– Dă și mie niște bani de adidași, i-a zis maică-sii în timp ce cotrobăia prin dressing după un hanorac mai subțire.
Voia să iasă la mall cu patru prietene.
– Ai o mie de perechi, ce-ți mai trebe alta?
– E colecție nouă, nu mai umblă nimeni la noi la liceu cu alea de anu’ trecut, știi bine. Vrei să-mi iau bully? Tu ți-ai comandat două perechi săptămâna asta. Nu zic să-mi dai 2000, da’ dă-mi măcar 800, mă încadrez în ei.
Când era cu maică-sa, se străduia să vorbească frumos, ca atunci când dădea lucrare la română. Maică-sa ținea la protocol. Astea o făceau fericită, limbajul îngrijit și camera lună.
– Le cumpăr pentru aparițiile publice. Și te rog să nu-mi ții socoteala la bani, că-s ai mei, muncesc pentru ei.
A întrebat-o de vreo două ori cât câștigă mai exact, dar nu i-a dat un răspuns clar, câteodată mai mult, câteodată mai puțin, depinde. Atâta i-a zis.
Numa’ de n-ar începe iar cu casa de copii, s-a gândit fata, cum a luat-o ea de-acolo când avea patru anișori și cum i-a oferit o viață bună, de cinci stele, ziceau unii prin presă. Ce noroc a avut!
– Deci? Îmi dai? a mai încercat o dată Aneta.
O chema Aneta, dar maică-sa îi zicea Ana, că Aneta cam aducea a nume de țărancă.
– Azi n-am, am donat 300 de euro la asociația creștină, mai gândește-te și la alții, nu numai la tine, că n-au avut toți norocul tău.
– Mda… Am văzut că ai dat, ai pus pe toate rețelele. S-au strâns ceva commenturi. Ți se-ntorc banii ăia oricum.
Violetei i-a sunat a ironie răutăcioasă. S-a uitat la Aneta, apoi și-a mutat privirea pe deasupra ei, fixând-o undeva în dreptul vizorului de pe ușa de la intrare. Aneta era mică de statură, piticuță, cum ziceau prietenele, Piti sau Pitik, nu-i convenea, dar n-avea ce face, răbda. Nici ele nu erau perfecte, una mioapă, alta mereu cu șuncile la vedere, că-i plăceau crop topurile. Dar nu le putea zice Șunk și Kior decât în mintea ei. Pitik părea sweet, se permitea.
– Ești cam obraznică, Ana!
Când îi zicea Ana așa apăsat, nu era de bine. Și-a tras hanoracul pe ea și-a mai încercat o strategie.
– Ia zi, cum a fost la filmări?
Simțea că întrebarea asta face 800.
Violeta și-a coborât privirea.
– Ei, muncă multă, ce știi tu, am făcut abia jumătate de episod, am tras șase duble la scena cu amărâții din sat, apoi două la aia cu biserica și tot n-am terminat. Georgianei nu i-a ieșit nimic bine nici azi, ca de obicei de fapt, ce vrei? Figurantă prin reclame, n-o bagi într-un serial creștin. Eu sunt pe scenă de-atâția ani, n-am fost asistentă tv sau ceva, am jucat Cehov și adaptări după Coelho, ce știe ea sau toate fufele astea cu fițe? Influenceri de doi lei, gagici luate de pe TikTok și puse să joace… Dar lasă, treacă de la mine toate astea, merită să le îndur, o fac pentru credință, oameni și sufletele lor. Uite că-mi vine să plâng. Poimâine mă duc la podcast la Mirel, să vorbim despre serial. Când eram la teatru, nu m-a chemat niciodată… În fine, hai să-ți arăt un clip nou cu mine!
A tras-o lângă ea pe Aneta, i-a arătat cu degetul scaunul pe care să se așeze.
– Stai aici, iubito!
Aneta s-a uitat la clip până a terminat de numărat 100 de oi.
– Ești fabuloasă, mami!
Violeta a dat s-o pupe, dar s-a oprit la timp. Era păcat să-și strice machiajul, trebuia să se întoarcă la filmări și n-avea chef s-o pună fetele să se demachieze iar. Ar fi fost a patra oară și deja își simțea fața iritată. Era foarte complicat machiajul pentru următoarea scenă din biserică, trebuia să pară că n-are deloc. În plus, Anetei îi ieșiseră niște coșuri urâte.
– Mulțumesc, chiar mă bucur că spui asta. Ești un copil bun. Pup.
I-a trimis fiicei un sărut prin aer, străveziu și evanescent, ca un pui de liliac.
– Și? Te-ai gândit cu ce te-mbraci pentru podcast?
– Nu. Ai vreo idee?
Aneta s-a uitat la telefon. Mai avea jumătate de oră până la întâlnirea cu Șunk, Kior, Karina și Ștefy.
– Da, să iei ceva de la mine, te-ar face să pari mai tânără.
– Crezi? Ce să iau?
– Un hanorac oversized sau o cămașă albă tot oversized și niște blugi negri. Și niște cercei mișto, da’ nu prea scumpi.
– Parcă nu merge, că-n serial sunt călugăriță.
– Ba merge. You’re a star, ce contează rolul? O să facem și-un live, dacă vrei vin cu tine, punem pe TikTok să vadă încă o dată toată lumea că my mom plays by her own rules. Rizz…
– Ce-i rizz?
– Slang. Cineva cool, attractive.
– Oki doki. Așa facem.
– Bun. Acuma-mi dai și mie banii ăia de adidași? Că m-așteaptă fetele.
Violeta s-a uitat spre geanta YSL ca un animal hăituit. O vedea cum stă cuminte pe fotoliu, neatinsă, sigilată, pură. Aneta s-a ridicat și i-a adus-o, așa cum îi aduci șefului o cafea pe tavă. A auzit sunetul fermoarului fin, a dat cu ochii de iPhone-ul maică-sii.
– Du-te, du-te, că ți-i transfer eu pân-ajungi la mall.
– Mersi, mami. Puuuup. You’re the best! Bye!
A repetat stins Bye, bye, ca un ecou ofilit. Și-a zis că uite, e proastă, e proastă de bună, avusese un rol într-o piesă și mereu își amintea de replica aia, Sunt proastă de bună, aia e. Și după ce-a mai luat o gură de cafea din cana Best Mom Ever pe care o primise de la o ziaristă care-i cunoștea sufletul, i-a pus Anetei pe card 800, niciun leu în plus, să facă bine fata să-și ia adidași cu 700 și să se descurce dacă vrea să mai cheltuiască la mall pe mâncare sau pe filme.