Aritmetică
Doamna Tudor își făcea niște calcule privind trupul inert al motanului său. Se întreba: câte animale încap într-o viață? Dacă și-ar fi luat prima pisică la 18 ani, când a plecat din casa părinților și s-a măritat, acum ar fi avut o pisică de cinci sau șase ani, pe-acolo pe undeva, și, ținând cont de vârsta ei, ar mai fi apucat să adopte una de șapte sau opt ani până.
Poate că nu a făcut calculele bine, poate că ar trebui să scadă vârsta medie de viață a pisicilor de la 14 ani, cum calculase, la 12. Și s-ar fi putut juca puțin și cu vârsta sa. Toate femeile din familie au prins 80 de ani. Mătușa Cornelia bătuse suta și murise în autobuz, pe ultimul scaun, la geam, ținând în poală o plasă cu legume. Au dat-o jos la Favorit, în Drumul Taberei.
Azi de dimineață, când a murit motanul Moco, doamna Tudor a avut brusc o mare problemă: unde să-l țină până în momentul în care îl duce să-l incinereze? Jos, în pătuțul lui de catifea verde, i se părea cam ciudat, pentru că nici lui nu prea îi plăcea acolo, iar să-l țină în pat, unde dormea, alături de ea, i se părea ciudat, fiindcă acolo avea să-l vadă mai departe viu, nu voia să amestece imaginile. S-a gândit cât de inspirați au fost oamenii cu pusul morților pe masă. Atât de incredibil și, totuși, atât de firesc. Acolo unde mănânci, acolo unde petreci, acolo unde te aduni cu familia și prietenii, urci omul mort. Să învingi absurdul reducându-l la absurd.
L-a pus pe Moco pe masa din sufragerie. Vali fusese ultimul întins pe masa aia, soțul, profesorul de sport al cartierului, domnul care nu putea să iasă din casă decât cu șapca lui norocoasă. Așadar Vali și acum Moco, iar la final ea, înconjurată de vecine cel mai probabil. Ultima oară s-a așezat la masă cu o doamnă de la Enel. Marina, Mariana, parcă așa o chema. Era revoltată de prețul unor facturi și venise această doamnă într-una din zile să ”citească” curentul. Angajata Enel a fost răbdătoare, a băut o cafea, i-a vorbit mult, așa că doamna Tudor a plătit zâmbitoare suma de pe factură.
Moco a fost un motan bun, și-a zis femeia mângâindu-l. În jurul mesei era un sentiment liniștitor.
S-a uitat la ceas, mai erau 43 de minute până la ora 14. Atunci îl va lua în sacoșă și-l va duce la crematoriu. Cu tramvaiul 41. Sigur există o conexiune între această cifră și vârstele lor și toate cifrele lumii, cele pe care vine apoi moartea și le șterge cu buretele de pe tablă, reformulând problema pentru alți oameni și pentru alte animale.
Casa
Când ne-am mutat în casa aia nouă, nu era terminată, mama nu mai putea de fericire, numai că mie mi-era frică. Un cartier de case neterminate, multe, roșii, ca oamenii jupuiți de piele, și dincolo de ele câmp, iar după câmp, foarte departe, abia acolo se vedea Bucureștiul, despre care tata spunea:
– Și totuși, e foarte aproape.
Ziua rămâneam singur, era vacanță, ei plecau la muncă și atunci simțeam, nu mă întreba cum, că se scurg niște zemuri acide dinspre casa vecinilor, iar casa noastră își trăgea zidurile mai încoace. Noaptea auzeam casa de vizavi vorbind cu casa noastră și vedeam niște râme de fum cum plutesc prin aer, pe strada asfaltată doar pe jumătate.
Mă gândeam că din câmp, de departe, mi-ai putea vedea fața albă la fereastră, și că sigur e cineva care mă privește de acolo, un bărbat cu obrajii brăzdați, cu mâinile în buzunar, plănuind ceva îngrozitor.
Abia când am împlinit 12 ani, la sfârșitul verii, în casa de peste drum s-au mutat doi profesori mai în vârstă. Lui îi plăcea să pocnească din degete și să mă întrebe care-i treaba.
Cerșetorie
Am stat cu piciorul în ghips o lună de zile, mă spălam cu greu, nu aveam poftă de mâncare, simțeam că nu pot să respir și că fierb organele în mine. Am crezut că înnebunesc. M-a salvat fereastra de la dormitor. De la unicul dormitor, fereastra care dă spre intrarea de la Mega Image și spre un părculeț cu trei leagăne în care dimineața și seara vin mamele cu copii mici.
O mașină de tocat carnea cerșește în colțul străzii, lângă Mega Image, mi-am zis. Era acolo, la câțiva metri de ușa magazinului și când cineva îi întindea un ban, îi rodea puțin și din mână. Apoi prin spatele mașinii de tocat ieșeau chiftele. De undeva din tufiș veneau atunci în fugă copiii mașinii de tocat, niște mașini mici, cu ochii mari, și haleau chiftelele.
Eu, privind, simțeam prin tot corpul cum mașina îți lipăie cu lamele metalice vârfurile degetelor, cum se aud oasele, un curent electric îmi trecea prin tot corpul. Mă durea piciorul ca dracu´, dar îmi dădeam seama că durerea e o prejudecată, că are putere doar dacă crezi în ea. Și mai luam un pumn de pastile, calmante după calmante și probiotice și Omega 3-6-9.
Așa zicea bunica:
”Mă doare, mamă, dar și dacă mă doare ce?”, bunica Marcela, care avea mereu niște vorbe frumoase
în colțul gurii, cum aveau pe vremuri actorii americani chiștocul de trabuc mozolit, umed, ținut între dinți.
Îmi mutam privirea alături, în părculeț, la femei și copii, la bone în vârstă și la paznicul care de multe ori se vedea ca un tablou în ghereta lui albă. De dincolo de gard, mașina de tocat privea nemișcată.