Pământ și fără ajutorul lor. Te-ai gândit că poate de-asta nu avem acces decât la foarte puține informații despre T0 și tot ce-a fost înainte? Am încercat să aflu mai multe despre Călătoare, dar n-am găsit mai nimic… Poate că nici n-a existat de fapt! profită Nanna de ocazie să aducă în discuție un subiect care o măcina de mult timp.
Văzând reacția siderată a colegei, care se grăbi să scoată ceva din sertarul biroului, pentru a găsi pretext să se apropie din nou de ea, regretă imediat că și-a descărcat sufletul. Eda nu era omul potrivit pentru discuții așa serioase. Era însă frumoasă. De o frumusețe fără cusur – brunetă, înaltă și suplă, cu obraji perfect conturați și acoperiți cu o pudră care îi făcea să strălucească uneori în lumina artificială a încăperii.
— De ce ar face asta? De ce ar fi inventat povestea despre Călătoare și de ce nu ne-ar spune că mai plouă pe Pământ? mormăi în barbă Eda.
— Ca să ne controleze, ca să nu plecăm din oraș! aproape că scrâșni din dinți Nanna.
— De ce ar vrea cineva să plece din Audamar? își holbă Eda ochii negri, umezi și naivi spre ea, apoi continuă: Călătoarea nu este o poveste, ea există și, fiind atât de mare, când s-a apropiat de sistemul nostru solar, a distrus echilibrul dintre planete și a schimbat inclusiv orbita Pământului – toți știm asta. Ce mai vrei să afli despre ea? La ce ți-ar folosi să știi mai mult? Asta e tot ce contează. Nu este o poveste, poveștile sunt ceva frumos, sunt inventate ca să distreze oamenii. Vezi, cred că aici greșești tu, Nanna, că poveștile tale, deși bine construite, sunt de multe ori triste și tulburătoare așa…nu te fac să te simți bine, dimpotrivă. Iar oamenii vor să se simtă bine când trăiesc în povești, nu vor să se întristeze. Poate că de-asta nu e mulțumit de tine Auke, eu așa cred, sincer îți spun…Încearcă și tu să te detașezi puțin de toate, să lucrezi mai relaxat și să creezi povești mai plăcute!
Aici se terminase discuția din ziua aceea și nu mai fusese niciodată reluată. Nanna trebuia să fie mai precaută, nu se știa niciodată dacă nu cumva le auzea cineva atunci când vorbeau pe ascuns între ele. Și totuși el, Auke, Supraveghetorul lor, nu gândea așa limitat ca Eda. Cel puțin așa îi lăsase impresia atunci când, la scurt timp după ce ajunsese în echipa lui, când discutau între patru ochi despre rezultatele obținute cu un proiect important, el îi șoptise conspirativ: „Eu nu sunt de acord cu unele lucruri care se petrec aici”. Uluită, îl întrebase la ce anume se referea, dar el îi făcuse repede semn să schimbe subiectul. De atunci însă, îl mai surprinsese uneori privind-o într-un anume fel, de parcă ar fi vrut să-i vorbească separat, dar nu despre sarcinile ei de serviciu, ci despre ceva mult mai important. Niciodată n-o făcea însă, parcă ar fi așteptat momentul potrivit.
În Audamar, comunicarea era acceptată doar într-un cadru definit prin reguli foarte stricte. Discuțiile personale erau permise numai în familii sau într-un cerc restrâns de prieteni, în rest, totul trebuia să se limiteze la interacțiunile profesionale. Conversațiile pe alte subiecte erau posibile numai dacă aveau loc online, prin aplicații de mesagerie, astfel încât să poată fi monitorizate, pentru că Audamar avea mulți dușmani și oricare dintre locuitorii săi ar fi putut fi rău intenționat, ar fi putut să-și trădeze Protectorii și să declanșeze astfel un nenorocit de război. Se întâmplase asta de câteva ori, la scurt timp după T0, când orașele nu deveniseră încă autonome și se luptau între ele pentru resurse. De atunci, pentru a supraviețui și a fi în siguranță, totul trebuia să fie permanent sub controlul Protectorilor și fiecare locuitor trebuia să-și aducă aportul la acest control, că accepte că totul era spre binele suprem, al întregului oraș, al lumii lor.
Se întreba uneori ce secrete cunoștea Auke, bănuia că știa mai multe ca ea, poate era chiar prieten cu Protectorii, unii Supraveghetori erau, dar asemenea relații nu erau recunoscute vreodată, erau neoficiale și ascunse cu mare grijă. Nu-și putea explica altfel atitudinea lui ciudată, când prietenoasă și apropiată de ea, când rece, distantă și chiar bănuitoare la adresa ei, de parcă s-ar fi temut să nu fie trădat în vreun fel.
Nimeni nu o mai privise vreodată atât de iscoditor cum o scruta el uneori – ochii aceia verzi ațintiți pe chipul ei obosit, de parcă ar fi vrut să-i vadă în suflet și să-i citească toate gândurile, avertizând-o: „Vreau să aflu totul despre tine, dar tu nu trebuie să știi nimic despre mine. E interzis!” Poate că de-asta îi și refuzase toate invitațiile la distracție în orașul virtual Audamar 2.0, deși toți ceilalți colegi acceptaseră cu bucurie interacțiunile de echipă, când puteau sta de vorba și savura o băutură cum făceau pe vremuri oamenii în viața reală, înainte de T0. După ce terminau programul de muncă, se echipau în costumele din nanofibre tactile și se întâlneau în lumea creată chiar de ei, unde se adăposteau de ploaie într-o cafenea și povesteau tot ce-aveau chef. Totul părea real, dar nu era. Nici ploaia, nici discuțiile. Nimeni nu putea vorbi cu adevărat deschis, pentru că în Audamar 2.0, deși totul era permis, totul era ascultat și controlat. Poate că de-asta el nu venea niciodată cu ei. O fi fost sătul de iluzii și de control.
Fetița chicotea în jocul ei și Nanna zâmbi auzind-o, iar pentru scurt timp toate grijile dispărură și chipul i se lumină. Nu putea să schimbe lumea, să o facă mai bună pentru fiica ei, dar putea să creeze una. O lume în care, în loc de control, să fie libertate, în loc de secrete să existe o comunicare sinceră, iar oamenii să nu se teamă unii de alții și să nu se ascundă, ci să-și exprime deschis gândurile și sentimentele. Asta le putea oferi celor care se refugiau în poveștile ei.
ΩΩΩ
Privi cu atenție uriașa planetă de gheață care se contura pe cerul amiezei, de trei ori mai mare ca Luna, în timp ce nave spațiale săgetau văzduhul, ieșind una după alta din atmosfera Pământului. Viața se salva, continua în altă parte, departe de pustietatea care amenința s-o anihileze. Deșertul se întindea nesfârșit, dar nu unul de nisip, ci de piatră arsă și crăpată, cu crevase ce se deschideau amenințător spre adâncuri. Poate chiar până în centrul planetei?
Își amintea prima poveste auzită în copilărie, o tulburase atât de mult că nu o putuse uita. Se făcea că, din cauza secetei, solul se uscase și crăpase atât de tare încât undeva, în mijlocul deșertului din apropiere de Audamar, s-a deschis o gaură până în centrul Pământului. Și, dacă te uitai atent, puteai vedea cum clocotește miezul incandescent al planetei, dând să iasă la suprafață. Zâmbi. Ani mai tâziu, realizase că așa ceva era imposibil, iar dacă totuși ar exista o gaură atât de adâncă, ochiului uman i-ar fi imposibil să vadă până la o asemenea adâncime. Povestea îi plăcuse însă atât de mult că atunci luase hotărârea să creeze și ea povești, să devină Creativă. Și oricum, nu credea că ar fi fost în stare să facă o altă meserie. Nici măcar pe asta nu o făcea bine, dacă ar fi fost să se ia după criticile constante ale Supraveghetorului. Vocea lui severă o trezi brutal la realitate, alungându-i amintirile într-un colț al minții, în așteptarea unor clipe mai liniștite.
— Nanna, ce-i aia? Ce caută aia acolo? Nu-i bine!
Tresări, își scoase repede ochelarii de realitate virtuală și ieși din joc, întorcându-se derutată spre el.
— Ce anume nu-i bine? Am folosit prea mult alb? Călătoarea este complet acoperită de gheață și am vrut să…
— Nu, Nanna! se încruntă Auke, de parcă replica ei l-ar fi ofensat în vreun fel. Dimensiunea e greșită! Dacă planeta s-ar vedea așa de mare, ar însemna că e foarte aproape de noi, iar atunci forța ei de atracție ar distruge Pământul. Chiar nu-ți dai seama de asta? Călătoarea apare doar ca o stea pe cerul nopții, ceva mai mare ca planeta Venus, iar la amiază nici măcar nu se mai observă, dacă vrei s-o vezi trebuie să ieși din oraș dimineața, la cel mult două ore după răsăritul Soarelui. Cum să o faci așa? Hai să nu mai improvizăm și să lucrăm cum trebuie!
— Îmi pare rău că nu este bine. Probabil am greșit la calcule, nu mă pricep la matematică, eu doar încerc să concep o poveste care să…
— Treaba ta este să oferi o poveste plauzibilă, asta este cerința proiectului la care lucrezi acum. De data asta nu mai creezi basme pentru copii, sper că ai înțeles. Dacă nu ești în stare să faci niște calcule simple, care se învață în primii ani de școală, atunci roagă-i pe colegii noștri Tehnicieni să te ajute.
Nanna simți un ghem în stomac și coborî privirea în podeaua sub care jucau lumini vesele, formând diverse modele geometrice sau florale, de parcă acele desene frumos colorate ar fi ajutat-o să suporte mai ușor jignirea. Nu era prima. Știa că n-avea să fie nici ultima. La început făcuse haz de necaz, numărându-le, după câteva luni însă le pierduse deja șirul, iar după aproape doi ani, începuse s-o doară de fiecare dată.