la marginea pădurii


irisul ei brun se umple de cer
albastru senin, și de nori albastru

venin alunecând în cerul senin. fără să vrea,
marginile pleopelor se ating, îşi umezeşte
cerul de pe globul ocular, în care

norii se deplasează într-un ritm atât de

regulat, de parcă însuși globul ocular s-ar roti.


mai întâi, ridică frunzele uscate din jurul copitelor –
aşa cum primăvara-n preajma pâraielor – apa,
dar aici nu-i pârâu, iar cea mai mare parte a frunzișului

a fost deja absorbit de pământul flămând.
ce e ușor rămâne la suprafață,
ce e greu se scufundă și dă tot aerul afară.


blana de pe gambe i se umezește, mătăsoasă și lucioasă,

întunecată, ca atunci când apa atinge prima oară

piatra. în încetineala-i abia sesizabilă, curgerea
este tot mai puternică, pe măsură ce lumina se subțiază,
pupila căprioarei se dilată, se întunecă globul ocular,
în adâncul orbitei noaptea neagră se rotește,
pădurea e inundată de apă, iar glanda lacrimală seacă.


îi mângâie mandibula, dintre firele de blană
aerul a dispărut deja, buza subțire de jos
se strânge peste dinți, ca apa să nu pătrundă încă,
ca să nu vibreze încă nisipul printre dinți,
ca aerul să intre pe la colțurile gurii.
nemișcată sub apă, asemenea copacilor din jur.


își suge dinții fără să vrea, de la efort amorțita
buză de jos e străbătută de șanțuri fine.
mai întâi simte gustul sângelui feruginos,
ca atunci când a lins odată roua de pe o piatră,
și abia apoi apa îi ridică limba în gură.
ce e ușor rămâne la suprafață,
ce e greu se scufundă și dă tot aerul afară.


smulgere[1]


la fel de apoasă și lipsită de lumină
e pielea de pe cap, de pe gât, de pe aripi –
pe oasele care ar fi trebuit
să-i fie aripi. o piele umedă, transparentă
îi strânge ciocul, deasupra ochilor întunecați
o coajă ce-și amintește de întuneric.


această piele e o suprafața de percepție sigură,
cu ea atinge crenguțele dinăuntrul

cuibului, fâlfâitul, conviețuirea,

diferența, limitele. trupul puiului

n-are un centru, totul e acoperit

de subțirimea vulnerabilă.


în lumina pătrunzând printre ramuri
pâlpâie capilare de un albastru adânc într-un

trup transparent, capilare de un albastru adânc
în picior, în piept, conviețuirea, diferența,

limitele. capilarele ce se se încălzesc sunt oasele

care ar fi trebuit să-i fie aripi.


lăcașurile penelor se cască goale,
un plescăit apos și lipsit de lumină,
foliculi însetați de aer se agață de fâlfâit,

conviețuire, diferență, limite –
totul stă în calea aerului,
căldura de un albastru adânc nu se răcorește.


trupul puiului n-are un centru:
pielea desfăcută, pe pielea desfăcută
foliculii înfundați blochează capilarele

de un albastru-adânc, iar căldura tânjește după căldură.
pielea se târăște plescăind pe crenguțele
dinăuntrul cuibului și își închipuie


că din foliculii înfundați de fâlfâit

și conviețuire vor crește pene de un albastru adânc;
apos și lipsit de lumină e penajul de pe cap,
gât, aripi – de pe oasele
care i-ar fi fost aripi,
vulnerabila subțirime vrea să zboare.


puiul se rostogolește către marginea conviețuirii,
aripile, oasele care i-ar fi fost aripi – diferență; apoasă și lipsită de lumină
pielea-i e limită, dedesubt fâlfâit, peste ochii întunecați
o coajă ce-și amintește de întuneric, tânjește

după caldul cald, iar suprafața de percepție aterizează.


[1] Având ca pretext fotografiile purtând același titlu ale lui Inez Lőrinczi