I.
Gunoierii trec pe stradă la ora cinci
dimineața. Îi aud cum trîntesc pubelele
cu o furie veselă, cum ne scapă de mizeria
produsă de noi ieri. Sînt singurii
preoți în care mai am încredere: ei chiar
ne spală păcatele, resturile și ambalajele
în timp ce noi dormim și visăm
că sîntem curați, pregătindu-ne să umplem
sacii din nou, de la capăt.
Am intrat într-o biserică veche
mai mult pentru umbră.
Sfinții de pe pereți aveau ochii scoși
de vreme și păreau că se bucură
că nu mai trebuie să ne vadă. M-am așezat
pe o strană și am tăcut zece minute.
Dumnezeu nu mi-a zis nimic
dar nici nu m-a certat. La ieșire
soarele m-a orbit din nou
ca un reflector pus pe un actor
care și-a uitat rolul.
Mi-am pierdut portofelul la o terasă
nu că-mi păsa de acte, doar de o poză
cu mine, de cînd aveam 19 de ani, ce
băiat frumos. M-am întors după o oră
era acolo, sub scaun. Mă gîndeam cum e
viața: cîteodată îți dă înapoi
ce-ai pierdut, dar nu-ți spune de ce
te lasă să te frămînți în mila ei.
II.
Ne întîlnim la lansări de carte
și ne mirosim egourile ca niște cîini
bătrîni într-un parc plin de rahat. Cine a
mai luat un premiu, cine a mai
fost tradus în poloneză. Afară, viața
adevărată trece cu viteză, într-un
BMW condus de un tip care n-a citit
nimic de la abecedar încoace, dar care
are o gagică de zece ori mai frumoasă
decît toate muzele noastre anemice.
Cînd o să mor, să nu-mi puneți costum.
Vreau să fiu îngropat în treningul ăla
comod în care am scris cele mai bune
porcării. Și în loc de colivă, dați-le
oamenilor pufuleți cu surprize. Să plec
așa cum am trăit: cu un gust sărat
pe buze și cu senzația că surpriza aia
mare, de aur, a rămas întotdeauna
pe fundul pungii, la altcineva.