– O, da` ce frumos locuiți, draga mea! exclamă Oltea care, trecând prima pragul vilei din strada Redutei, a îmbrățișat-o strâns pe Anuța, pupând-o pe ambii obraji.

– Scumpo, v-am mai spus, e casa Mariei, fata noastră, și a ginerelui. Ei au un contract în străinătate și ne-au rugat să ne mutăm aici pe timpul cât sunt plecați, ca să avem grijă de nepoțică, zice Anuța, grăbindu-se să le întâmpine și pe Dorina și Anda, să le ia la toate din mână florile și cadourile – le deschid mai târziu! –, să urce cu buchetele cele trei trepte spre sufragerie unde avea deja pregătite vaze cu apă pe masa încărcată cu antreuri, în timp ce prietenele se descotoșmăneau de paltoane și încălțări în hol.

– Vedeți că sunt papuci sub cuier!, le-a strigat. Adică n-a strigat, a zis ceva mai tare, că ele se agitau sporovăind, dar sufrageria înaltă cu tavan oblic avea o rezonanță ciudată, de parcă Anuța ar fi strigat sau ar fi vorbit la microfon. Veniți aici!

Prietenele au urcat, roșii în obraji de la frigul uscat al unui decembrie fără zăpadă, nemaioprindu-se din exclamații: ce de-a flori – da, alaltăieri m-au sărbătorit și ai mei! –, ce cald și bine, ce largă fereastră, ce sufragerie faină!, uitându-se în toate părțile.

– Haideți sus să vedeți și restul casei!

Și au urcat cele vreo opt trepte, înghesuindu-se și răsfățându-se ca niște fetițe, și Anuța le-a zis arătând ușa din față: aici îi baia, ca să știți, dar mai e una și la parter! Ele au deschis ușa: ce baie dichisită, ce curat, totul alb și roz, cabină de duș – da, tinerii din ziua de azi preferă dușul, îi mai sănătos! –, a, uite și-un cântar! Și s-au bulucit ca niște fetițe să se urce pe rând pe cântar, văleu, eu am 81 de kile, a suspinat Oltea, eu tot 69, a zis mulțumită Anda, eu nici nu mă mai cântăresc, că mă sperii, a dat din mână Dorina. Și s-au întors să coboare, dar Anuța le-a mai zis: aici, la stânga, chiar deasupra mesei din sufragerie, e camera lui Teo – n-o deranjăm? nu, că-i în oraș acum! –, la dreapta-i dormitorul meu și-al lui Ilie. Fiecare dormitor cu balconul lui. O, ce grozav, au exclamat iar toate, casă civilizată, nu ca apartamentele noastre meschine! Și au coborât treptele, așezîndu-se în jurul mesei.

– Ce de-a papa, cât dichis!

– Ilie a pus masa.

– Bun soț ai! l-a lăudat Oltea.

– Daaa, a zâmbit Anuța. Păi, doamnelor, aici avem coniac, vin de țară și tot ce trebuie pentru șpriț Aperol. Ce beți?

– Șpriț Aperol!, a sărit Anda, e ușor, cel mai bun pentru cocoane. Eu l-am descoperit abia acum două veri când am fost la nepotu-meu în Italia, e un fel de băutură națională a italienilor.  

Celelalte au decis tot șpriț, chiar și Dorina care n-avea voie să bea, că le adusese pe celelalte două cu mașina și mai trebuia să le și ducă înapoi în bună stare. Anuța a zis că, Ilie fiind plecat în treburile lui – ce delicat bărbat, a plecat de-acasă ca să ne simțim noi în largul nostru!, nu, nu, chiar are treburi legate de mica lui afacere! –, o să fie ea paharnic. Și a turnat pe rând în paharele mari și cu picior înalt două degete de Aperol – are culoarea răsăritului de vară la mare!, a exclamat Oltea încântată –, două de Prosecco, două de apă minerală, înfigând la urmă și câte o felie de portocală pe marginile subțiri de sticlă.

– Doar fără cuburi de gheață, să nu răcim. În rest, ca la carte!

S-au ridicat toate în picioare, au ciocnit vesele, au gustat din șpriț, au pupat-o iar pe Anuța întinzându-se peste masă și i-au cântat mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, laaaaaaa muulți ani!

– Poftă bună, drăguțelor! le-a urat gazda.

Gustând din antreuri, au început iar cu exclamațiile: ce de-a finețuri, ești o gospodină grozavă, asta-i ruladă cu piept de pui?, astea saleuri cu cașcaval? astea mici cu somon cum se cheamă?, ar mai merge o gură de șpriț – și râd mereu. Se uită uimite când Anda, care răsfoia o carte luată de pe un raft al bibliotecii – când a ajuns ea acolo? ah, băuturica-i de vină, ha-ha-ha! –, spune ca pentru sine: Mlodinow ăsta e totuși doctor în fizică! De ce „totuși”?, întreabă Oltea fără să aibă habar despre ce-i vorba și nici prea curioasă. Păi scrie o astfel de carte – și Anda le arată coperta, Odiseea umană – deși nu-i nici antropolog, nici biolog! Foarte bine, așa o fi scriind mai pe înțelesul tuturor, că dacă era biolog sau antropolog poate tăia firul în patru cu mii de termeni necunoscuți neinițiaților! zice Oltea. Anda pune cartea la loc și se întoarce la masă. Mănâncă, beau cu înghițituri mici, râd, vorbesc. La un moment dat, tresar: pe treptele dinspre bucătărie urcă o fată: obraji îmbujorați, plete blonde adunate în gluga hanoracului, hanorac și blugi lălâi reglementar, rucsac negru atârnat de un umăr. Când a intrat în casă?

– Teona, nepoata mea, le-o prezintă Anuța. Îi place literatura, scrie poezii! Teo, doamnele sunt Oltea, Anda și Dorina. Ne-am împrietenit anul trecut în concediu la mare, ne-am reîntâlnit pe facebook și acum sărbătorim a doua oară aniversarea mea.

Teona le privește fără niciun interes, dă din cap scurt cu un vag zâmbet pe buze și o ia în sus spre camera ei.

– O frumusețe de fată! zice Oltea admirativ în urmă.

– Să-ți aduc ceva de mâncare?

Fata dă din cap că da fără să se întoarcă și se pierde la etaj, bunica se repede în bucătărie și curând urcă și ea spre camera nepoatei cu un platou încărcat de bunătăți.

– Așa-s adolescenții, spune un pic stingherită când se întoarce.

– O, da, așa sunt, se uită la de-alde noi ca la niște fosile, zâmbește Anda cu amărăciune. Mie mi se face rău când îi văd vorbind cu vârstnicii fie monosilabic, fie, când vor să se arate amabili, cu o condescendență umilitoare, de parcă ar avea de-a face cu niște handicapați mintal sau niște ruine.

– Vezi dacă n-ai copii? Nu-i înțelegi, nu admiți că…

– Nu că nu admit, Dorina, că n-am încotro. Nu mă pot pune cu o ceată de liceeni dezlănțuiți în public care la fiecare două propoziții trântesc un ce plm!,și fetele, și băieții!

– Așa-i… Eram odată într-un autobuz – în treacăt fie spus, eu stăteam în picioare, ei pe scaune – și i-am rugat politicos să vorbească mai încet, că autobuzul nu-i numai al lor. Ce comentarii și hăhăieli au urmaaat!, și-a pus Oltea mîinile în cap. Întristător, foarte întristător. Prin alte țări, cum e Japonia, persoanele în vârstă se bucură de respect. Chestie de educație de mici… Vaaai, dacă ne-a auzit Teo?

– Stai liniștită, nu ne aude, acasă stă tot timpul cu căștile pe urechi. Citește și ascultă muzică. N-aude nici când o strigăm noi, trebuie să ne ducem sus să-i spunem una-alta.

– În ce limbă scrie?

– Cum în ce limbă? În română, Anda.

– Nu te mira! Astă-vară am stat de vorbă la o pensiune cu o elevă de la secția Umanioare a unui colegiu de elită din orașul nostru. Printre altele, mi-a zis că scrie poezii, dar numai în engleză. Păi de ce numai în engleză? Fiindcă limba română nu-i bună pentru poezii, ci doar pentru proză! Am înlemnit. Mi s-a făcut rău și-am plecat în cameră: nu mă mai țineau nervii s-o întreb cum de atâtor poeți valoroși pe care-i aveam li s-a părut potrivită limba maternă pentru poezie…

S-a instalat o tăcere destul de apăsătoare. Poate ca s-o spargă, Dorina a schimbat subiectul, oftând:

– Doamne, măi fetelor, mie nu-mi vine să cred cum au trecut anii și ce-au făcut din noi! Când mă uit în oglindă, nu-mi mai recunosc fața. Ca mâine…

– Asta s-o crezi tu!, s-a zburlit Oltea. Eu mi-am propus să trăiesc o sută de ani, na!

– Uite-așa, bravo!

– Ținând cont că ai mei au murit puțin peste optzeci de ani, eu mi-am setat speranța de viață cam tot pe-acolo. De azi înainte, schimb setările!!!

Râd toate în hohote.

– Haideți să ne respectăm noi pe noi, fetelor! Ia mai toarnă un șpriț Aperol, drăguțo!

Gazda toarnă bucuroasă.

– Propun să procedăm în felul următor: când ne adunăm la aniversarea uneia dintre noi, sărbătorita să ne spună povestea ei. Ce ziceți?

– De acord!, au aprobat entuziaste.

– La mulți ani, Anuța! Azi e ziua ta, deci azi TU ești personajul principal! Trebuie să ne spui povestea ta.

– Care din ele?

– Cum care? Cea de iubire, firește!

– Păi l-am cunoscut pe Ilie când eram în anul III de liceu – liceu` industrial pe care l-am făcut era de cinci ani. Locuiam pe-atunci la sora mai mare, măritată aici în oraș. Când trebuia să vină să mă ia la plimbare, îl aşteptam cu nasul lipit de geam, ca să-l văd de departe. Sau cu urechile ciulite, să-i aud semnalul. Așa stabilisem, când el bate din palme, eu să cobor. Fiindcă sor-mea, credincioasă habotnică, nu m-ar fi lăsat să am la vârsta aceea prieten.

– Bătea din palme! Ce frumooooos!, aplaudă Oltea cu ochii umezi. Și?

– Ei, poveste lungă! N-ar fi mai bine să aduc întâi friptura?

– Nuuuuu, după.

– Vara, Ilie a reușit la facultate, toamna a plecat în armată. Timp de nouă luni, cât a durat armata, nu mi-a scris, nu mi-a răspuns la scrisori. M-am împrietenit cu alt băiat, el, la terminarea armeții, cum mi-a zis după aceea, s-a împrietenit cu altă fată. Dar când ne-am întâlnit întâmplător, am uitat amândoi de alții și ne-am legat iar…

– Ce chestie!

– După bacalaureat, am mai stat vreo două luni în oraș, apoi m-am dus acasă în sat. Ilie a venit la noi – îmi amintesc și acum, după mai bine de patruzeci de ani, geaca lui vișinie – să mă ceară de nevastă. Părinții mei, nici să n-audă! Cum să-și deie ei fata catolnică după un ortodox? Mai grav era că nici părinții lui, care nu veniseră la împăcăciune, cum se spune, nu erau de acord. Dacă a văzut el după vreo oră de discuții și certuri că nu și nu, a făcut stânga-mprejur roșu de furie și-a plecat imediat, nici n-am apucat să ne spunem ceva. Ei, și să vedeți! La terminarea liceului eu primisem repartiție la o fabrică hăt la naiba-n praznic în Covasna, printre unguri – cum era politica lui Ceaușescu, să-i strămute la sute de kilometri de casele lor pe români printre unguri și pe unguri printre români. M-am tot frăsuit de una singură: ce să mă fac, ce să mă fac!? Că aveam deja semne că-s gravidă, de care nu suflasem o vorbă nimănui, nici chiar lui Ilie.

– Cum așa, femeie, de ce nu i-ai spus???

– Nu știu de ce, chiar nu știu nici acum. Poate credeam că-i o simplă întârziere, poate pentru că eram speriată, poate pentru că n-am avut ocazia… N-a fost o întârziere, medicul a confirmat. În fine, până la urmă, în geantă cu un certificat de la ginecolog, m-am prezentat la serviciu numai cât să obțin negație pe caz de sarcină și să revin aici: nu suportam gândul să fiu așa departe de el…

– Dar asta i-ai zis-o!

– Nuuu, că după împăcăciunea ratată nu ne-am mai întâlnit, nu mi-a scris, nu mi-a mai dat niciun semn. Iar când sunam eu la ei, răspundea mereu mamă-sa – era casnică. Într-o zi mi-a și aruncat de la obraz să-i las fecioru`-n pace, că trebuie să-nvețe.

– Oooof!

– Da… Ei, în timpul ăsta, burta mea creștea și, oricât mă strângeam și mă înfofoleam s-o ascund de ochii surorii habotnice, începuse să se vadă… Disperată, am fugit la altă soră, măritată într-un orășel din nord, mai normală la cap decât asta la care am locuit în timpul școlii și la care m-am întors cu negația în buzunar. I-am povestit ce-i cu mine, a plâns, însă a fost de acord să stau la ea, ba mi-a găsit și un loc într-o fabrică unde am lucrat scurt timp…

– Auleu, da` pe vremuri o fată nu avea voie să fie gravidă fără să fie căsătorită!

– Păi sigur! Dovadă că directoarea m-a chemat într-o zi în birou și m-a luat la întrebări. Am mințit-o că sunt măritată, că soțul lucrează în… Covasna, a priceput ce trebuia și m-a lăsat în pace.

– Nu ți-a cerut certificat de căsătorie.

– Nu, era o femeie de treabă, și-o fi făcut și ea datoria la presiunea altora… Și așa: mama și tata nu știau că sunt însărcinată, Ilie nu mă căuta, niciun semn de viață de la el, plângeam cu sor-mea în bucătărie noapte de noapte. La un moment dat, ea m-a sfătuit ca după naștere să dau bebelușul la Casa de copii.

– Vai, biata de tine, prin ce-ai trecut!, suspină Dorina.

– Atunci am fugit și de la ea, mi-am luat inima în dinți și-am venit să-l caut. L-am sunat de mai multe ori. Fie răspundea mă-sa și eu tăceam chitic, fie nu răspundea nimeni. Mi-am zis că nu plec și nu plec până nu-l văd…

– Ce putere la tine!

– Într-o zi l-am așteptat în stația de autobuz din fața Institutului, presupuneam că-i la cursuri. După vreo trei ore, a apărut. M-a pupat, m-a luat în brațe…

– Deci te iubea și el! Chiar că nu pot pricepe cum de-a acceptat să facă voia părinților și să te lase să te zbuciumi atâta singură!

– Era un copil, l-a apărat moale Oltea.

– Ce copil, mă, la douăzeci și ceva de ani și cu armata făcută!? Și-apoi ce? Anuța nu era copil?

– Se temea că ai lui nu-l mai țin la facultate dacă ieșea din cuvântul lor…

– Totuși erai gravidă cu el!

– Păi nu știa, v-am spus că nu-i zisesem… Ei, și după ce m-a pupat și îmbrățișat, imediat a sunat de față cu mine și i-a zis maică-sii hotărât: sunt cu Anuța, venim amândoi acasă!

– Clar că te iubea!

– Și așa a fost, eu n-am mai plecat nicăieri, acolo am născut-o pe Maria, acolo am stat până a terminat el facultatea. Nu mi-a fost ușor: simțeam tot timpul ochii soacră-mii ca pe niște sfredele în ceafă. Când Ilie a început lucrul în fabrică, ne-am mutat la gazdă și-am făcut cerere pentru apartament. Având și copil, după doi ani am primit unul.

– Ce poveste de iubire ex-tra-ordinară! Și dramatică, și emoționantă! Maria o știe, a aflat-o?

– Nu i-am spus-o, Oltea. Dacă ne-o întreba vreodată, i-o spunem… Gata cu poveștile, aduc friptura!


***

Noaptea târziu, Teona scrie pe facebook:

„Acum bunicii mei dorm. M-am ridicat din pat să-mi aduc struguri. În bucătărie, întredeschid geamul şi bâjbâi printre pungile din coșul acoperit. E frig, dar nu întuneric: lumina lămpilor din stradă se furişează razant printre copacii goi, dându-le siluete spectrale. În aer simt miros de zăpadă.

Găsesc punga de struguri, însă îmi amintesc că am alţii, gata spălaţi, în frigider. Pescuiesc de-acolo bolul de sticlă – ce rece e! – şi fug cu el înapoi în cameră. Mă întind în pat, îl pun în poală. Dau sonorul televizorului la minim, aprind veioza. Iau un strugure în mână: boabele reci, brumate, totuşi străvezii par de cristal, mă aştept să scoată sunete muzicale între degetele mele. Smulg delicat o boabă mare și roz, o strivesc de cerul gurii. Cu ochii închişi, înghit zeama dulce al cărei parfum mă umple de recunoştinţă.

Deschid la întâmplare Flori de ruină, romanul lui Modiano, proaspăt laureat Nobel:În după-amiezile de iulie când canicula golea străzile de pe colina Montmartre aici domnea o linişte şi-un semiîntuneric de grotă marină. Ferestrele cu vitralii multicolore reflectau razele de soare pe zidurile albe şi pe lemnăria întunecată. San Cristobal… Numele unei insule din Marea Caraibilor, alături de Barbados şi de Jamaica.

Sting veioza, închid cartea şi televizorul. Prin geamurile cu perdelele netrase intră lumina nopţii de decembrie, tare, proaspătă, clară – alcool pur. Desprind din ciorchine cu vârful degetelor altă boabă translucidă, limba o striveşte de cerul gurii. Aerul se albeşte încet: a început să ningă, văd fulgii, le aud şi foşnetul. N-are importanţă că doar în mintea mea.

P.S. În seara asta am aflat un mare secret de familie: era cât-cât să nu exist!!!”


În ultima clipă, se gândește să limiteze audiența postării, dar renunță: n-au decât s-o vadă și părinții, și bunicii, și toți din familie! Când apar primele comentarii (Excepțional text! Felicitări! și Iată ce frumos face ea noaptea!), dă din mână iritată și închide laptopul.