plic și conservă

plic și conservă

azi, dar nu înaintea sucului de aloe vera, de la care m-aștept.

mai ales nu înainte să dau plic și conservă pisicilor, și ele cu problemele lor.

nu înainte de cafea, nu înainte să salut soarele, cea mai păgână chestie.

nu înainte să spăl vasul de toaletă, cum m-a învățat un japonez

cu zâmbet de păpușă sexuală.

sunt în vacanță, dar eu ies din vacanțe ca de sub pământ, trebuie să merit.

masa din bucătărie se rupe sub cărți, au semne după douăzeci, cel mult

cincizeci de pagini, nicio speranță.

banii și timpul mi i-aș fi putut lua mai demult cu poezie patriotică,

azi ar trebui să investesc într-un incest.

am mâini și picioare, nu mi-ar arunca nimeni un chiștoc de țigară.

dacă n-aș avea, mi s-ar spune să fac bine să am.

am o viață bună, ce să mai complic lucrurile, nu am cârtiță, nu am tenie.

azi, dar nu înainte de fier, vitamine, nu înainte de spălatul pe dinți.

nu înainte să mut semnul zece pagini mai departe

și totul să dispară din memorie.

nu înainte să mă gândesc că altora le e mai greu, dar și că altora le e mai ușor.

cum vorbesc repetându-se, cum surâd la aceleași jocuri de cuvinte

cyborgii de literatură.

azi, pentru că e călduț ca-ntr-un pahar cu lapte,

numai doi câini s-au încăierat afară, dar a trecut repede.

pentru că Vlad, Roxana și Anisia o să învețe conversiunea mult mai târziu,

timp suficient s-ajungi de la Iakutsk la Marea Ohotsk.

nu înainte de fructe de pădure, flavanoizi și kefir,

de isteria posterității.

nu înainte să vreau să fiu în altă parte și să nu știu unde.

nu înainte să zâmbesc vecinilor ucraineni

și să mă prefac că nu i-am văzut pe ăia care au înfundat canalizarea

și n-au recunoscut.

azi, când nimic nu fojgăie pe țevi,

când estrogenul duduie ca la coada unei rachete,

vrăbioară congelată, vrăbioară decongelată, vrăbioară recongelată,

doar hormoni și războaiele lor civile.

azi, când s-au consumat deja mari cantități de plic și conservă.

când sunt sănătoasă tun, resemnată cu-absența

oricărei devianțe și-aș putea să cer Bisericii Ortodoxe canonizarea.

când am înjurat o singură dată, dar de nereprodus

și destul pentru Tărâmul Fantomelor Flămânde.

când am măturat deja de două ori și-am închis și deschis geamurile,

când n-o să încep și n-o să termin nimic, fiindcă nu mă simt terminată.

azi, când o să iau un braț de frunze și-o să-l arunc în balcon și-apoi o să-l mătur la loc,

e bine ca femeile să fie văzute muncind.

azi, când încă mă-ntreb dacă și eu miroseam a rahat

între spilcuiți și spilcuite cărora le curgea cultură din gură.

când nu m-am întrecut pe mine însămi și pe nimeni altcineva,

n-am fost mândră de mine, n-am atins niciun jalon,

și-ar putea să fie april în emisfera sudică,

nici azi nimic.

premiul nobel pentru confuzie domestică

capul plecat sabia nu-l taie și bani albi pentru zile negre,

cam asta m-a învățat poezia.

dragi iubitori de frumos, cadre, copii,

eu, scriitoarea, eu, femeia,

fac figură suicidară, nu privesc oamenii în ochi

și m-am așteptat să găsesc totul în ordine.

patruzeci plus, fără mare succes.

bani obținuți prin muncă, douăsprezece ore pe zi și concedii plătite,

fără loc

pentru geniu.

slăbiciune pentru Rimbaud și Morrison,

pentru care HPV-ul n-ar fi făcut nici o ceapă degerată.

clișeul cu moartea părinților m-a pus față-n față cu propria moarte,

nu mi-a plăcut, passons.

sunt liniștită acum.

nicio boală cronică, amenzi plătite la timp.

am încă haine din liceu, am ținut mereu la calitate.

dacă dorm suficient, sunt bine,

dacă oamenii ar dormi suficient, nu s-ar arunca unii pe alții în aer.

mă amuză cei care cred că literatura sau votul contează,

drumul cel mai scurt între două puncte e linia dreaptă. dinamitează, înaintează.

consider utile astfel de texte pentru a preîntâmpina anumite întrebări

ale moderatorilor la evenimentele literare.

după ce a murit taică-meu, am traversat o criză religioasă,

am primit preoți în casă, pe Domnul în inimă,

dar aș fi deschis și unui urmărit Interpol.

un avertizor de ideologie a citit fascism în cuvintele mele

(va citi și acum),

se întreba cine mă susține de mi se permite să scriu

ce scriam.

avertizorule, vox clamantis in deserto, măi,

am avut încredere în tine, dar acum n-o să știi niciodată

cine e în spatele meu, ce umbră ca peana trag, ce. 

experimentez fuga de idei ca exercițiu creativ,

îmi fac patul mintal și-mi curăț arma sinaptică până să se stingă chibritul.

mi-e frică în fiecare lună c-o să fiu trasă pe linie moartă, poetele

numai despre asta ar trebui

să scrie,

cu umbră sau fără în spate.

am câteva speranțe legate de partea a doua a acestui veac.

dacă se respectă sinusoida ultimelor secole, va fi o vreme aurorală.

nu mă îngrijorează receptarea, nu e nicio metaforă unde pare c-ar fi.

trei sunt stăpânii înserării mele, banii, viața după moarte și carnea.

am patruzeci plus și cea mai lungă călătorie terestră echivalează un sprint de țestoasă.

am patruzeci plus și adorm gândindu-mă dacă aș fi fost bărbat.

am fantezii cu postistoria artei.

am visat că ajunsesem la închisoare și eram fericită că am timp să scriu.

altădată, că am primit permisiunea sau am plătit să mă izolez

într-un fort suspendat pe un perete de stâncă.

am fost fericită și-atunci.

mă gândesc mult la utilitatea suferinței, la animalele care trăiesc durerea ca niște animale

și la oamenii care trăiesc durerea ca niște animale.

m-am murdărit mai puțin decât alții, mă simt nu sfântă, ci idioată,

oamenii inteligenți găsesc echilibrul, după îndemnul lui Jung.

n-am nimic de adăugat,

ai mei au murit săraci și curați, generația Iliescu.

încă mă uit în oglindă, îmi zâmbesc.

mă rog pentru dușmanii pe care nu-i cunosc.

dacă i-aș ști, le-aș face unele lucruri.

oamenii nu m-au plăcut niciodată,

dar măcar acum mă duce mintea că nu din cauza nasului.

sumele pe care le-am câștigat din scris nu fac nici măcar de-o donație la partid.

folosesc cuvinte mai scârboase ca bureții de bucătărie din marile lanțuri de fast food,

emoție brută, uleiuri groase, sucuri naturale presate la rece,

totul pentru rețeta confortului hematic.

mă întristez când mă latră un câine, simpatia femeilor și bărbaților mă alertează.

un anume unghi al luminii de noiembrie mă strivește.

mi-e frică de infecțiile care se ascund, nu se vindecă.

cel mai des îmi sunt, de pe o zi pe alta,

complet indiferentă, lumea la fel.