N-am mai ieșit din apartament de câteva luni și nici că-mi doresc una ca asta. De când toate cumpărăturile pot fi făcute online, sunt complet în elementul meu. Așa am fost de când mă știu, mi-am căutat bârlogul, adăpostul de ceilalți, și-acum că l-am găsit, în sfârșit, în ăștia treizeci de metri pătrați, l-am decorat cu mobilier minimalist, jaluzele eficiente și postere black metal. Am avut și acvariu cu pești, dar în timpul unui maraton bețivănesc de câteva zile am omis să-i hrănesc și-au murit. Pluteau la suprafața apei, portocalii și nemișcați, ca niște bănuți aruncați într-o fântână a dorințelor întoarsă invers. De-atunci mi-am format obiceiul de a-mi așeza câte un bănuț pe tastatură când sunt extrem de beat și e musai ca a doua zi să-mi amintesc ceva important.
Lucrez ca agent de suport clienți și în ultimii ani, de când sunt exclusiv în home office, am început să fac treabă și am fost promovat de două ori. De fiecare dată când trimit un mail, mă uit la semnătura mea și mărturisesc că mă simt destul de mândru:
Remus Mămăruță,
Platinum Support Engineer, Strategic Customers
În absența oamenilor din jurul meu pot să fac orice. Am nevoie doar de un adăpost de 30 mp și o conexiune de Internet stabilă. Și de bănuții-nu-mă-uita, desigur. Ei au puterea să mă țină în viață când beau un pic mai mult, ascult muzică și absentez puțin. Reminders pentru chestiunile fundamentale.
Mă ocup de cei mai valoroși clienți ai companiei. Bănci, companii de asigurări, fonduri de investiții, toate cu o paletă largă de sucursale și o multitudine de probleme cu aplicațiile mobile. Nu cred că s-au prins mulți încă, dar de multe ori habar nu am ce fac. Am învățat niște trucuri în anii de când lucrez aici și le aplic mereu ca să par cineva tehnic și în fruntea lucrurilor. Dar adevărul este că lucrurile îmi scapă des de sub control și nu-s în fruntea lor deloc, ba dimpotrivă, sunt turtit pe undeva pe sub lucruri. Și totuși, dacă clientul e happy, marcat cu verde în sistem, nimănui nu îi pasă ca ticketele rămân nerezolvate cu lunile. Am cei mai mulți clienți pe verde din toată echipa. BanqueMondiale, clientul de top al companiei, e și el cu verde în sistem. Deși are mereu probleme și avem ședințe online de câteva ori pe săptămână, am dezvoltat o relație foarte bună cu responsabilul lor pe IT, divizia Mobile Apps. Ăsta e atu-ul meu principal, mă pricep la conversația cu clienții, îi fac să se simtă în largul lor, să zâmbească, să creadă că rezolvarea e aproape. Mă caută, au încredere în mine, îmi dau rating bun, mereu verde. Sunt jovial, deschis, vorbăreț, am zâmbetul larg și dinții mari și albi. Mă rog, cu filtrul de la Teams. Nu mă feresc niciodată de conversații online, pot să discut orice și oricât, atâta timp cât oamenii nu-s în proximitatea mea imediată și-s doar pe ecran. Pot să fac orice la adăpostul vizuinei. Muncesc deseori mai târziu de ora mea de checkout.
Apoi rămân tot așezat la birou, în fața celor trei ecrane, dar îmi văd de treabă în ordinea asta: real news, entertainment news, serialele săptămânii și, într-un târziu, black metal. Acolo e îngrămădită toată furia. În fețele pictate în alb-negru și vocile răcnite care vorbesc despre adâncimea peșterilor, solitudinea piscurilor, distrugerea omenirii, sfârșitul tuturor. Sunt răgetele frustrării, solo-urile de chitară ale zdrobirii, tobele mitraliate ale distrugerii. În punctul ăsta sunt, de obicei, destul de beat. Încep cu o bere camuflată în cana de cafea cu logo-ul companiei, de multe ori înainte să termin munca. Cu cât mai cruntă beția, cu atât mai obscură formația și mai ermetică muzica. Un bănuț-nu-mă-uita pe tastatură e mereu alocat neadormirii cu țigara aprinsă în mână. S-a întâmplat de câteva ori, nimic grav, doar un colț de birou carbonizat o dată. Și o arsură în formă de lună plină pe antebraț altă dată, când am adormit cu capul pe birou, pe brațele încrucișate. Bine că nu mi-am ars fața. Și încă una recentă în palma stângă, asta e destul de dureroasă. Am comandat unguent de gălbenele de pe Farmacia Online. Ieri a ajuns și pachetul și după muncă mi-am oblojit arsurile și mi-am văzut de ale mele, cu doză dublă de entertainment news.
În ultimele zile, tot Internetul vorbește despre Baby Reindeer, un serial despre un comedian ratat hărțuit de o clientă a barului în care lucrează. Ambii cam instabil psihic. Nu mai știi care-i personajul negativ și care-i eroul sau eroina. Nu mai există așa ceva în zilele noastre. De-aia nu mă simt vinovat pentru zilele de mahmureală când mă prefac că lucrez și duc clienții cu zăhărelul. Nic de la BanqueMondiale nu se supără niciodată. Azi m-a văzut mai adormit și n-a insistat cu rezolvarea bug-ului care tot dăinuie de-o vreme în aplicația băncii. După ce am discutat despre nerezolvarea la timp a ultimului ticket, n-am mai știut ce să zic, așa că l-am întrebat dacă a văzut serialul. I-am zis că eu tot încerc să-l vizionez dar adorm de fiecare dată, fără să menționez berile sau ginul tonic care-mi încețoșează memoria. A zâmbit. L-a văzut. E bun. Se pare că azi n-am cum să trec de apăsarea bug-ului, se simte în aer ca o ceață groasă de munte. Ai avut vreo jucărie preferată în copilărie? Mă întreabă, și deodată mai întrevăd o șansă la a menține BanqueMondiale pe verde. Ce naiba să zic? N-am decât să fiu sincer. Primeam tot timpul buburuze. Jucării-buburuze, datorită numelui meu de familie. Îmi și plăceau, roșii cu buline, o încântare pentru ochi. Nic râde, nu și-a dat seama până acum ce înseamnă numele meu. Apoi își ridică ceașca de cafea la nivelul camerei, cheers, Baby Buburuză! Ce să zic, ți-ai găsit, tocmai tu, Nicholas the Reindeer, tu ești adevăratul protagonist al dramei, dar cine e hărțuitorul dintre noi? Râde cu hohote întrerupte, Internetul a devenit instabil. Mă-ntreb dacă și ceașca lui de cafea e un paravan pentru booze. A mea este, am avut nevoie de-o bere mai devreme ca de obicei, altfel n-aveam cum să-mi continui liniștit ziua de muncă. Capul îmi era greu și vederea încețoșată. Încep să mă simt puțin mai bine și mai sorb o cantitate revigorantă de bere. O pauză de vorbire, o liniște de pădure. Nic înghețat câte o secundă pe ecran. Apoi vocea mea, articulând cuvintele, tonul glumeț, zâmbetul mare: Și? Ce ascunzi în ceașca aia? Gin tonic, zice, fără să clipească. Nailed it, mă gândesc satisfăcut. Eu bere, zic, noroc! Destinderea coboară asupra conversației ca soarele pe un pisc golaș de munte. Luminează și cele mai întunecate vizuine. Cele mai camuflate bârloguri. Avem o grămadă de chestii în comun. Introvertism. Preferințe la seriale. Black metal.
După două ore de stat la povești cu Nic, deja peste program, închid aplicațiile de lucru. Simt că-s destul de mangă, dar îmi torn un gin tonic destul de generos. Îl merit, ce naiba! Pun spaghete la fiert și dau drumul la știri, dar nu mă pot concentra la ele. Dau ginul peste cap și îmi mai prepar unul, apoi așez un bănuț pe tastatură, semn că mai am ceva important de făcut, de închis aragazul și preparat spaghetele. Dar apoi dau play la Immortal, albumul magistral Blizzard Beasts, și pășesc dincolo.
A doua zi mă trezesc târziu, noroc că e sâmbătă. Mă doare capul și mă simt ca într-un reality show, episodul Bănuții-nu-mă-uita și rateurile magistrale. Oala cu spaghete pusă și uitată la fiert e aproape carbonizată. Miroase înțepător a carton și plastic ars. Mă face să mă-ntreb din ce-s făcute pastele alea. Între arătător și degetul mijlociu am o rană de la țigara aprinsă pe care-am strâns-o între ele.
Aș avea nevoie de niște soluție pentru arsuri și ceva antiimflamatoare. Dar nu ies din casă, afara e o lume cu multe pericole. Aș fi un pește pe lângă acvariu, o spagheată carbonizată. Un bănuț inutil, sau mai rău, agresiv, sclipind malițios din fântâna invers.
În universul meu cât un apartament cu o cameră sunt Platinum Support Engineer, Strategic Customers. Eu, Mămăruță, loser-ul clasei, grasu-buburasu’, buburuză-duză, și alte porecle de care nu vreau să-mi aduc aminte. În vizuina mea de 30 mp cumpărată din munca mea la companie, știrile sunt mereu la îndemână, berea e rece și muzica e bună. Soarele ajunge înăuntru cât ar ajunge într-o pădure deasă de brazi înalți, unde aș vrea să locuiesc singur. Singura problemă e că n-aș avea Internet și n-aș putea face clienții fericiți. Chiar dacă nu le rezolv bug-urile, pot să-i fac să dea rating verde. Cu zâmbetul de Teams și chiar și cu o sticlă de gin la bord. Și două beri, doar de sete. Ascult Behemoth, albumul I Loved You at Your Darkest, și țigara aprinsă ajunsă la filtru îmi arde iar degetele. Așez atent un bănuț pe tastatură. Apoi pun spaghete la fiert și mai așez unul. Apoi îmi văd de treabă.
A doua zi golesc scrumiera. N-am degetele arse și oala cu spaghete zace abandonată, dar întreagă, pe marginea aragazului stins. Bănuții-nu-mă-uita și-au făcut treaba. Doar că-s trei la număr, aliniați frumos între tasta lungă de spațiu și celelalte deasupra ei. Se pare că am uitat ceva. Dau să restartez computer-ul și să mă apuc de muncă, dar îmi dau seama cu dezamăgire că e duminică și că nu-s de serviciu în sfârșitul ăsta de săptămână. N-am decât să-mi văd de programul de weekend, ceea ce înseamnă că n-o să vorbesc cu nimeni timp de două zile, o să mă uit la serialele începute, o să joc niște Post Void și o să beau ca porcul.
Îmi torn un pahar de bere într-o halbă de sticlă, la vedere, nu mai trebuie s-o ascund de clienți. Dau drumul la un YouTube, Piers Morgan cu adevărata hărțuitoare din Baby Reindeer. Uit ibricul cu apă pe foc, dar într-un târziu mă ridic și-mi prepar o cafea. Îmi torn și-un pahar zdravăn de gin. Îmi aprind o țigară și deschid știrile pe ecranul al doilea. Rusia a invadat Kharkiv-ul. Israelul a bombardat Rafah. Un AI robot împăturabil va fi comercializat în curând. Afară plouă, conform aplicației meteo. Nu văd nimic de jaluzelele gri. Le-am ales bine, vizuina e la adăpost.
Pun niște spaghete la fiert și-mi mai deschid o bere. Telefonul de serviciu piuie și mă întind animat să-l apuc. O urgență, nemaipomenit! Accesez mesajul, fericit. E Nic de la BanqueMondiale. Baby Buburuză, ești acasă? Rămân un pic interzis, trebuie să recunosc. Poate vrea să ne vedem pe Teams ca să mai vorbim despre bug-ul din aplicație. Gândul ăsta mă umple de o bucurie inaptă, și mă precipit să îi răspund: Acasă și pe recepție, gata să rezolv orice problemă. Mă conectez la aplicațiile de lucru și mă apuc să caut ultimele tickete de la BanqueMondiale. Apa bolborosește în oală. Îmi aprind o țigară. Zero tickete deschise astăzi. Tresar, imediat ce un sunet ca un dangăt de clopot îmi inundă apartamentul și se propagă agresiv până înăuntrul capului meu, unde stârnește toate semnalele de alarmă posibile. Recunosc sunetul ca fiind soneria de la ușă, pe care nimeni, niciodată, nu o folosește. Curierii sună la interfon, un bâzâit destul de scurt și deloc asemănător cu un clopot. Clopotele n-ar trebui admise în lume, trezesc alarmele din cap și spaghetele deșirate din oală. Mă deplasez încet către ușă și încerc să inspir adânc, dar nu prea reușesc. N-am mai ieșit din apartament de câteva luni și în niciun caz nu îmi doresc una ca asta. Cum era cu atacurile de panică înainte de home office? Când eram nevoit să activez în lume și mă simțeam gâtuit, împietrit și confuz, aproape în fiecare zi. Încerc să îmi amintesc cum gestionam toate astea: respirație atentă, focus pe un obiect anume și textura lui, pe o amintire auditivă frumoasă. Soneria mai emite un dangăt insuportabil și străfundurile urechilor îmi tresară în cap. Înghit în sec și apăs pe clanță. Ușa se deschide încet și lasă la vedere o siluetă înaltă, bine clădită, cu fața pictată în alb și negru, în stil black metal. N-am nici cea mai mică îndoială, e Nic de la BanqueMondiale.
Stăm față în față și ne privim, tăcuți. Inspir adânc și îmi ating una dintre arsurile de țigară de pe mâini. Încerc să-mi amintesc cum sună Immortal. Albumul meu preferat, Battles in The North. Nic râmâne la fel de nemișcat ca un poster, și pentru o clipă, îmi pare desprins de pe coperta albumului. Un Abbath nemișcat, materializat la mine la ușă. Dar ochii îi sunt vii și mă privesc fix o vreme, apoi se focusează mai departe de mine, pe apartamentul din spatele meu, vizuina, adăpostul, lumea. Biroul meu, cele trei ecrane, tastatura, aproape că le văd pe toate reflectate în ochii lui arămii. Fulgerul panicii îmi străbate corpul, din mijlocul capului până în stomac și mai departe spre genunchi. Bănuții sunt trei, de aseară, aliniați cuminți pe tastatură. Unul pentru neuitatul țigării aprinse din mână, al doilea pentru spaghete, al treilea pentru alt reminder.
Am uitat ceva.