Din nou despre o carte de citit dintr-un foc − poezie, jurnalul retrospectiv al unui bărbat ajuns la cincizeci de ani pe nume Dan Coman. Lipsa de greutate a lumii aduce o gură de aer într-o lume a discursurilor autoreferențiale și apăsate, în care fragilitatea socială devine o retorică obositoare. A nu te plânge și a vorbi de bine despre tine nu e doar un gest de asumare sau resemnare autoironică, ci, mai degrabă, o sinceră declarație de avere făcută public, în cuvintele cele mai simple ale, mă rog, eului liric.

Autoportretistica omagială a fost deja discutată amplu de numeroasele recenzii ale acestui volum. Despre sine este probabil cel mai riscant să scrii într-un mod incisiv, cu un ton direct, manifestând o recunoștință aproape suspectă pentru frumusețea lumii și norocul în viață. Ce reușește Dan Coman mai degrabă este să construiască un șablon de evaluare a vieții, un exercițiu de spovedanie în flashback pentru clipa de dinaintea morții. În mod didactic, exercițiul se derulează într-o mișcare lentă, cât să ai timp să tragi cu ochiul la subiectele unui examen important înainte să înceapă; tot ce rămâne din evaluarea asta sunt gesturile și acțiunile, nu justificările lor. 

În viziunea lui Coman, în esență nu e despre a trăi poetic sau despre a trăi pur și simplu, cu poezia printre altele, ci despre mărunțișurile esențiale despre viață care se lasă de la sine moștenire oricui l-ar citi, fie că e fiica scriitorului (căreia îi este dedicat un capitol), colegii de breaslă menționați pe alocuri, vreun critic literar sau un cititor oarecare. Succesiunea repetată a anotimpurilor, timpii reevaluați parcă aproape în fiecare poem și revenirea obsesivă la dragoste și intimitate explicită colorează în volumul lui Dan Coman un ritm alert, extrem de puternic vizual, unde gesturile cotidiene țes o viață de film.

Cât despre Serena, (aici mi-a fost atrasă atenția că ar fi fost prea multul cărții), nu știu să fi citit un flux al conștiinței mai transparent despre ceva atât de banal care ne trece prin minte despre oamenii din jur, vrând nevrând, tuturor: un poem intermezzo între jumătățile grele. Fotografia din Vanity Fair chiar trebuie văzută ca să pătrunzi în carnea declarațiilor trubadurești ale unui scriitor bistrițean către o jucătoare de tenis americană, dar nu e cazul să te chinui să distingi între obiectificare și compliment și nici nu e măcar despre banala diferențiere, din primele pagini ale cărții, dintre plăcere și dragoste. Să spunem că numele întregi de botez repetate ca-n jurămintele unei cununii, trimitere la fiul de preot și tradiția și buna creștere, poartă în ele iconologia întregii construcții tematice a volumului. Dan Coman, you had me at „cămașa de bărbat”, „am fost gata de orice exces doar ca să fiu dorit și admirat”, „durerile de spate”, dar și brutalismele precum „genul de plăcere care părăsește corpul / mult înainte ca porcul să fie satisfăcut” sau „frumusețea nu va salva lumea”. Toate converg, așa cum clarifici pentru posteritate, acolo unde scrisul este „singura mea îndeletnicire erotică”.

Aș zice că lectura Lipsei de greutăți a lumii e despre cum să devii confuz în fața sertarului secret, lăsat deschis, al cuiva care, la vârsta asta, ți-ar putea fi la fel de bine tată sau iubit. Ce e de luat de aici? Un mic patrimoniu imaterial, un folder de selfie-uri needitate, lăsate lumii pentru a alege pe care să-l pună la intrarea casei memoriale „dan coman”. În Loganul roșu care face naveta între Cluj și Bistrița, selfie-urile astea vor atârna din torpedou, răvășite de cititorii luați la ocazie, care mai de care mai iscoditor. Poezia este, în esență, reflexia unor observații, chinuri și greutăți existențiale; îmi vin în minte refrenul On the subcity life is hard, îngânat de Tracy Chapman despre greutatea vieții din suburbiile americane ale anilor 90, iar apoi râsul concluziv românesc „La toți ni-i greu” și tocmai de aceea cartea lui Coman produce un disconfort subtil tocmai pentru că refuză tonul gravității. În speranța că însăși Serena Williams va citi o traducere în limba engleză a acestui volum, cel mai curios lucru este de văzut ce cuvânt va fi ales pentru „greutate”. Sfârșitul nici nu mai contează.