Programul

Azi, când dusese cana cu cafea la gură, i se păruse că-i tremură mâna. Dimineață, în duș, aruncase în veceu mai mult păr decât de obicei.

Mai devreme, când citise cifrele alea din excel, i se împăienjeseră ochii.

Important e că acum vede. Vede limpede ce-ar fi trebuit de mult să vadă. Uite, de exemplu, Iulian: aplecat pe taste, cu umerii în față și burta revărsată sub birou. Îi zâmbește în fiecare zi în bucătărie, la cafea. Se fâstâcește și-i face loc, o lasă să-și pună cana în aparat înaintea lui. Să zicem că, la prânz, l-ar însoți la cantină și i-ar propune să ia masa împreună. El cu tava lui, ea cu a ei, scaun lângă scaun. Să-l întrebe cum îi merge, dacă e mulțumit de ce face în firmă, dacă ar vrea mai mult. Să-i dea senzația c-o interesează ce-i răspunde, că-i înțelege și-i aprobă însuflețirea.

Să spunem că ar merge mai departe și l-ar vizita seara, acasă. Un pretext oarecare. O întrebare, o rugăminte apărută după program, care nu poate aștepta până mâine. El – curios, flatat, ușor excitat de idee. Să-i deschidă larg ușa, s-o invite, jenat pentru dezordinea din jur. E singur, n-are timp de femei, are de făcut [tot_felul_de_chestii_importante] care-l țin extrem de ocupat. Ea – să zâmbească mimând înțelegerea. Iulian s-o întrebe, încurcat, de ce-a venit.

Să zicem c-a venit să-l vadă, să-l asigure de toată aprecierea ei și să-l roage [un_lucru_oarecare]. Ar face el [asta] pentru ea? – întrebare + dat eșarfa jos + dat geaca jos și pus pe spătarul canapelei. Nu trebuie să-i răspundă pe loc, dar i-ar prinde bine să știe într-un orizont de timp concret, asumat. Până atunci: are ceva de băut? – întrebare + descheiere la primul nasture de la cămașă.

Vede totul atât de clar. Îl vede cum sare, cum scoate o sticlă de undeva, cum toarnă în pahare și-i întinde și ei unul, cum așteaptă să bea ea prima, înainte să-l de-a pe-al lui pe gât. Cum o asigură că Da-da, o ajută, da, oricând, orice pentru ea.

Căci ea este atât de atrăgătoare.

Se împinge în spătarul scaunului care glisează ușor pe roțile lui de scaun-de-birou-cu-roți. Se uită în jur, la colegii ei ocupați, cuprinsă de euforie: bineînțeles că este atrăgătoare.

Așa că: ce zici de Vlad? Ha? Stă în biroul ăla al lui cu jaluzelele ridicate, la cheremul privirii lor, etalându-și costumul scump, arătându-le drumul spre succes. Cum ar fi să se ridice de-acolo și să vină la ea? Acum, dacă se poate. S-o întrebe [orice_vrea_el], aplecându-se ușor spre urechea ei, lăsându-și respirația caldă s-o atingă. Și ea? Ea să se ridice de pe scaun cu mișcări de pisicuță și să se întindă peste el, căutând un [oarecare_obiect] pe marginea biroului, conștientă de mișcarea sânilor în aplecare. Apoi, cu [oarecare_obiect] în mână, să-l privească drept în ochi și să-i răspundă [ceva_banal] cu vocea ei șoptită. Căci așa se face.

Așa se transmite forță și independență.

S-o afle și Cristina, când se gândește s-o-ntrebe cum stă cu rapoartele, având grijă să insinueze, ca de fiecare dată, că ea, Dana, pierde ceva în procesul muncii, pe parcurs, ceva care o face să întârzie predarea și: Lumea stă după tine, dragă, iar eu trebuie să calmez lumea, căci asta e rolul meu în firma asta de căcat, să-i liniștesc pe oameni, să-și facă treaba bine, căci dacă ei o fac bine, și eu o fac bine, și tot așa, pe linie ierarhică până la cer. Și când se înființează pe tocurile alea ascuțite, cu fusta ei strâmtă, peste genunchi, care-i îngreunează mersul – țop-țop cu pași mărunți, nedezvoltați – s-o frece pe ea la melodie, ea să se ridice și: Sunt gata când sunt gata. Și: Te anunț eu, nu mai bate drumul până aici.

Cu ton tăios.

N-are chef de muncă azi, n-are chef de cifre și tabele, s-a săturat de ele. Ar pleca, ar merge desculță prin parc. Uite o idee. Fișierele mai pot aștepta, tălpile ei noi – da, senzația asta că are picioare noi și mâini noi și piele nouă – cerșesc atingerea ierbii.

Închide calculatorul. Se ridică, își ia rucsacul, se mai uită o dată în jur – toți sunt conectați la ecranele lor, mai mari sau mai mici – și pleacă.

Acasă, Laurențiu o așteaptă cu mâncare. A făcut omletă => mândrie exagerată. E un rahat de omletă, dar totul ține de perspectivă. Perspectiva lui e a omului care, odată ajuns acasă, nu-și mișcă curul de pe canapea decât să și-l înfigă în scaun, la masă, sau să și-l relaxeze-n pat. Perspectiva ei este cea a femeii-ajunsă-prea-repede-nevastă care, după o zi de muncă fără satisfacții, intră pe ușă și începe să. Apoi să.

A făcut tot drumul pe jos, în picioarele goale, ținând în mână adidașii în care își îndesase ciorapii.

Îi zice lui Laurențiu că merge sus, să se spele.

Îl felicită pentru omletă și aranjamentul veselei pe masă => așteptarea recompensei. Căcat, n-are chef de nicio recompensă. Vrea să mănânce și să-și vadă de-ale ei. Pe canapea, de preferință. Nu în pat. Pusul prematur la orizontală e ca o așteptare sugerată.

Laurențiu mănâncă urât. Se aruncă asupra omletei ca un hămesit, înghite pe nemestecate, având grijă să aibă mereu gura plină, până termină tot din farfurie. Apoi începe să sughițe. Lăcomia lui o deranjează. Îi zice, dar el ridică din umeri – nu înțelege ce-a apucat-o.

Îl privește. E neîngrijit, are gușă, are burtă. Îi observă firele de păr de pe piept și își dă seama că nu-i plac, că nu i-au plăcut niciodată. Acasă, stă în trening și-un tricou vechi, decolorat, rupt pe la gât. Nu mai știe când îl văzuse ultima oară îmbrăcat ok. Nu neapărat în costum și cămașă, dar ok. Adică în haine normale. Pleacă înaintea lui și vine după el. Îl găsește în pijamale, șort sau tricouri lăbărțate.

Îi zice să-și arunce tricoul ăla de pe el, sau i-l aruncă ea. El nu știe ce-a apucat-o și cu asta.

Merg sus, îi spune. Vreau să fac o baie.

Laurențiu o privește pofticios. Îi dă de înțeles că nu în seara asta. Îl vede cum se întristează, dar nu-i pasă. Nu e de ajuns să vrea el, și gata. Iar c-o omletă nu se face primăvară. Nu se face nimic, de fapt.

La început, când erau mai tineri, Laurențiu depunea mai mult efort. Era romantic, era afectuos. Îi făcea complimente, o ajuta la treabă, o scotea în oraș.

Acum, când nu vrea ceva de la ea, doarme.

În cadă, cufundată în apa fierbinte, se întreabă dacă toate astea sunt în regulă, dacă nu cumva făcuse o greșeală. Avea o viață. Una pe care o putea conține, pe care o putea vizualiza, în toată simplitatea ei meschină. Acum era posibil să piardă totul.

Stă pe spate în tunel și urmează instrucțiunile care i se dau prin cască, își mișcă o mână, vorbește în gând, apoi tare, răspunde la întrebări. Stă cu greu nemișcată, încercând să ignore zgomotul aparatului. La început o apucase o frică necontrolată, venită de nicăieri. Când o împinseseră cu totul în tubul ăla îngust. Simțise că nu mai are aer și că vrea atunci, pe loc, să iasă.

Nu știa că suferă de claustrofobie.

O calmaseră, încercase din nou, reușise. Închisese ochii. Se imaginase pe malul mării, întinsă pe nisip, privind nemărginirea apei. Uruitul ăla – un tractor care nivela plaja, undeva mai sus de ea. Trecea, se întorcea, trecea iar. Era singură pe plajă, se simțea bine așa, fără lume în jur.

Își caută mai departe starea de bine. Își promite ca, după toate astea, să-și ia o săptămână liberă, să plece în Grecia. Nu, nu. Italia. E moartă după Italia. Orașele, limba, bărbații ăia frumoși, mâncarea – tot. Va merge singură, să-și facă de cap. A râs: conceptul îi era străin. Dar nu e niciodată prea târziu.

Au scos-o din tub, au mutat-o pe un pat. I-au pus mici pastile pe scalp, conectate la un aparat. Alte instrucțiuni – inchide și deschide ochii, respiră rapid două-trei minute. Se uită într-un strobosop până o ia amețeala.

Gata. Cum vă simțiți?

Doctorița o privește atentă, în timp ce asistenta bate în taste.

Amețită.

Nu acum, în general. De când ați început programul.

Nu știu, zice ea. La început la fel, acum parcă e diferit.

Cum anume diferit?

Ea ridică din umeri.

Parcă am mai multă încredere în mine.

Doctorița face un gest de aprobare. Perfect. Sunteți mai rațională, așa? Mai lucidă.

Da, ăsta e cuvântul. Și mă simt mai stăpână pe mine.

Doctorița surâde. Spre asistentă: notezi? Notează. Progresele sunt vizibile. Spre ea: trecem la faza 2.

Ce înseamnă asta?

Cuvântul ăsta, fază, îi dă un sentiment de neliniște.

O să mărim doza și frecvența. Vom monitoriza mai des, săptămânal.

Trebuie să vin săptămânal aici? Să mă băgați în tub?

Fără tub. Facem doar electroencefalogramă și ceva analize.

I se dă o hârtie, s-o semneze. Vrea s-o citească înainte. Sigur, spune doctorița. Mergeți aici, în sala de așteptare, citiți și semnați.

Citește, dar nu înțelege nimic. Sare pasaje întregi, ajunge la beneficii – capacitate de concentrare mărită, capacitate cognitivă superioară, spirit de observație și memorie îmbunătățite. Mai jos, posibile efecte secundare – stare de oboseală, amețeli ușoare, dezorientare. I se par acceptabile.

Semnează, se întoarce în cabinet să-și ia haina și geanta.

Luați rețeta asta, spune doctorița, am scris aici tot ce trebuie să știți: doză, frecvență, mod de administare. Vă rog să urmați întocmai, pentru eficiență. Altfel riscați să le luați degeaba. Cumpărați pastilele de jos, de la farmacia noastră, nu le veți găsi în altă parte. Atât. Ne vedem joia viitoare. Bine?

Mulțumește, bagă hârtia în geantă și iese.

Pastilele costă mult, dar le plătește. Primele fuseseră gratuite, acum are senzația că le-a cumpărat și pe ele. Intrase în horă, trebuia să joace. Oare urma și faza trei? O să întrebe joi. În ritmul ăsta va trebui să aplice pentru un împrumut la bancă, să-și permita tot programul.

Mihai se dă jos de pe ea și se trântește pe spate, satisfăcut. Oao, îi zice. Oao.

Mda, zice ea, cu gândul aiurea. Chiar așa.

În baie, pe veceu, își ia capul în mâini, încercând să se adune. Iată noua realitate, în care ea, în loc să fie acasă, în pat, cu ochii în telefon, în timp ce Laurențiu își caută poziția comodă de noapte, stă la colegul ei în baie, la câteva minute după ce făcuseră sex. Îi plăcuse? Nu. Da. Nu știa. Fusese diferit, dar parcă sub așteptări. În bar, unde se strânseseră cu toții după muncă, în timp ce ei doi dansau languros sub ochii geloși ai Cristinei – care începuse prima să se fâțâie pe lângă Mihai, doar ca el s-o ignore artistic când ea, Dana, se ridicase de pe scaun și se apropiase de ei cu o siguranță conștientă – închisese ochii, lăsându-se în voia mâinilor lui neliniștite. O pipăise peste tot, fără jena. Lipsa ei de reținere îl încurajase, la mijlocul serii o sărutase pe gât și apoi pe buze. I-a primit limba și i-a oferit-o pe a ei. Îi venea să-l dezbrace acolo, de față cu toți. Să-l tragă spre ea, să-i desfacă cureaua și, mai departe, orice voia el.

Hai la mine, a zis Mihai respirând greu, iar ea nu a zis nimic, nici da nici nu, dar l-a urmat, și pe drum, din mașină, în timp ce se lăsa mai departe atinsă de degetele lui încordate, i-a dat un mesaj anemic lui Laurențiu, că întârzie, fără să adauge mai multe.

Se aștepta ca, după atâta vreme, sexul cu alt bărbat să fie ca o epifanie. Amplificat de sentimentul de clandestinitate și vinovăție, s-o dea pe spate, s-o lase fără suflare. Nu simțea nici urmă de vinovăție. Și nici vreo revelație. Mihai terminase repede, după ce, nerăbdător, se aruncase efectiv pe ea. Ea nu apucase să facă mare lucru.

Ar fi vrut să vorbească cu cineva despre toate astea, ar fi vrut să aibă o prietenă pe care să o sune și să-i povestească.

Ești bine?

Vocea groasă o face să tresară. Da, răspunde, vin imediat.

Trage apa, se ridică și se întoarce în cameră. Se uită după haine, nu-i place să stea dezbrăcată. Mihai o privește atent, cu un surâs degajat în colțul buzei, admirându-i formele. Ea are senzația că-i caută imperfecțiunile. Vrea să se îmbrace cât mai repede și să plece.

Acasă, în pat, își caută locul lângă Laurențiu. Încearcă să nu-l atingă, de frică să nu-l trezească. Îl privește, la lumina palidă a veiozei – un trup masiv, mișcându-se ritmic odată cu răsuflarea profundă.

Își dă seama că nu-l mai iubește. Fix în momentul ăsta toată iubirea pentru el o părăsește și ea se simte mai ușoară. Stinge veioza și se chinuie să adoarmă. Nu reușește decât cu greu, după ce se folosește de aplicația Calm, care o poartă într-o ambianță liniștită.

Noul ei birou e mare și luminos, cu ferestrele înalte dând spre parc. Priveliștea o atrage, ar sta numai lipită de geam, cu ochii la copacii cu coroane bogate pe lângă care sunt înșirate bănci de lemn. Se întreabă dacă ceilalți oameni, așa ca ea, prinși în vârtejul muncii corporatiste, își mai amintesc că, în afara birourilor cu tavan jos și lumină albă, de neon, mai există pe lume și ceva numit natură. Și ei, ca și ea, au uitat de ce trăiesc. Corecție – ea începe să-și amintească toate lucrurile astea. Năvălesc pur și simplu către mintea ei și își fac cuib în gândurile ei și împing spre margine restul de preocupări care, până acum ceva vreme, îi mișunau prin creier.

Totuși ceva trebuie să facă pe la muncă, să păstreze aparențele. Biroul ăsta spațios, cu ușă de sticlă și mobilier generos, potrivit unui director – oferit ei în perspectivă, s-o ambiționeze – nu se păstrează cu priviri pierdute în natură. Este nevoie măcar de strictul necesar. Iată conceptul de bază cu care poate lucra mai departe. Așa cum o rugase Laurențiu, când o sunase: să vină și să-și ia strictul necesar, înainte să dispară complet din viața ei. Lucrurile lui de bază = rămășițele unei căsnicii finalizate peste noapte. Inițial nu vrusese să-l lase, își închipuise privirea lui moale, lăcrimoasă, cu care ar fi agasat-o, cuvintele care i-ar fi rămas în gât, dar pe care el le-ar fi rostit cu ochii, mâinile și restul trupului – întrebări recurente care nu primiseră niciodată vreun răspuns. Ea nu avusese și nu avea ce răspuns să-i dea. Când știi că ceva se termină, atunci se termină. Restul, confabulațiile, justificările nu fac decât să adauge ceva în plus realității, ceva moale și cleios de care trebuie să te debarasezi repede, altfel rămâne cu tine, să-ți dea mâncărimi. Ea, cu noul ei pragmatism, tăiase cordonul cu un gest brusc și definitiv, la momentul oportun: când el își daduse demisia de la job, fără să gândească că-i va fi greu să-și găsească altul, fără s-o întrebe și pe ea, convins că va sta pe munca ei o vreme. Nu, în niciun caz.

Unde Laurențiu văzuse o cruzime nejustificată, care îl luase puternic prin surprindere, doborându-l efectiv la pământ – i se înmuiaseră picioarele și căutase din ochi unde să se așeze, dar sfârșise pe podea, ca un copil plângăcios – nu fusese decât o decizie firească, venită din ultimele lor luni împreună.

În fine. Plecase, aproape peste noapte, încărcat de resentimente și orgoliu masculin. Apoi dorința asta a lui, cu lucrurile. Și ea se gândise că, până la urmă, are dreptul să și le recupereze.

Simte c-o ia amețeala. Parcă de data asta începuse prea devreme. O fi efectul Laurențiu, nu trebuia să se gândească atâta la el. Se înfundă în scaun și-și lasă capul pe spate, cu ochii închiși. Când o apucă, se învârte întregul univers cu ea, o mută în centrul galaxiei. Își ia de fiecare dată pastila și senzația dispare. Se uită la ceas – mai are zece minute până la următoarea doză. Destul de mult. Poate-i trece până atunci, poate n-o să rămână atâta timp blocată în năuceala asta.

Ține ochii deschiși, i se pare că așa își păstrează echilibrul. Îsi pune coatele pe tăblia biroului și se apleacă ușor în față. Privește un punct fix, încercând să-și elibereze mintea de orice gând. E mai bine.

Când intră Cristina cu rapoartele totul este reîntors la normal. Pastila își face treaba, îi dă super energie. O privește pe colega ei care acum îi este subalternă, încercând să-și ascundă satisfacția, ca de fiecare dată când o vede acolo, cu dosarul ăla burdușit de hârtii. O pune special să printeze și să îndosarieze, deși poate oricând consulta rapoartele electronic, direct din fișiere. E mica ei răzbunare. Cristina își înghite cu greu frustrarea, i se vede pe chip cum face eforturi să nu-i trântească biblioraftul în cap. Nu le-a picat bine colegilor promovarea ei, li s-a părut nejustificată, deși avusese rezultate excelente la concursul prin care se deschisese postul. Și uite, acum ea e aici, Vlad la etajul doi și ei dincolo, la grămadă.

Cristina o-ntreabă dacă mai dorește ceva de la ea, sau se poate retrage. Îi zice că e-n regulă, se poate întoarce de unde-a venit. Adaugă și că-i mulțumește pentru efort și că va analiza cu atenție datele. Cele mai bune decizi, îi zice, sunt deciziile informate. Așa poți gestiona riscul mai bine, așa poți să te adăpostești de eventualele efecte secundare.

Cristina n-o mai ascultă, îi întoarce spatele și iese, fară un cuvânt.

Azi n-a mers la birou, îi e greu să se dea jos din pat. S-a gândit să anunțe, apoi și-a dat seama că nu are pe cine, din poziția nouă, autonomă. Măcar atât, dacă tot a rămas fără pastile. S-au terminat, îi zisese farmacista, am comandat altele însă mai durează până ajung de la fabrică. Și eu ce fac până atunci? a zis ea, ușor speriată. Cum îmi rezolv amețelile? Farmacista i-a dat niște vitamine și-a îndemnat-o să-și sune doctorița: o să vă spună ea mai departe, eu nu am cum să știu.

Doctorița o asigurase că nu are de ce să-și facă griji, efectul avea să treacă repede.

Mi-ați spus că nu trebuie pauză în administrare.

Așa este, dar acum avem o situație excepțională. Hidratați-vă și încercați să nu faceți efort.

Stau în pat.

Da, e bine așa. Odihniți-vă.

Încearcă să citească o carte, dar nu reușește, literele îi joacă în fața ochilor. O ia pe sus, dintr-odată, o stare puternică de regret. Caută s-o înțeleagă, să-i dea un sens, un motiv, dar nu reușește. O invadează aminitiri din copilărie, toate în același timp, fără noimă: trunchiate, fulgerătoare, difuze sau bine conturate, un amalgam. Se gândește să navigheze printre ele, dar abandonează repede, se lasă doborâtă de intensitatea lor morbidă.

Jos, în bucătărie, vrea să bea apă, dar nu mai știe exact cu ce. Caută în jur {paharul, ligheanul, borcanul, castronul}. Își pune gura la robinet, hotărâtă să se hidrateze. Își amintește ceva, apoi uită pe loc. Își rotește ochii prin living. Știe că trebuie să se așeze undeva. Se pune pe prima treaptă a scării spre etaj, își ia genunchii în brațe.

I se face un dor crunt de Laurențiu, de viața ei de dinainte. Vrea ca el să fie aici cu ea, s-o țină strâns în brațe. S-o conducă sus, în dormitor, să-i aranjeze perna sub cap. Să-i facă un ceai. S-o întrebe dacă nu-i e foame, să-i ofere {ouă, pene de gâscă, creastă de cocoș, căpățâni de porumbei}. Taică-su creștea porumbei. Croncăneau, băteau din aripi, zburătăceau. Ea le dădea de mâncare grăunțe și, când se adunau mulți la un loc, alerga spre ei, să-i împrăștie.

Taică-su creștea porci și-i vindea în sat.

Creștea copii care să plece și să nu se mai întoarcă.

În pat, încearcă să adoarmă, dar nu reușește. Capul îi e presat de-o menghină, se chinuie să-l țină nemișcat. Vrea să se termine toate astea, vrea să deschidă ochii și să fie totul ca la început.

Primește un mesaj, aude notificarea, dar nu știe unde să se uite. Întinde mâna după telefon, pipăie salteaua până dă de el.

Venise lotul nou de pastile, putea să le comande. Schimbaseră ceva la ele, de-asta durase: erau mai eficiente, cu efect imediat. Costau mai mult. Le voia?

Da, vă rog, le vreau cât mai repede. Mi le puteți trimite acum, acasă? Plătesc în plus, cât e nevoie.

Bineînțeles, a scris farmacista. Le trimitem acum.

Pune telefonul pe noptieră și-și mișcă ușor capul pe pernă. Se gândește la casa în care s-a născut. La pereții reci, tavanul jos, păturile aspre. La curtea aglomerată de lucruri, la frig, mizerie și sărăcie.

Închide ochii. Până vin pastilele poate reușeste să adoarmă.