***
corpurile noastre pot fi umbre
însuflețite pe zidurile atacate de mucegai –
încăperea verde a intimității ca miezul de strugure
singurătățile noastre
se contopesc dansează
se risipesc una în particulele celeilalte
nici nu mai pot distinge elementele acestei mulțimi
oricum nu le puteam convinge sub nicio formă să tacă
mai ales când începuseră să-și spună atâtea secrete
având impresia că se cunosc – zâmbetul tandru al familiarității
devenise sufocant
jocul de asociere a corpului cu fantezia că lucrurile vor funcționa
până la urmă
verific pulsul tinereții malformate până și-n poze
mângâi lent cele două mâini imobilizate
care ne-au păcălit din nou și din nou
și care încearcă să dea de gol faptul că nu te-am uitat
***
păstrasem aceeași înaintare greoaie
de fiecare dată când intram pe ușa din piatră –
nu voiam să deranjez pe nimeni
așa că mă urcam pe același acoperiș
cu întunericul slinos precum un melc
ce pregătea ritualul cu paharele și ibricul
cu el desfăceam același pachet de cafea
pe care gândacii-l cereau ziua ca hrană
și noaptea ca ofrandă
mestecam boabele prăjite
beam apa fierbinte
la ce ne-au mai trebuit paharele și ibricul
dacă de dimineață o vom lua de la capăt