Din viață scapă cine poate (fragment)

În clasa a zecea, un coleg de liceu i-a spart nasul. I-a dat un cap în gură și apoi un pumn care l-a pus jos. Și-a înghițit lacrimile, rușinea, a ignorat durerea, și a doua zi s-a înființat la ușa lui Tatu. Fusese antrenor de box. Se retrăsese de la club după un scandal în care își lăsase inconștient un elev. Nu se știa prea bine din ce motiv, dar avea legătură cu băiatul lui cel mic. Și îl rugase, plânsese, să îl învețe să se bată. Tatu acceptase. De dragul mamei tale, îi spusese. Și rânjise. Tot încercase în cele câteva luni în care s-au văzut să afle ce se întâmplase cu ea. Unde dispăruse. Își lăsa capul, se apropia de urechea lui cu gura mirosind a bere, și aproape că îl implora să îi spună unde e. Dar Teo îi spunea că nu știe. Plecase pur și simplu. Tatu ofta, își ștergea transpirația de pe față cu mâneca bluzei sau a hanoracului și îl lovea prin surprindere. Urla, trebuie să fii atent, prima lovitură e importantă. Acolo unde dai prima oară. Dacă apucă să se apere, pierzi. Bunicul tău a fost un om deosebit, chiar dacă nu prea m-a plăcut îi șoptea Tatu când Teo, transpirat și cu sângele șiroind pe față, încerca să își recapete suflul. Dădea tare Tatu, și fără mânuși. Când Teo a reușit să îl culce o dată la pământ, i s-a părut că Tatu a zâmbit. Și-a frecat gâtul, apoi și-a șters pământul amestecat cu sânge de pe buze. Căzuse cu gura de o piatră. La gât, ai dat bine băiete. Ai nimerit locul. Era amețit, dar părea bucuros. Simțise ceva ce nu mai trăise de mult timp. Gustul sângelui, poate.

Zi de zi, că era ploaie, că ningea sau era cald, Tatu și Teo mergeau într-o parte a pădurii unde nu prea se aduna lume. Apoi brusc, Tatu a dispărut. A revenit la aproape o lună într-un sicriu închis. Încercase să treacă granița pe la sârbi dar fusese prins de grăniceri. Dacă mai aștepta câteva luni, până în decembrie, ar fi putut să plece legal. La înmormântare, mama lui Tatu îl asaltase cu întrebări. Vă vedeați aproape zilnic, nici cu copiii lui, cu cei care mai erau acasă, nu petrecea așa mult timp. Ce avea el de împărțit cu tine, Teo? îl întrebase hohotind. Soția lui nu îl băgase în seamă. Îi întinsese la pomană un pahar cu vin și o farfurie cu colivă și îi întorsese spatele.

Se uită la vasele soite, halbele murdare și scrumierele pline de mucuri de țigară. Dar cel mai mult urăște mirosul de prăjeală stătută, tigaia care nu a mai văzut ulei proaspăt de zile bune. Uleiul rânced, vâscos de la atâta salam și cârnați.

Se întoarce în bucătărie unde un maldăr de halbe, farfurii și tacâmuri așteaptă să fie spălate. I se face greață când le vede. Poate că nu a fost tocmai inspirat să bea așa mult cu o seară înainte. Dar nu face omul 20 ani decât o singură dată în viață. Așa i-a zis Șalana când a turnat din sticla de tărie. Băuseră niște bere la Bobocica, chiar vizavi de Foișor, și mâncaseră mici. Apoi au cumpărat o sticlă de Metaxa și au continuat să sărbătorească în mansarda lui Teo.

Când s-a mutat acolo, prin aprilie, i-a fost greu să se obișnuiască cu sforăitul celuilalt chiriaș. Pereții erau atât de subțiri încât îl auzea și când își trăgea mucii și scuipa cu zgomot în chicineta de la baie. Pe care o lăsa tot timpul nespălată. Nu trăgea apa de la wc după ce se pișa. I-a atras de câteva ori atenția însă moșul s-a uitat la el cu o privire obosită și a oftat. A mormăit ceva neinteligibil despre viața care se scurge pe lângă el și a trântit ușa de la camera lui. Dar oboseala și obișnuința și-au spus cuvântul și în câteva zile dormea buștean și nici nu mai lăsa jetul de apă minute bune să spele balele bătrânului.

Proprietarul casei, sau cel care pretindea că e proprietar, pentru că Teo își dăduse seama că mama lui era cea care putea decide în privința chiriașilor, era cu doar câțiva ani mai mare decât el. Avea un Schnauzer uriaș care apărea la ușa camerei când venea de la bar. Mirosea a mâncare și asta îl atrăgea desigur. Înlemnea când botul umed se apropia de burta lui. Își imagina înainte să adoarmă cum câinele îl mușcă de pulă. Și pleacă apoi fericit cu trofeul în gură. Așa că își luase obiceiul să aducă în buzunar oase și resturi de carne. I le arunca înainte să se apropie. Apoi intra repede în cameră. Auzea hohotele de râs ale stăpânului. Nu de puține ori s-a gândit cum să le facă felul.

Proprietara nu îl deranja. La o sărbătoare, nu mai știe exact, i-a adus colivă. A mâncat-o cu pâine, că îi era foame. L-a ținut vreo jumătate de oră de vorbă și i-a spus despre răposatul ei soț care murise de inimă rea când băiatul lor intrase în pușcărie. Teo a făcut ochii mari, iar bătrâna a repetat, da, pușcărie, nu îi e rușine să spună mai ales că nu mai știe cum să scape de el. Nu e bun de nimic, doar să îi ia toți banii pe care îi obține din cele două chirii. În `87 intrase și ieșise cu un decret de grațiere în iunie `89. Abia făcuse 18 ani când l-au condamnat. Furase niște aparate video de la o consignație. Lua-le-ar dracii de cutii, izbucnise bătrâna, se înhăitase cu niște derbedei din Titan. Gașca luptătorilor de greco-romane, sportivi ratați care se apucaseră de trafic cu casete video. Fuseseră repede prinși și condamnați. Ceaușescu nu ierta fărădelegea așa cum vezi acum băiete, atunci dacă erai hoț mergeai la pușcărie. A întrebat-o de tatăl băiatului. Făcea ceva bișniță cu legume în Piața Obor. Nimic ilegal, știa toți producătorii de prin Ilfov. Și ceva carne, desigur, mai un purcel, mai un vițel mai ales că era mai mare și mai ușor de împărțit la mulți.

Amintirea acelei seri, în care l-a reîntâlnit pe Șalana, l-a bântuit multă vreme. Un amestec de teamă, bucurie și poate speranță că o să înceapă cumva să trăiască. Că va putea să simtă și altceva în afară de goliciune interioară. În cele câteva luni de când plecase din orașul copilăriei, funcționase parcă pe modul automat. Se trezea dimineața, sau la prânz atunci când lucra până târziu la Patria, își bea cafeaua, când avea și când nu uita să cumpere, și apoi se uita la pereții scorojiți. Ieșea afară doar ca să cumpere de mâncare. Uneori citea și asculta muzică.

Șalana are trei ani mai mult decât Teo.

Până cu o seară înainte, nu se mai văzuseră de vreo 7 ani. Șalana se mutase din cartierul sărăcăcios unde locuia și Teo într-o zonă rezidențială nouă. Oricum încerca să îl evite cât putea. Îl speria. Nu el era cel care eviscerase o pisică ziua în amiaza mare, chiar în centrul orașului, și mânjise de sânge statuia lui Mircea cel Bătrân? De ce o făcuse, nimeni nu știe. Doar că tot mormăia că o să-i facă felul cuiva, numele semăna cu Oacă.

Ultima oară, când Șalana îi pusese mâna pe pulă, apoi i-o dăduse pe la nas și îl scuipase între ochi, Teo îl mușcase de mână. Șalana îl pocnise fix în tâmplă. Se ferise că altfel ar fi rămas fără ochiul drept. Fugise și de atunci nu îl mai văzuse. Până cu o seară înainte, în parcul Ioanid.

Era trecut de 10 și jumătate. Plecase de la restaurantul Patria pe la 10 și 20, după ce terminase de spălat toate halbele și farfuriile. Strânsese și făcuse curat pe blatul de la bucătărie, apoi își scosese halatul, se spălase la chiuveta de la baie și plecase. Nu își mai schimbase tricoul, că oricum îi mirosea pielea a prăjeală. Avea de gând să facă un duș. Cu apă rece. Era încă august și era cald. Poate că ar fi cazul să se și mute. Nu ar vrea să intre în iarnă fără apă caldă și fără căldură. Dar nu pusese nimic de-o parte din aprilie de când se angajase, abia îi ajungea să plătească chiria și să aibă ceva de mâncare și băutură.

În Ioanid era destul de întuneric. Era un singur bec, la ieșirea spre Dacia. Era liniște. Dintr-o data a auzit niște zgomote înfundate și apoi icnete. S-a apropiat de o bancă de unde veneau zgomotele. Lângă ea, întins pe jos, se afla un tânăr iar alți doi îl loveau cu picioarele. Le-a strigat să înceteze că altfel o să cheme poliția. Cei doi au râs și s-au oprit. I-au strigat printre înjurături să se care naibii de acolo dacă nu vrea să miroasă asfaltul. Pe cel mai aproape dintre ei l-a culcat cu un pumn în gât. S-a auzit doar o horcăială și apoi liniște. Celălalt a luat-o la fugă.

S-a aplecat peste băiatul întins care tocmai se sprijinea cu o mână de bancă și voia să se ridice. L-a apucat de umăr. Nu i-a văzut fața decât când s-a întors spre el.

-Șalana, a exclamat uimit Teo.

-Teo. Tu ești? Surprins, Șalana rânjește. Ai învățat să te bați. Nu mai strângi din pumni fără să faci nimic și să încasezi una după alta. Dai direct, bravo.

-Hai sictir. Am avut profesor bun. Așa am învățat. Doar nu era să trăiesc toată viața cu spaima că dau de tine pe unde merg. Ești bine?

-Definește bine.

Șalana a dat din cap că nu.

-Ce aveau ăia cu tine?

Șalana îi dă un picior în coaste tânărului căzut lângă bancă.

-I-ai dat somn de voie. Juma de ora nu se ridică de acolo. Bravo. E, ceva datorii, nu știi tu că ești mic. Problema e că nu am unde să dorm. Ce zici? Mă iei la tine? Abia azi am venit și nu am apucat…

-Dar nu ai pierdut vremea. Abia azi ai venit și ai deja datorii. Și nu sunt mic. Azi am împlinit 20 de ani.

-Deci?

-Stau într-o cămăruță pe lângă Foișor. E cam mică, dar ne descurcăm o noapte.

-Mersi. Tu de când ești aici?

-Pai din aprilie. Am mai stat prin oraș câteva luni, după bac, dar apoi am plecat. 

-A, bac, da. La mulți ani!

Se îndreaptă spre ieșirea din parc. Teo îi spune că nu are nimic acasă de băut așa că nu are cu ce să îl cinstească. Și nici bani nu prea are că tocmai a plătit chiria.

-Ne descurcăm noi, îi zice Șalana.

Poate că dacă ar fi avut altă reacție la acel ne descurcăm noi, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Poate că ar fi fost indicat chiar să ocolească Parcul Ioanid în acea seară, să o ia pe Dacia, să nu traverseze parcul, să plece mai târziu, să nu se ducă acasă, orice, dar să nu fi fost prezent în acel loc, în acea seară la acea oră. De Șalana poate spune că i-a fost o frică viscerală în copilărie. Cu tremurat, spasme la stomac și bâlbâială. Și acum, adult fiind, are o senzație de neliniște în preajma lui. Simte asta în timp ce merge pe lângă el pe bulevardul Dacia. Din cotloanele memoriei, își aduce aminte că Șalana nu era rău doar cu el. Ci și cu ceilalți copii. Nu avea prieteni. Doar amici care îl ascultau și îl urmau ca pe o căpetenie de trib. Cu animalele se purta mai bine decât cu copiii din jurul lui. Un cățeluș maro, pui de șoricar dacă ține bine minte, și gloata de pici adunați să îl mângâie. Cu câtă grație desfăcuse prosopul și îl pusese pe jos în iarbă. Cât îl implorase unul dintre copii să îi dea și lui cățelușul să îl ducă până acasă să îl arate părinților, doar, doar s-or îndura sa îi ia și lui unul la fel. Si Șalana îl umilise. Îl pusese să stea în genunchi și să se roage. Și apoi îi pusese în brațe prosopul care tremura. Îl amenințase că dacă pățește ceva câinele o să îi taie coaiele și o să le dea la pisici. Că mai făcuse asta cuiva care îl supărase. Copilul se întorsese în mai puțin de zece minute. Toți așteptau cu sufletul la gură să vadă ce urmează. Șalana desfăcuse prosopul, mângâiase câinele și scuipase în iarba. Apoi, fără să scoată vreun cuvânt se îndepărtase de ei. Băiatul care luase câinele acasă se scăpase pe el, îi curgea pișatul pe picior. O luase la fugă spre casă în hohotele celorlalți.

Teo îl visase de multe ori.

Se trezea transpirat. Rămânea minute bune cu ochii ațintiți în tavan.  Stătea în cameră și cineva bătea la geam. În vis îl vedea apropiindu-se cu un topor în mână. Rânjea și se holba. Iar el încerca să se ridice din pat și să meargă la bucătărie să ia cuțitul mare de pâine. Cel cu zimți. Dar sertarul era înțepenit. Când reușea să înșface cuțitul, Șalana se apropia gesticulând. Îi arăta cum îi bagă mâna sub coaie, apoi i le taie.

O vreme nu l-a mai văzut. În clasa a patra, când s-a terminat vacanța de vară, aflase că Șalana se mutase la altă școală. Răsuflase ușurat. Coșmarul se pare că luase sfârșit. Nu avea să îi mai spargă sticlele de lapte puse de seara în față la Alimentara, nu avea să îl sperie când trecea cu coșul cu ouă spre casă și să alunece pe gheață.

Poate să fi fost din cauza lui Oacă. Îl pusese la punct pe Șalana. Nu vorbea nimeni prea clar despre ce se întâmplase. Se mutase în cartier de curând. Venise de undeva din Moldova. Din Republică. Era doar el cu taică-su. Și o femeie mai în vârstă, se spunea că e mătușa lui. Gurile rele insistau ca e concubina lui taică-su. Era potolit, juca bine fotbal și era singurul care se dădea peste cap cu leagănul. Mai toți se fereau să se dea în acel leagăn destul de șubred, dar el a venit o data și i-a lăsat cu bale în colțul gurii pe toți gură-cască. Șalana simțise probabil că o să piardă teren și influență în fața nou-venitului, așa că încerca mereu să îl provoace. Oacă nu răspundea, așa că Șalana se mândrea ca un cocoș că îi închide gura moldoveanului. Până într-o seară, când lângă o grămadă imensă de coji de semințe, Șalana cunoscuse pământul de aproape. Îl înjurase pe Oacă, ăsta tăcuse. Apoi îi zisese ceva de concubina lui taică-su și de maică-sa. Oacă se ridicase de pe bancă, Șalana deja se pregătea să îl lovească. Se prefăcuse că se întoarce ca să plece, Șalana se relaxase și deja rânjea, când Oacă se întorsese și îl lovise. Fusese foarte brusc totul, dar Șalana era cu dinții în grămada de coji de semințe. Toți se împrăștiaseră care încotro. Unul dintre ei, cel care povestise totul, mai văzuse cum atunci când încercase să se ridice, Oacă îl mai pocnise o data cu cotul în ceafă. Și îl lăsase acolo.

Apoi, în preajma unui Crăciun, Teo și Șalana se reîntâlniseră la colindat. Steaua sus răsare, din canalizare, le strigase în timp ce doi, probabil noi amici, le goleau buzunarele de banii pe care îi strânseseră de la două scări. Era deja în clasa a opta. Nimeni nu crâcnise, în afară de Teo. Atunci se alesese cu vânătaia în tâmplă. Si șapte ani stătuse liniștit. Până în acea seară, când se reîntâlniseră. Dar erau doi adulți acum. Totuși, undeva într-un colțișor, mai tresărea din când în când. Simțea și o bucurie pe care nu știa cum să o descrie, că el fusese cel care îl scăpase în Parcul Ioanid. Că știuse să lovească.

După ce trec de intersecția cu Moșilor, Șalana se ciocnește de un bărbat care venea spre ei. Mirosea a alcool și se cam clătina. Era trecut de 60 de ani și avea o barbă mare care îi cădea pe piept.

-Cătinel, cătinel, tataie. Vezi pe unde mergi.

Bărbatul a mormăit ceva neinteligibil și s-a îndreptat spre Obor.

În apropiere de Foișor, Șalana îi întinde un șomoiog de hârtii.

-Uite, să faci cinste. Cu mâncare și băutură.

Aruncă apoi un portofel în iarbă.

Teo nu zice nimic. Ia banii și îi face un semn din cap.

-Acolo e Bobocica. E bombă, dar au niște mici cât de cât ok și și bere la halbă care nu e botezată mereu. Poate avem noroc în seara asta.