Obediență;
obediență și corpuri supuse
ai vrut. Obediență și corpuri care cedează,
care se ascund
cum se ascunde viața-n cretă,
stinsă.
Și-a fost obediența
până când n-a mai fost. Și ne-am oprit
din a întreba cine pândește pe cine?
cine atacă pe cine?
cine apără, cine apasă?[1]
Obediență și corpuri supuse
ai vrut de la propriii copii, tată. Poate
al meu, poate al nostru.
Rătăcesc printre oameni,
singur,
ca rinocerul din Bhagavad Gita,
și-aud lucruri despre luciditatea lor,
luciditate care nu s-a salvat
și nu i-a salvat.
Am văzut grija și iubirea cvasimaterne/
cvasipaterne în prietenii mei. Le-am văzut
cum și Kousei vedea chipul mamei
când se așeza în fața pianului:
chipul bolnav și chipul care îl ceartă,
chipul care nu mai are timp să ofere
și chipul care nu a știut să arate regretul.
Am văzut. Și am auzit.
Și nu mi-a vrut nimeni corpul
supus.
Numai voi, părinți ai mei
și poate ai noștri.
Am văzut și am consumat deopotrivă
adevăr și minciună (cui îi mai pasă
de adevăr – monolitul care nu consideră restul?
Restul limbaj și restul din om, or
trebuie doar
ca lumea să fie un loc deontologic corect
atunci când consum, sistemul de semne
inerte
pe care, așa cum strângeam surcele
din curte, le-adun.
Facă mintea din ele
vin, tescovină, spută, puroi).
În fine, când a plecat obediența
din minte și corp, am sperat să nu devin un om rău,
mame și tați și prieteni,
oriunde veți fi fiind
voi
când crisalida
se
crapă.
[1] Mariana Codruț, Adolescență, din volumul Tabieturile nopţii de vară (Cartea Românească, 1989)