M-a ciupit ceva, dar nu mă mișc.
Dar îmi vine să mă scarpin de mor.
Îmi place să mă scarpin, îmi place să râcâi pielea pâna se desprinde coaja de pe ea și tâșnește sângele.
Îmi place să văd cum mi se strânge sângele sub unghii. Mama zice că e scârbos. Mama nu înțelege. Mama nu vede că și multe dintre plăcerile ei sunt scârboase. Mama nu are cum să mă oprească din a mă scărpina.
Dar îi place să creadă că are un cuvânt de spus. Așa că mă amenință.
Mă strânge de braț și își bagă și ea unghiile în carnea mea. Se pare că a uitat că e scârbos.
Apoi își dă restart la privire și își aduce aminte unde e și cine e și cine sunt eu și îmi dă drumul.
Și încearcă altfel.
Clipește repede până îi dau lacrimile. Și îi iese. Plânge, cu lacrimi reale.
Își dă ochii peste cap. Se face că îi e rău. Fuge spre baie. Eu și tata ne uităm unul la altul, apoi unul din noi zice “Teatru” și celălalt pufnește în râs și apoi râdem amândoi ca proștii.
Mama se întoarce în scurt timp mestecând gumă, mirosind a proaspăt, cu ochii ieșiți din orbite și toate venele de pe gât umflate, pentru că de fapt ea se duce în baie să vomite. Mestecă gumă și ne fixează cu privirea aia de căprioară rănită.
Nu mă iubiți, zice. Ciolf-ciolf-ciolf. Și mai zice și să dea naiba dacă nu o să mai fac eu un copil, să mă iubească și pe mine cineva. Ciolf-ciolf-ciolf.
Apoi se-ndreaptă spre dormitor, alergând, ca să sufere singură. Dar știu că deși s-a dus acolo, ea de fapt ar vrea niște public.
Mama își imaginează că oamenii fac coadă sub geamul ei să o vadă pe ea cum suferă, așa că lasă geamurile larg deschise și se aruncă pe pat. Am auzit cum face patul când cineva se aruncă pe el și stiu.
Una din fete mi-a zis că nu e bine dacă te gândești la părinții tăi când te pupi sau faci alte chestii cu un băiat. Dar eu mă gândesc.
Mă gândesc dacă și mama se simte cum mă simt eu acum, atunci când se sărută cu tata.
Mă gândesc dacă tata se mai sărută și cu alte femei în afară de mama.
Mă gândesc și dacă se mai sărută între ei cu limba, dar nu așa de des așa cum mă gândesc la celelalte lucruri.
Băiatul care mă sărută acum miroase a ceva foarte, foarte ud. Nu miroase a transpirație. Miroase a pământ ud, înecat cu apă. Miroase crud.
Mă sărută apăsat, de parcă ar căuta ceva cu limba în gura mea și mă întreb dacă e mulțumit de ce găsește. Zici că vrea să-mi soarbă toată saliva. Îmi suge limba cu gura lui, simt că o s-o smulgă. Nu îmi imaginam că o să fie așa primul meu sărut.
Cu toate că îmi imaginasem deja destul de multe.
Nu cred că e bine să încep să mă scarpin acum cât mă pupă. Am văzut odată când mă întorceam de la școală o fată care se juca pe telefon și un băiat o pupa pe gât! El se tot freca de ea, îi trasa alfabetul cu limba pe gât, îi punea mâna pe picior. Și ea se juca în continuare. Nici măcar nu s-a uitat la el. Exact așa vreau să ajung și eu! Dar cred că nu se poate chiar din prima.
Pentru mine acum. E . PRIMA!
Îmi e sete. Nu pot să mă concentrez. Oare așa e pentru toată lumea? Te pupi cu cineva, dar ce e înăuntrul tău, mintea, sufletul sau duhul, iese pe sus, din cap, și o ia la sănătoasa, gonește pe drumul mare, ajunge în intersecție și apoi face stânga împrejur și ajunge din nou pe lângă corp, hai salut, tot n-ai terminat?
Chiar aș vrea să știu cum e și pentru ceilalți.
Poate ar trebui să o întreb pe mama, ca să știu cum NU vreau să fie.
Mama nu știe nimic.
Nici despre mine, nici despre viață.
Aș vrea să nu se mai enerveze când îi spun că nu știe nimic.
Nu știe nimic despre cum să ai treisprezece ani și familia și viața mea.
Opa! Și-a băgat mâinile pe sub bluza mea. Știam că asta se întâmplă de obicei mai încolo, dar cred că e altfel la concerte, când te vezi prima dată, că nu știi când o să fie data viitoare.
Degetele lui se mișcă disperate pe pielea mea. De parcă e beznă pe hol și sânii mei sunt întrerupătorul și vrea să facă pipiiiiiii urgent.
Aprinde lumina!
Au!
– Ce să-ți mai dau, puiule? întreabă Gabi, cu mâna pe umărul lui.
Ce penibilă e, cum simte ea nevoia să atingă pe toți bărbații. Am auzit-o pe mama odată, făcea pe amuzanta cu tati, o imita pe Gabi, dar tot cu vocea ei: sunt dissssperată ssssă pun mâna pe un bărbat, de-aia ating tot ce prind! N-am înțeles: Gabi nu e ss-ită. Dsr poate e șarpe.
– Cu nimic. Mulțumesc. Sunt plin, spune el, împingând ușor farfuria, cu unghiile lui vopsite cu lac negru. Pe inelar are un inel argintiu simplu, care se potrivește cu cerceii.
– Ce? întreb tare, aproape țipând. Mi-a zis ceva la ureche și aerul din jurul cuvintelor lui m-a gâdilat și nu am înțeles nimic.
Basul îmi bate în piept, în gât, în cap, e parte din mine. Își dă bretonul din ochi cu mâna, apoi își scutură părul, până când ajunge exact cum era înainte să-și bage mâna în el.
– Ce frumoasă ești, țipă el înapoi.
Cred că minte, dar nu-mi pasă.
Mă enervez doar când mama zice așa, că sunt frumoasă. Ea minte de fiecare dată când deschide gura.
Dar faza e ca aștept de-o grămadă de timp să fiu mințită de un băiat mai mare, un rocker slăbănog, unul care să mă lipească de gardul de fier care înconjoară scena unde o trupă cântă rock jegos și să-și miște cu disperare mâinile pe sub bluza mea, de parcă ar fi legat la ochi. E exact ca în filme, doar că mai mișto, pentru că mi se întâmplă mie. Iarba și cerul parcă sunt făcute din același material, o catifea bleumarin, pe care îmi vine să mă rostologesc până ajung în brațele viselor. Am impresia că noaptea asta n-o să se mai termine niciodată. Mi se pare ciudat că unii oameni mor, când alții trăiesc o noapte întreaga viață. Ca mine.
Gabriela se întoarce cu cinci cești de cafea cu albăstrele, pe șervețele albe, pe farfuriuțe, cu mânerele lor toate întoarse spre stânga, pe o tăviță argintie. E extra atentă.
Dar n-a putut să vadă ani întregi că bărbatul ei o înșela cu alta. Asta zice mama.
Acum am două probleme:
Problema nr 1: Dacă ea tot vorbește in capul meu așa tica tica tica tica, într-o zi nici n-o sq mai fie nevoie să deschidă gura ca eu să o aud, atât de plină o să fiu de vorbele ei și o să zic și eu despre ea că e acră, așa cum zice și ea despre mama ei și cum o să zică și copiii mei de mine și tot așa până la sfârșitul lumii. Neplăcut.
Și 2. Dacă tot e așa nasoală și penibilă și șarpe și așa mai departe, de ce tot venim aici?
Adevărul e că Gabi chiar e penibilă, cu fixațiile ei de babă.
La fetele de vârsta mea îi zice OCD și e mega mișto. Am o fată în clasă care are și anxietate și depresie și toți băieții sunt îndrăgostiți de ea.
Aș vrea să am și eu măcar adhd sau insomnii, ceva.
Cafeaua dă pe-afară. Vrea și cafeaua să plece, ca mine. Spuma maro se sparge în insule de lichid negru, ca benzina. O ceșcuță pentru ea, una pentru băiatul ei, Paul, una pentru prietenul lui, Cătălin, două cești pentru părinții mei. Niciuna pentru mine, pentru că adolescenții de treisprezece ani beau cafea doar de la automatul ruginit al școlii. O pișoarcă cu gust de reziduu ars, îndoită cu apă și îndulcită cu două linguri de zahăr.
Adulții își iau cafeaua și se duc în zona de fumat. Ce proști. Nu-și dau seama că suntem afară, sau cum? Fumul se duce unde are el chef, nu?
Nu mai știu cum să se dea importanți și speciali.
Azi noapte mi-am luat black out. Și acum când mă uit în sus, printre florile de tei, văd licuricii care au fost acolo azi-noapte. Nici lui Cătălin nu cred că îi e bine. Vorbește cu Paul de Nintendo, dar degetele lui au alte griji. Osoase și palide, se joacă cu inelul și fața lui se umple de bujori grena de fiecare dată când se uită la mine. La intersecția sprâncenelor lui stufoase, sub breton, se vede un coș umflat ca un vulcan.
Dinții lui sunt incredibil de galbeni în lumina crudă a zilei, gura lui e ca porumbul ăla lăsat la uscat, pentru găini.
Mi se pare culmea că degetele alea de fetiță mi-au făcut vânătăile astea așa de mari pe pulpe. Și gura galbenă, rana de sub ureche, de pe gât. Dar poate toate mâinile și toate gurile sunt capabile de orice dacă asta vrea cel care le are, nu?
Pe masă, muștele au început o coregrafie complicată. Se urmăresc prin farfuriile cu resturi uleioase de omletă, pe resturile de pâine întărită, se agață de pulpa uscată de portocală din paharele soioase. Se scufundă în resturi. Au mizerie pe aripi, pentru că au un fel scârbos de a devora lucrurile, din interior spre exterior. Îmi vâjâie capul.
Aud urletul surd al firelor de iarbă.
Aud sângele care gonește prin vene.
Aud zumzetul lumii în mișcare.
Aud lucrurile care așteaptă să se întâmple.
Mă iau valuri de căldură și simt apă în gură, multă. Fluxul care înghite țărmul. Știu ce urmează să se întâmple.
Mă ridic brusc și alerg spre intrare. Când apăs pe clanță, mă uit în spate, spre adulți. O văd pe mama și mi se pare că zâmbește.
Teatru.
Luminile stroboscopice pun pe pauză oamenii dansând, din secundă-n secundă. Trupa rock se întoarce pentru un bis. Prietena mea cel mai bună îmi arată O.K. de fiecare dată când mă opresc din sărutat ca să iau o gură de aer. Ea și cu mine ne-am imaginat o seară ca asta încă de când am început clasa a opta.
Un concert rock, unde bem beri la halbă, ne sărutăm cu băieți androgini cu păr lung și toată lumea poartă bocanci lungi și face pogo în noroi.
În seara asta suntem gemene: tricouri largi cu Metallica de la SH, pantaloni de camuflaj cu talie joasă și multe buzunare, bocanci negri cu șireturi groase, colorate, împletite într-un model complicat.
Dar doar eu mă pup. Ea se preface că are treabă pe telefon. Tastează, își dă ochii peste cap. Câteodată zâmbește. Teatru.
Sub tricoul, eu am ceva ce ea nu are: sâni medii într-un sutien roz de dantelă, pe care mi l-a lăsat soră-mea mai mare înainte să plece la facultate.
Gabriela se întoarce la masă. Arată de parcă i s-au înecat corăbiile. În spatele ei, ai mei se țin de talie și își soptesc dulcegării la ureche. Spun scârbossss, dar în mintea mea mă topesc de drag când îi văd așa de prostovani.
Apoi mama se întinde ca o pisică spre Cătălin și se uită drept în ochii lui, ca să nu mai aibă nicio scăpare, cum zice tata când se uită la el așa. Cum strică mama totul.
Îmi țin respirația. Oare s-a prins?
– Să nu te superi pe Gabi că ne-a zis…deci tu chiar ești logodit?
– Ia zi mă, ai lăsat-o….? Îl întreabă tata, umflându-și burta ca o lună plină, cu gura lui frumoasă până la urechi. Eu și mama ne dăm ochii peste cap, teatru, și aruncăm săgeți identice de dezaprobare tăcută către el.
Cătălin pufnește și fața i se umple de garoafe purpurii, parcă de la efortul de a da tot aerul afară. Își zgândăre coșul până ce explodează. Apoi tamponează sângele cu degetele goale. Sub tot lacul ăla negru, știu bine că unghiile lui sunt pline de sânge. Îmi ia mai puțin de un minut să-mi rup toate cojile de pe picioare.
– Nu e însărcinată. Așa am avut noi chef, să ne logodim.
– Nu că-i dulce? completează Gabriela. Câți băieți știi tu care se leaga la cap la optișpe ani?
Paul îi face portretul mamei și ea-și tot duce mâna la gură, de parcă ce amuzanți sunt toți bărbații și băieții din lume și ce drăguți sunt că se dau peste cap s-o facă pe ea să râdă!
Râde ca o prostuță fără creier, dar eu îmi dau seama că e stresată, că s-ar duce și acum să vadă de ce nu se mai întoarce tata din bucătărie, unde a plecat de zece minute să o ajute pe Gabi. Își roade părul și când e stresată și când îi e foame. E plină scurgerea de ghemele ei de păr de pisică.
Îi arată desenul – îți place? Da, normal, îi spune, dar în loc să se uite la foaie, e cu ochii pe intrarea din casă, vrea să vadă ușa aia cum se deschide și îl scuipă pe tata afară din casă.
Pe foaie sunt eu, doar că am părul ei, breton și onduleuri, ceva ca o cască. Paul e la Arte, dar nu are cine știe ce talent.
Când se întoarce Gabi, are fața înmuiată în miere și mama tremură zici că e pe vibrații. O cred că i-ar sări la gât într-o secundă.
Gabi îmi pune în față o ceșcuță cu două gâște care stau cioc în cioc și au aripile aurite. Cred că înăuntru e un fel de cafea cu mult lapte, pe o farfurioară asortată, cu doi biscuiți șprițați. Abia când gust, îmi dau seama că e de fapt cacao cu lapte în loc de cafea, dar nu mă plâng.
Ronțăi biscuiții și mă uit direct la băiatul logodit pe care l-am călărit aseară. Dar nu se uită înapoi la mine, că încă nu sunt mama.
Tot e bine. Am mai crescut câțiva centimetri când mi-am dat seama că n-o să povestească nimănui despre ce s-a întâmplat, cu atât mai puțin la masa asta. Are atât de multe de pierdut. Aproape tot.
– Pot să mai primesc? întreb, arătând spre farfuria mea goală, culegând cu limba firimiturile de pe degete.
Cătălin se ridică și își scutură coada de cal, apoi golește platoul de biscuiți în farfuria mea, rânjind.
Prin gulerul lăbărțat al tricoului văd breteaua roz de dantelă și aproape că-mi mușc limba. Mă uit cu disperare în jurul meu să văd dacă a mai observat și altcineva. Dar toată lumea râde în hohote.
Și Gabriela, cu fața ei care iar s-a șifonat.
Și mama cu ochii ei de pisică.
Și tata, cu mâinile lui mari, una pe pulpa mamei și una pe-a lui Gabi.