Abia după ce am căzut pe scară, săptămâna trecută, mi-am dat seama că într-adevăr am îmbătrânit. Am zăcut întins, la baza treptelor, cam o jumătate de oră înainte de a mă putea ridica. Simțeam o durere ascuțită în șold. Și mă împiedicasem în halatul ăsta de baie pe care nu știu de ce îl tot port.

Până atunci, mi se părea că vârsta nu avea nici o legătură cu felul în care mă simțeam. Am avut o viață fericită, cel puțin așa îmi place să spun acum, retroactiv. Dar sunt convins că bilanțul acesta pozitiv e doar o formă de a mă minți singur, pentru că nimeni, la vârsta asta, nu mai e dispus să admită că viața lui a fost formată și din multă durere ori deziluzii. La final, rămâne o peliculă fină, prin care răzbat zilnic puncte de lumină, fericiri mărunte și intense, pe care mintea le convertește în imagini din trecut, aduse în prezent de capriciile memoriei.


Despre memorie mi-am și propus să scriu. Am luat caietul ăsta verde, cu coperte groase și cu spirală, în speranța că, punând totul pe hârtie, voi retrăi ce am trăit deja. Nu se întâmplă întotdeauna. Dar sunt fascinat de loteria gândurilor, de felul uimitor în care vin la suprafață emoții, mirosuri, imagini colorate și experiențe pe care le-am crezut uitate definitiv.  De ce îmi amintesc unele lucruri cu o precizie impresionantă – deși nici acum nu-mi dau seama din ce motiv a decis memoria mea să le păstreze –, iar altele sunt acoperite de un ecran mat, în spatele căruia trebuie să ghicesc ce s-a întâmplat? Cine a făcut selecția asta? Cum de îmi aduc aminte de o întâlnire pe care am avut-o la șase ani când, pe stradă fiind, m-a oprit o prietenă a bunicii mele ca să-mi spună că tocmai a fost pe la ea și mi-a lăsat o ciocolată? Ce importanță are amintirea asta? Cum de mi-a rămas în minte? Cum de văd în fața ochilor strada, bicicliștii, coafura lui tanti Nica (așa o chema), toneta cu înghețată, femeile bătrâne care vindeau flori din găleți roșii? Și de ce nu-mi aduc aminte la fel de exact alte evenimente, cu siguranță mai importante decât acesta? E un mister. Sper să-l deslușesc într-o zi.


De când am căzut, am observat că mi-a dispărut curajul de a mă mai urca pe scărița care mă ajuta să ajung la cărțile de pe rafturile cele mai de sus ale bibliotecii. Asta înseamnă, de exemplu, că n-o să mai pot reciti niciodată Seneca, al cărui nume, inscripționat cu auriu pe fond albastru, îl văd reliefat imediat sub tavan, strivit între interpretarea lui Noica la Platon și Istoriile lui Tacitus. Mi-e ciudă, pentru că aș fi vrut să-mi fixez bine în minte ce spunea el despre timpul care ni s-a oferit. În ecuația universală, faptul că trăim 6 luni sau 90 de ani e același lucru. E tot viață și, raportată la infinitul care se cască înaintea noastră și după noi, durează doar o clipă. Seneca o formulează mult mai frumos, dar eu nu mai pot scoate cartea ca s-o răsfoiesc și să găsesc citatul exact.


În fiecare dimineață cobor din dormitor și îmi pregătesc micul dejun. Mișcările îmi sunt mai încete, am devenit conștient de lucrul ăsta destul de târziu când, într-o zi, uitându-mă la ceas, am constatat că stătusem la masă aproape o oră. Când eram tânăr, înfulecam mâncarea, orice masă dura mai puțin de 15 minute. Mă grăbeam mereu, dar nu știu exact unde și de ce. Asta mi-a provocat o anxietate de care am scăpat foarte greu, după ani întregi de luptă.

În timp ce pun ouăle la fiert, într-o crăticioară roșie, îmi privesc mâinile. Sunt îmbătrânite și ele, în unele locuri s-au depigmentat, au apărut niște pete neregulate și albicioase, ca niște hărți. Unghiile s-au îngălbenit, venele albăstrii sunt mai vizibile, de parcă ar fi lipite direct de oase, pielea s-a subțiat și s-a uscat. Degetele au devenit atât de subțiri, încât verigheta mi-a căzut de mai multe ori de pe inelar și, din frica de a nu o pierde, am scos-o și am pus-o într-o casetă.


Nu mai poate coborî decât foarte rar din camera ei. Picioarele nu o mai ajută. În fiecare seară vine la noi o femeie tânără ca să o spele și să o îngrijească: uneori îi face pedichiura, manichiura, o piaptănă, o ajută să se ridice, să meargă până la baie, să intre la duș. Câteodată mă strigă pe mine, iar când ajung la ea mă privește cu duioșie, dar și cu un fel de resemnare. Suntem amândoi bătrâni și bolnavi, nu prea mai avem ce să ne spunem. Ochii vorbesc în locul nostru.


Am avut o căsnicie lungă. Nu am fost niciodată în pragul divorțului, nu s-a pus niciodată problema asta, deși au fost ani în care relațiile au fost foarte tensionate, în principal din cauza faptului că nu mă mai puteam obișnui cu traiul în doi. Mă enervau exact lucrurile care mă făcuseră să mă îndrăgostesc de ea. Sociabilitatea, umorul, trăncăneala fără sfârșit. Cel care se schimbase eram eu, știam asta, dar nu mai eram deloc tolerant și aveam senzația că orice acțiune din partea ei e îndreptată împotriva mea, ca un fel de pedeapsă pentru că deciseserăm să rămânem împreună.


Relația cu timpul s-a modificat și ea. De câte ori cineva apelează la mine acum, îmi vine să-l întreb dacă știe că mă apropii de moarte și că aș vrea să-mi folosesc timpul rămas pentru lucrurile mele, pentru gândurile mele. Cine ești dumneata, mă imaginez spunându-i, ca să-mi răpești minute sau ore dintr-o viață care mai are foarte puțin nisip în clepsidră? Nu mai am timp, nu mai am timp, nu mai am timp. O să ajung ca Ivan Ilici al lui Tolstoi, să urlu pe patul de moarte că mi-am irosit viața.


Nu am fost niciodată politicos în mod natural. Mi-a lipsit de foarte multe ori și diplomația. M-au caracterizat cinismul, ironia și sarcasmul, la limita nesimțirii. Oamenii nu-mi plac nici acum, mă plictisește îngrozitor să stau de vorbă despre nimicuri, simt că-mi bat joc de mine. Acum o pot pune pe seama vârstei, mi-am găsit acest alibi perfect. De la un om în etate nu mai așteaptă nimeni nimic.


Când mă privesc în oglindă, figura care mă întâmpină are foarte puține trăsături comune cu ceea ce-mi amintesc eu despre cum arăta chipul meu. Au rămas sprâncenele unite, un fel de zâmbet strâmb, într-o parte, și ochii cu colțurile exterioare lăsate ușor. În rest, nimic nu mai seamănă. Fruntea e brăzdată de riduri orizontale permanente, obrajii sunt mereu acoperiți de firele albe pe care nu mai am chef să le rad, buzele s-au subțiat și mai mult, pleoapele sunt umflate, cearcăne vineții s-au căscat sub ochi. Nasul s-a ascuțit. De câte ori îmi trec mâna peste față, pielea se simte aspră, dar moale, lăsată, mai ales la gât. Îmi prind bărbia între degete și-mi sucesc capul în stânga, în dreapta, îl las pe spate. Nu se schimbă nimic.

Am asistat neputincios și la îmbătrânirea ei. Mă gândeam în secret că trupul ei nu mă mai interesează, pentru că trecerea timpului l-a modificat atât de mult, încât nu mai simțeam nici un fel de plăcere atunci când îl atingeam. Îmi spuneam că lipsa dorinței se datorează faptului că fuseserăm împreună câteva decenii și că e firesc ca după atâta vreme să nu te mai simți atras de omul de lângă tine. Adevărul era însă altul. Nu mă puteam obișnui cu gândul că timpul nu iartă pe nimeni. Și, dintr-un infantilism pe care nu mi-l explic nici acum, credeam că sunt îndreptățit să pretind ca soția mea să rămână mereu tânără și frumoasă. Uitam că și eu sunt bătrân și decrepit și că n-ar trebui să emit astfel de pretenții.

Mi-a cerut într-o seară, acum vreo 15 ani, când încă participam la evenimente (mergeam la teatru, ținându-ne de mână, septuagenari îmbrăcați frumos, mergând lent și oprindu-se din loc în loc ca să-și tragă sufletele) să o ajut să-și încheie fermoarul la rochie. Atunci am văzut spatele ei, cu claviculele care ieșeau amenințător prin piele, cu gâtul care nu mai era neted, cu capul aplecat în față, născând o cocoașă inestetică, cu coloana strâmbă și fragilă. M-am cutremurat. Eram speriat de felul în care ea nu mai era ea. Îmi era scârbă de felul în care simpla trecere a anilor îi amprentase trupul, până într-acolo încât aveam senzația că atingeam un corp străin. M-am grăbit să trag fermoarul în sus, până la ceafă, apoi am plecat repede din cameră și m-am închis în baie ca să-mi șterg lacrimile. 


Pe pantofarul de lângă ușa de la intrare, am așezat de-a lungul vremii fotografii. Cele mai multe – cu fetele. Cea mică în ziua botezului, cu o bentiță pe care era fixată o floare mare, cea mare la doi ani, alături de câinele ei pe care tot ea l-a botezat „Meme” (așa spunea ea în loc de „ham-ham”), noi în după-amiaza nunții, poze cu ea însărcinată (în livada părinților ei sau pe scările de la fostul nostru apartament. Când verific ca ușa să fie închisă (un obicei moștenit de la tata, care trăgea de clanță de zeci de ori înainte de culcare), mă opresc și mă uit la fotografii. Sunt niște decupaje din viață, pe care le simt foarte îndepărtate, evenimente din care memoria mea a reținut doar emoția, nu și cadrul în care ele s-au născut. Îmi trec mâna peste ele și observ că, din cauza luminii, unele încep să se îngălbenească la capete. Timpul le înghite și pe ele.