O găsește în patru labe, scurmând agitat covorul cu degetele. Inele lungi de păr rărit mătură podeaua lângă mâinile ei îmbătrânite înainte de vreme. Fata se repede să o ridice, însă femeia o respinge cu un gest ferm.

– Ai pățit ceva? Ai căzut?

– În casa asta covorul a fost mereu curat. E plin de păr peste tot, nu vezi? Nesimțita aia mi-a promis că n-o să-mi pice părul!

– Poate ar fi o idee bună să te tunzi.

Femeia dă din cap furioasă și strigă:

– Nu, nu! Nu înțelegi nimic. Părul ăsta sunt eu, nu m-am tuns de patruzeci de ani. Aproape toată viața mea, pricepi? Și aia mă distruge fără să-i pese!

– Și dacă îl tunzi, o să fii tot tu, te asigur. Cine știe, poate se mai scurtează și din nervii ăștia.

Fata îi face cu ochiul ștrengărește. Femeia o ignoră însă și își schimbă cu greu poziția, se schimonosește de durere, dar nu se lasă ajutată. Stă sprijinită pe o mână acum, pe șoldul nedureros.

– Exclus! Părul ăsta vine cu mine și în mormânt.

– Vorbești prostii. De altfel, tunsorile scurte sunt la modă, să știi.

– Doar curvele se tund scurt.

Fata se privește scurt în oglinda vitrinei. Are o tunsoare pixie cut vopsită în trei culori pastel. Își aranjează o șuviță pe frunte și își zâmbește satisfăcută. Se apleacă din nou și de data aceasta o convinge pe femeie să se ridice.

– Asta am auzit o viață întreagă de la bunică-mea. Doar curvele se tund scurt. Doar curvele poartă tocuri înalte. Doar curvele ies în oraș fără bărbat.

– Câți ani aveai când a murit bunica ta?

– Patruzeci și doi.

O ajută să meargă până la canapea, o așază și îi acoperă picioarele. În ultima vreme se plânge des că îi îngheață picioarele.

– A trecut ceva timp de atunci, nu mai contează ce zicea ea. Nu te mai comporta ca un copil. E timpul să-ți iei pastilele.

Fata e deja pe hol, când femeia strigă după ea.

– Maia, vreau și un pepsi!

– Bernadette, știi că nu ai voie.

– Știi că fac doar ce vreau eu.

– Nice try. Dar cât sunt eu de serviciu, n-ai nicio șansă.

Maia pleacă la bucătărie să pregătească „tortura de dimineață”. Femeia oftează în urma ei și își mută privirea spre fereastră. E o zi însorită, dar căldura încă nu e deranjantă. Lumina filtrată prin perdele desenează peisaje stranii pe covor în fața ei. Se prinde de brațul canapelei cu o mână, cu cealaltă se sprijină bine în canapea și se împinge puternic în sus. Ea nu a avut niciodată brațe puternice, iar boala asta nenorocită i-a lăsat mușchii niște epave inutile. Reușește cu greu să se ridice și încet, ținându-se de mobilă, șchiopătează spre birou. Fiecare pas e un cuțit înfipt în șold. Ajunge cu greu la birou și se așază, deschide laptopul și începe să tasteze, uitând deja pe jumătate de durere.

Fata se întoarce cu o tăviță, pe care stau aliniate medicamentele dimineții și alături, un pahar cu apă și o cană cu băutura proteică, ce ține locul micului dejun.

– Deja ești acolo? Nici nu te-ai trezit bine.

– Mi-a venit o idee, trebuie să mă documentez și să iau notițe, până nu uit.

– Ar trebui să te menajezi, ești …

– Nu! Nu vreau să mai aud cuvântul bolnavă.

Fata tace și îi întinde tava, femeia ia ascultătoare rând pe rând câte un medicament și îl înghite cu puțină apă.

– Doamne, ce dor mi-e de-o cafea! Nu spune iar că nu e voie, te implor. Nu mai spune nimic. Lasă-mă să lucrez. Asta nu mi-o poate interzice nimeni. Încă mai pot să gândesc. Am o conferință de pregătit.

Fata se retrage și femeia se adâncește în cercetarea ei, până când durerea devine insuportabilă. Deși ar putea folosi ceasul inteligent de la încheietura mâinii, preferă să strige. Are o voce puternică, impunătoare, cândva capabilă să țină o sală întreagă atentă la ce are de spus. Dar acum s-a procopsit cu puștoaica asta plină de tatuaje, care nu înțelege nimic din ce îi spune.

Maia crede cu adevărat în contagiozitatea zâmbetului și în proprietățile vindecătoare ale bune dispoziții, așa că intră zâmbind și o conduce la baie, unde își oferă din nou ajutorul, dar este invitată să plece și i se trântește ușa în nas.

– Să nu te apuci iar să faci baie, știi că apa calda e interzisă.

– Lasă-mă în pace!

Fata rămâne în fața ușii și ascultă. Femeia o strigă din nou, după mai mult timp decât se aștepta. În fiecare zi durează ceva mai mult și reușește tot mai greu să își gestioneze singură igiena. Fata o laudă totuși pentru cât de bine s-a descurcat singură și o ajută să ajungă în dormitor.

– Nu o să înțeleg niciodată de ce nu vrei un cărucior. Ar fi mult mai puțin chinuitor și pentru tine și pentru mine.

– Nu sunt handicapată!

Fata oftează și își înghite cuvintele. Și-a exprimat punctul de vedere de atâtea ori, încât nu are sens să încerce din nou. Cu Bernadette orice meci e pierdut înainte de a-l începe.

– Ok, ok, mergem încet împreună. Ești curajoasă și puternică.

Femeia se așază pe marginea patului, fata îi scoate papucii de casă, îi aranjează perna. Se acoperă și își ia o carte de pe noptieră. Între timp fata se întoarce cu un alt pahar de apă. O găsește privind un portret al bunicii atârnat deasupra ușii. Nu știe nimic despre părinții Bernadettei și de ce fusese crescută doar de bunică, dar nu îndrăznește să o întrebe. Poveștile despre copilăria ei o agită mereu. Tot ce contează acum este liniștea și confortul pe care le mai poate avea.

Se mai ciondănesc puțin pe tema băuturii, Bernadette e dezamăgită că iar i-a adus doar apă, dar cedează repede de data aceasta. E deja obosită. Mai citește câteva pagini și adoarme adânc. Fata o trezește când prânzul este pregătit. Nu mănâncă niciodată împreună, femeia nu suportă „să se uite cineva în gura ei când mănâncă”. Meniul ei este unul dietetic, organic și Bernadette e veșnic nemulțumită de el. Mesele au devenit și ele un chin la oră fixă.

– La naiba cu toate supele cremă, nu le mai suport.

– Hai să ne pregătim pentru vizita la medic, Bernadette.

Chipul încruntat se transformă și o expresie rugătoare, aproape infantilă, îi înmoaie trăsăturile.

– Dar de ce trebuie? Nu vreau să mă duc.

Dar femeia știe deja că nu are rost să se împotrivească și se lasă ajutată să îmbrace o rochie comodă din bumbac albastru, cu flori mari și verzi. Fata o încalță, îi pune pălăria de paie cu boruri largi și își oferă brațul. Ies împreună, oftând la unison. Parcurg drumul până la cabinetul medical în tăcere, fata alege o muzică ambientală zen în mașină, femeia nu face niciun gest de aprobare sau dezaprobare și privește afară fără să scoată vreun sunet până la destinație.

Nici medicul specialist nu are mai mult succes. Când îi sugerează noi seturi de analize și internarea la un alt spital de specialitate, Bernadette refuză categoric.

– Doamna doctor, ultima dată când m-am internat, eram încă în regulă, puteam să merg. Uitați-vă în ce hal am ajuns după ultima tură. Nu mai vreau niciun tratament nou și alte experimente. În ritmul ăsta o să ajungeți să mă omorâți. Și îmi cade părul! Mi-ați promis că nu o să se întâmple asta.

– Dar dacă nu facem nimic, boala evoluează, știți.

Medicul specialist începe să îi ofere din nou detalii, variante de tratament, posibile evoluții și prognoze, efecte secundare, dar după câteva minute realizează că atenția pacientei este deja de multă vreme în altă parte. O privește pe însoțitoarea pacientei, care ascultase totul cu băgare de seamă și luase chiar notițe. Fata clatină din cap și apoi dă din umeri a neputință. În final cele două pleacă de acolo cu o rețetă de vitamine și suplimente alimentare și cu promisiunea tinerei că va suna în cazul în care starea femeii se modifică în orice fel.

Odată ieșită pe ușa cabinetului medical, Bernadette revine la dispoziția ei obișnuită și bombăne nemulțumită despre incapacitatea medicinei de o vindeca, despre doctorița asta care e submediocră, despre orașul ăsta plin de incompetenți și despre țara asta din care ar fi trebuit să plece de mult.

Pe stradă trebuie să facă mai multe opriri din cauza durerii. Parcă e mai greu acum decât la venire. Nu mai are răbdare nici cu reproșurile Maiei că nu a colaborat cu medicul și o repede, să tacă odată.

– Ajunge pe azi.

Apărut de nicăieri, în fața femeii  se oprește un băiat de vreo șapte-opt ani. Duce un sac mare și negru, plin cu sticle de plastic, care îi ajunge până la umeri. Abia îl târăște după el. Copilul e slab și bronzat de la multele zile petrecute pe stradă, e îmbrăcat curat, dar modest, cu un șort și maieu, ambele gri. În picioare poartă o pereche de șlapi vechi. O privește curios pe Bernadette. Are capul mare, un chip cu trăsături plăcute, și o privire mult prea serioasă pentru un copil de vârsta lui. Se încruntă, o studiază, pare nehotărât. Apoi dintr-o dată, o întreabă:

– Tanti, te doare?

– Mă cam doare.

– Da’ ești bolnavă?

– Da. Dar nu-i treaba ta. Tu ce cari acolo în sacul ăla cât tine de mare?

– Adun plastic, ca să duc la reciclat. Ne dă bani pentru asta la magazin și mama ia de mâncare.

– Și cât aduni tu așa?

– Mult. Vreo treizeci de lei pentru un sac din ăsta. Ne luăm pâine și macaroane. Și uneori mai ia mama și un pic de salam.

– Fantastic. Ești un băiat de treabă că o ajuți pe mama ta. La școală mergi?

– Merg, dar acu’ e vacanță și am venit la oraș să adun plastic. Seara mă duc acasă cu trenul. Mă știe nașu’ și mă lasă-n pace.

– Mie la vârsta ta îmi era frică și de umbra mea. Bunică-mea nu mă lăsa singură nici până la colțul străzii. Mă ducea la școală și mă aștepta la poartă când terminam orele de curs. Ce-aș fi vrut să mă lase măcar două stații cu tramvaiul. Ție nu ți-e frică singur?

– Nu mi-e, tanti. M-am obișnuit așa.

– Îți dau niște bani, dar să-mi promiți că mergi la școală.

– Merg, merg, că-mi place. Acu’ doi ani am primit de la niște oameni din ăștia de la oraș cu fundația un ghiozdan și penar.

Femeia caută portofelul în geantă și scoate câteva bancnote pe care băiatul le primește mirat. Încruntarea i se transformă în cel mai frumos zâmbet, iar Bernadette îi răspunde zâmbind la rândul ei, satisfăcută.

Maia nu își poate ascunde emoția, trebuie să scoată o batistă din buzunar. După ce își șterge discret lacrimile și își suflă nasul, îi cere adresa de acasă a băiatului și o notează în carnețel. La toamnă poate îl vizitează să-i aducă un ghiozdan nou. Ce ar mai avea nevoie? Adidași și o geacă. Apoi puștiul vede un grup de tineri cu sticle de răcoritoare în mână și, fără să salute, pleacă spre ei, târându-și sacul după el.

O vreme, femeia se uită gânditoare după el, o ia apoi din nou pe fată de braț. Mașina au lăsat-o lângă parcul preferat al Bernadettei. Trec încet pe lângă el și au timp să observe multă lume îndreptându-se în direcția lui și să audă muzică răzbătând până la bulevard.

– Ce-i în parc azi?

– Un festival simpatic, au mai multe scene cu muzică, gen techno minimalistă, darkwave, hyperpop și chillwave. Chestii din astea.

– Traducere.

– De-asta de care îmi place mie. Vrei să mergem? Stăm puțin pe o bancă și ascultăm.

– Nu înțeleg nimic din muzica asta.

– Tu să nu înțelegi ceva? I challenge you.

–Dacă pui problema așa, nu te pot refuza. Hai să mergem.

Pornește hotărâtă spre aleea principală, dar după câțiva pași se oprește de durere și se agață de brațul tinerei. Se odihnește câteva momente, apoi pornesc împreună într-un ritm total diferit de al celorlalți, încet și grijuliu, de parcă ar încercă să se furișeze nevăzute și neauzite, ca două ninja într-o misiune secretă. Lumea curge pe lângă ele într-o parte și alta, fără a părea să le observe. Trec pe lângă o scenă cu muzică tehno dar Bernadette dă vehement din cap că asta nu. E prea tare, îi face semn fetei. Se apropie apoi de o zonă în care mai multe persoane tinere dansează cu căști pe cap, fără să se audă muzica.

– Asta ce mai e?

– Silent disco. Fiecare ascultă muzica în căști, e în filmul său propriu și dansează, fără să-i deranjeze pe cei din jur. Hai să ne luăm și noi căști, ce zici?

Femeia ridică din umeri, frenezia atmosferei din parc a molipsit-o și pe ea puțin. Parcă nu o mai doare atât de tare acum.

– De ce nu? Să vedem ce o mai fi și asta.

Fata nu pierde ocazia acestui acord neașteptat și o așază pe Bernadette pe o bancă din apropierea dansatorilor. Aleargă la DJ, preia două căști și se întoarce veselă. Pornește o pereche și i le așază pe femeii urechi, apoi pe ale ei și ritmul le trece prin urechi, în minte și de acolo în fiecare celulă. Bernadette închide ochii, cum face mereu când încearcă să înțeleagă ceva complicat. Apoi începe să dea din cap ușor în ritmul muzicii și zâmbește. Îi strigă fetei mult mai tare decât ar fi fost necesar, încât trecătorii întorc capul spre ele curioși și amuzați.

– Tu ai primit aceeași melodie?

Fata dă din cap.

– Da, toți ascultăm aceeași muzică.

– Păcat, ar fi trebuit să fie ca în viață. Fiecare își ascultă propria melodie, și nu o poate auzi pe a celorlalți.

– Ce-ai zis? Nu se prea aude.

– Neesențial.

– Îți place?

– Cred că da.

– Vrei să încercăm și altceva?

– Poate mâine.

Se apropie seara și peste tot în parc se aprind ghirlande de becuri agățate de crengi. Aleile se aglomerează, e plin de tineri veseli și dornici de petrecere până în zori. Chipul Bernadettei se întunecă dintr-o dată, fata observă schimbarea și o ia de mână. Poate a obosit sau poate resimte cum falia dintre ea și tumultul vieții se mărește. Se lasă ajutată să se ridice și, prinzând din nou brațul fetei, îi observă un tatuaj cu un copac. Se oprește să îl studieze și o roagă pe Maia să îi povestească cum și-a ales tatuajele, cum e să îți faci un tatuaj și dacă vrea să își mai facă și altele. Pe drumul lent până la mașină află astfel nu doar povestea tatuajelor ei preferate, dar și ce filme și cărți îi plac, ce muzică ascultă, cum se înțelege cu părinții și fratele ei. Se mai opresc din când în când. Bernadette îi povestește întâmplări hazlii de la școală, de pe vremuri, cum mâncau unii copii cretă ca să facă febră și să stea acasă și cum își ascundeau fetele fițuici în ciorapi. Parcă era mai distractiv pe atunci, fără internet.

Fata verifică ceasul și se sperie, e trecută de mult ora cinei. Fuge la o rulotă cu mâncare și se întoarce cu clătite și un pepsi.

– Știi, când mergi foarte, foarte încet, ai timp să observi o mulțime de lucruri, zice femeia. Îi întinde fetei farfuria cu clătite, apoi soarbe recunoscătoare din sucul negru și dulce, închizând pentru o clipă ochii.