Fetița și-a scos căciula și-a aruncat-o într-un colț al holului, imediat ce-a închis ușa apartamentului. A lăsat ghiozdanul în mijlocul drumului și a intrat în viteză în baie. Cheia îi atârna peste sarafanul pepit, o simțea balansându-se în stânga și-n dreapta, trecând razant peste peticul bleumarin cu numărul matricol pe care îl cususe chiar ea de uniformă. A încălecat vasul alb al veceului și-a făcut pipi din picioare, așa cum făcea de fiecare dată când se enerva că nu era băiat. A tras de lanțul care atârna deasupra capului, iar apa a curs în rotocoale egale în timp ce-și spăla cu apă rece mâinile înroșite de ger.
Mănușile le pierduse undeva în încăierarea cu băieții. A știut de dimineață, de când a văzut stratul alb de zăpadă proaspăt ninsă, ce avea să urmeze. De-aia a rămas ultima și l-a ajutat pe elevul de serviciu să șteargă tabla și să măture clasa. Poate că între timp băieții de-a opta aveau să se plictisească de bulgărit fete. N-ar fi deranjat-o dacă ar fi aruncat pur și simplu cu bulgări de zăpadă după ea și colegele ei. De fiecare dată când unul dintre băieții mai mari îi punea piedică și iar ceilalți se repezeau să îi frece fața cu zăpadă, ura din tot sufletul ei că nu se născuse băiat. Nu că i-ar fi plăcut să aplice același tratament celorlalte fete, ci doar ca să fi scăpat ea. De fete nu-i păsa prea tare, oricum nu se înghesuiau să-i fie prietene.
S-a așezat în fund în fața oglinzii care acoperea un perete al holului, deși oglinda nu era prea mare, mai degrabă holul prea mic. Și-a dat jos ghetele, apoi pantalonii uzi până aproape de genunchi. Pe linoleumul din hol, urmele de zăpadă lăsate de tălpile ei se topiseră deja. Și-a privit în oglindă fața înroșită de frig, și-a netezit sprâncenele și a rămas câteva minute să-și contemple în oglindă chipul. Vorba vine să-l contemple, mai degrabă să se mire. Cu sprâncenele alea groase și împreunate ar fi putut trece ușor drept băiat, dacă ar fi avut părul mai scurt. I-ar fi plăcut să se tundă băiețește, totul ar fi fost mult mai simplu, de la spălatul pe cap până la bulgăreală. Zăpada nu s-ar mai fi prins în șuvițele de păr care ieșeau de sub căciulă și nu s-ar fi transformat în țurțuri până ajungea acasă. I-ar fi plăcut, dar mama n-ar fi fost de acord. Nu se cade ca fetele să umble ca băieții, asta știa deja. Astăzi mai ales, când avea și căciula aia tâmpită, a trebuit să meargă tot drumul de la școală până acasă cu capul înconjurat de o aură de țurțuri. Bine măcar că mucoșii ăia adunați în fața blocului la sanie n-au avut tupeu să-i spună nimic – probabil că arăta destul de fioroasă cu fața roșie de ger și țepii albi care-i înconjurau tot capul.
– Uite-o pe Baba Cloanța, a zis unul dintre băieți imediat ce a ieșit din școală. Și atunci a știut că măturase degeaba clasa. Și mai ales că se chinuise degeaba să netezească cu mâinile umede stratul de puf alb care acoperea căciula și pe care cea mai mică pală de vânt îl răscolea și îl făcea să arate exact cum arăta părul rar și subțire al bunicii. Astăzi, în special, când mai și ningea, căciula arăta ca părul bunicii proaspăt ieșită din baie –
mai mult piele rozalie decât păr, mai mult nimic decât păr. Dintre toate lucrurile aduse de mama din URSS căciula i se păruse cel mai inutil. Parcă și moșul cu păr alb din plastic, care trona acum sub bradul de iarnă scheletic, era mai puțin ridicol. Iar moșul chiar era cât se poate de caraghios. În primul rând, haina moșului nu era roșie, așa cum știa toată lumea că trebuie să fie, ci portocalie. În al doilea rând, sacul pentru daruri semăna mai degrabă cu unul de merinde.
– Nu sunt prea darnici moșii în URSS, a râs tata.
Dar pentru mama n-a contat, atât de fericită era că fusese în sfârșit într-o excursie peste hotare încât n-o mai atingea nimic. Nici n-o mai interesa că era o excursie organizată de uzină și nu una dintre vacanțele în care tata n-o ducea niciodată, așa cum de exemplu mergea vecina de la patru în fiecare an sau verișoara ei, Marcela. Fetița nu pricepea deloc de ce mama se mai ostenea să-i reproșeze tatei lucrurile astea. Știa prea bine că tata n-avea cum să iasă din țară, știa asta până și un copil de vârsta ei, deși nu-i era clar care era motivul și nici de întrebat nu întreba, pentru că nimeni nu răspunde oricum la genul ăsta de întrebări. La un moment dat, când trăgea cu urechea la emisiunile radio pe care tata le asculta mereu de unul singur în bucătărie și mereu cu ușa bine închisă, i s-a părut că înțelege: dintre hârșâiturile care perturbau vocea de la radio a auzit într-o seară clar cuvintele „închisoare comunistă” și „regim criminal”. Cu închisoarea lucrurile erau destul de limpezi, știa prea bine ce-i aia închisoare, învățaseră la școală, plus că i se părea normal ca hoții de comuniști să fie la închisoare; iar tata îi ura pe comuniști, poate furase și el unul sau mai mulți, cine știe, oricum nu înțelegea deloc ce făcea la serviciu. În ce privește regimul, era convinsă că-i vorba de regimul alimentar la care trecuse toată lumea obligat-forțat în ultimii ani, de când se strângeau bani pentru pace și altele, ce altceva putea să fie. Totuși nu s-a mirat deloc când mama a povestit despre bunătățile pe care le mâncase în URSS – știa că de acolo veneau toate, așa spunea tata, așa spunea bunica. Deși atunci când mama a scos bucata aia de scrumbie afumată învelită într-o hârtie cerată maronie a crezut că-i vorba mai degrabă de o ustensilă din lemn, o lingură sau o spatulă și nu ceva de mâncare. Doar mirosul care i-a întors stomacul pe dos dovedea contrariul: era ceva de mâncare, chiar dacă nu părea deloc mâncabil, dar în fine n-ar fi fost prima oară când mirosul unei mâncări îi întorcea stomacul pe dos. Cât despre icrele de Manciuria, despre ele îi părea rău că n-avea cum să le înșire pe o ață și să le transforme în colier de mărgele. Sau măcar o brățară, pentru o asemenea bijuterie ar fi meritat să fie fată. Nu-și explica nici ea cum de mama a scos căciula din bagaj abia la urmă de tot, după ce a pus pe masă bunătățile. Poate voia să o păstreze pentru Crăciun și se răzgândise. Poate și-a dat seama că fetiței n-o să-i placă darul. Sau poate uitase pur și simplu, în timp ce povestea despre toate lucrurile pe care le văzuse. Iar dintre toate cel mai mult o impresionase spectacolul de balet, când ridica mâna prima lebădă din șir o singură mână se vedea numai, de parcă în spatele ei n-ar mai fi fost încă vreo douăzeci de balerine, când ridica un picior, la fel – iar fetița se gândea la balerinele întoarse cu cheia, singurele care se aliniau la comandă, răsucindu-se într-o piruetă neobosită, cel puțin până spre final, când arcul ajungea la capăt și melodia începe să scârțâie și balerina să tremure din balamale. Afurisită căciulă, nu putea mai bine să uite de ea sau să i-o confiște la vamă, cum s-a întâmplat cu borcanul de icre negre? De ăla chiar nu îi părea rău, mărgele negre nu și-ar fi dorit deloc-deloc. Îi erau îndeajuns nesuferitele de sprâncene negre. Fetița s-a ridicat, a mers la baie, a luat o cârpă din spatele veceului și a șters mozaicul pardoselii. Tălpile ude ale ștrampilor din bumbac lăsau și ele niște urme care se evaporau pe nevăzute, în timp ce copila ștergea tot ce se mai putea șterge: ghete, ghiozdan, balta mică formată în jurul căciulii. A ridicat căciula din colțul în care o aruncase, apoi s-a uitat de jur împrejur unde ar fi putut să o ascundă. Poate în cuva mașinii de spălat? Poate sub cadă? S-a răzgândit imediat însă, oriunde ar fi pus-o mama tot avea să o găsească. A scuturat căciula de ultimii stropi din zăpada topită, apoi a pus-o pe cap și s-a întors iar spre oglindă. Și-a trecut degetele prin puful albicios care îi plăcuse mamei cel mai tare atunci când a cumpărat-o, cel puțin așa îi spusese. Ce fetiță nu și-ar dori o căciulă ca asta, a mai adăugat, după ce a citit în privirea copilei că indiferent câte fetițe ar fi adorat căciula, ea nu era sigur una dintre ele. Oricum nu era o fetiță ca toate celelalte, cu sau fără căciulă, asta știa de mult, deci zău nu mai conta. A deschis ghiozdanul și a scos din săculețul pentru lucru manual foarfeca, a prins puful alb între degete și a început să taie, la început cu ezitare, apoi tot mai sigur și mai repede, de parcă i-ar fi fost frică să nu se întoarcă careva mai devreme acasă și să nu apuce să termine lucrarea. A tăiat cu precizie tot ce se putea tăia, așa cum a tuns când era la grădiniță părul din plastic al păpușilor – și s-a mirat apoi că nu mai crește la loc. A tuns cu buzele strânse, până când căciula a rămas complet cheală, doar un material roz lucios din care ieșea pe alocuri câte un firișor alb, la fel arăta capul bunicii atunci când mama i-a făcut baie înainte să o ducă la spital. De data asta știa prea bine că puful alb n-avea cum să mai crească la loc, așa cum nu a mai crescut deloc nici părul bunicii, chiar dacă din alte motive. A adunat firele tunse, așa cum făcuse și atunci – doar că de data asta nu le-a mai aruncat în coșul de gunoi, ci direct în vasul veceului. A băgat cu un gest reflex cheia sub uniformă, și-a umezit palmele și a strâns toate firele aterizate din greșeală pe materialul mototolit. A tras de lanțul de deasupra veceului și, în timp ce se spăla pe mâini, a auzit cheia în ușă. Oricine ar fi fost, nu mai conta, bunica n-avea cum să fie sigur. S-a privit în oglindă și i-a venit să râdă: acuma arăta ca o Baba Cloanța tunsă.