Zizel

Titi comunica veștile proaste. În timp ce vorbea, părea afectat și îndurerat, dar i-am simțit bucuria; pentru el un rău întâmplat cuiva era un motiv în plus de sărbătoare. Lică a fost primul care le-a aflat. I-am mulțumit în gând că nu l-a lăsat pe Titi să vină la mine. Nu știu ce aș fi făcut dacă-i vedeam moaca aia buhăită de securist; mi-a fost suficient să-i aud vocea din celălalt birou. Zizel nu venise de două zile. Toți știam, sau cel puțin așa credeam, că nu se ferea niciodată de nimeni, simțea nevoia să facă părtaș pe oricine la aventurile prin care trecea.

 – Zizel… șopti Lică. Se opri, așteptând să vadă dacă nu ghicesc ce vrea să spună, dacă o singură vorbă nu-mi ajunge pentru a înțelege întreg adevărul.

Nu aveam nevoie de amănunte. Bănuiam ce se întâmplase și preferam să-mi fac singur scenariile. Ordinea reală a lor nu mă interesa. Nu voiam să știu dacă cineva, înainte de a mă lovi, a spart semințe de dovleac sau s-a scobit între dinți cu o scobitoare; semnificativă era lovitura. Am observat de nenumărate ori cât doare să nu fii tu cel care spune: „Gata!”, cuvântul ăsta în care se adună toată vanitatea și orgoliul din tine. Uneori poate nu te doare despărțirea în sine, ci faptul că nu ai fost tu primul. Zizel a fost cea care a spus „gata”, de teamă, pesemne. Nu suporta să se simtă încorsetată prea mult: pentru ea viața era un conglomerat de fapte mici, nesemnificative. Când trebuia să ia o decizie, care presupunea constrângere, se speria și fugea.

– Vrei să te duci acasă? Nu cred că poți lucra!

Lică era tot lângă mine. Suferea mai mult ca mine bietul de el, de mi se făcuse și milă. I-am făcut semn din cap că nu plec. Se așezase la birou, dar nu se putea concentra. Din când în când privea peste umăr, spre mine. Cred că își bătea capul în căutarea unei soluții, pentru a mă ajuta, dar știam că nu va găsi. În fața suferinței, ca și a morții, oamenii sunt singuri și poate că așa și trebuie să fie. Sau nu.

Mă mutasem la ea, chiar de ziua ei. Fusese ca o prelungire a serii, nu m-a rugat să rămân și nici eu n-am întrebat. Nici n-am știut când s-a spart petrecerea, ne tot căutam din priviri printre ceilalți invitați și când, în sfârșit, au plecat toți, a fost ca o regăsire și am blestemat timpul pierdut. Era topită după artă: am făcut rost de un nud, o copie foarte reușită după Manet (îi plăcuse atât de mult când vizitaserăm Parisul în toamnă, nu se dezlipise de el zeci de minute, acolo la d’Orsay) și i l-am dăruit. Atunci, în noaptea aia, mi s-a dăruit fără ocol: când simți că ființa se rupe de realitate, când totul arde și se topește și uiți și vrei să nu se mai termine, a început să-mi fie teamă. Viața m-a învățat că nu-ți dă nimic, fără să-ți ceară ceva în schimb. Oare ce sacrificiu îmi cerea? Ce-i puteam da eu pentru Zizel?

Avea Zizel ceva ce mă atrăgea ca un magnet. Râdea cu capul dat pe spate, arătându-și dinții frumoși și privindu-mă cu ochii ei tulburător de verzi. Avea o frumusețe rezultată nu din armonia liniilor, ci din elemente disparate, unite însă fericit și perfect echilibrate, încât nu știai, dacă o priveai cu atenție, ce anume te atrage: ochii mari și expresivi, gura cărnoasă cu un zâmbet de copil prins cu o șotie, valurile negre ale părului sau sânii mici care se ridicau singuri până la deschizătura bluzei într-o mișcare ciudată, ca două păsări care-și iau zborul pentru prima dată. Îi iubeam inconștiența cu care se avânta în orice, incapabilă să sesizeze primejdia; nu era vorba de un curaj nebun, ci pur și simplu de o dăruire totală în tot ce făcea.

Începuserăm să trăim într-o permanentă goană, de parcă un lucru fără imagine, dar iminent, ne urmărea în permanență. Trebuia să acumulăm într-un timp cât mai scurt ceea ce alții adună într-o viață. Ni se părea scurtă ziua și încercam să o prelungim prin nesomn. Nu știu ce am fi făcut dacă serviciul ne-ar fi despărțit pentru opt ore, când și trei ceasuri de somn ni se păreau infinit de lungi. Mă trezeam uneori și o priveam cum doarme și mă durea în tot corpul absența ei.

Uneori, obosiți de ritmul haotic, hoinăream ore întregi, chiuleam de la job – sub privirile demente de furie ale lui Titi – și simțeam savoarea lucrului interzis. Discutam și ne certam pentru te miri ce, jucam șotron, scriam pe garduri, ne tăvăleam prin iarba din Herăstrău, mergeam cu tramvaiul fără să plătim. Nu știu de unde mai aveam energie de a ne mișca, când nici mâncarea nu se lipea de noi. Eram nedespărțiți.

Își păstra un aer misterios, îmi dădea impresia că ascunde ceva, ceva ce e numai al ei, o mare dramă, însă nu sesizam nuanța intimă a lucrurilor. Eram împreună de aproape un an, dar nu știam totuși ce e cu ea, ce o frământă; ghiceam în zbaterea ei clipă de clipă, chiar în momentele de fericire, teama de ceva peste care nu putea trece, dincolo de tot ceea cunoșteam eu. O teroriza un anume lucru și toate încercările de a-l uita se loveau ca de un zid. Nu mă interesa ce făcuse și nici nu o întrebasem, deși eram gelos pe trecutul ei, bănuind că se dăruise la fel și altora.

– Tu nu mergi acasă? E trecut de patru.

Ceilalți plecaseră, rămăsese doar Lică. Stătea lângă mine și mă privea cum își privește un câine stăpânul supărat. Nu știu de ce avea atâta vinovăție în priviri!

– Mai stau, i-am răspuns, deși nu știam ce puteam face la birou. Orele trecuseră pe nesimțite. Parcă vedeam cum Titi se va simți fericit privindu-mă dărâmat, va avea motive să înainteze un raport amănunțit având ca subiect incompetența mea profesională și lenea nativă, incompatibilă cu… sau cu… poate îl nedreptățeam gândind doar rău despre el, dar fusese coleg cu Zizel dinainte să vin eu.

– Nu se poate! Trebuie să închid!

Am luat-o pe același drum ca altădată când mergeam spre casă. Chiar și după o ceartă cu Zizel, plecam de la serviciu pe unde mergeam cu ea, deși eu stăteam în altă parte, dar preferam să fac un ocol, poate în speranța că o voi întâlni pe stradă. Cred că ea folosea un alt traseu pentru a ajunge acasă mai repede.

În ziua în care Lică a venit să ne vadă, era schimbată. Ajunsesem s-o cunosc atât de bine, încât și cea mai mică oscilare în comportamentul ei îmi era evidentă. Noroc că Lică n-a stat mult, ne-a dat actele pe care le adusese și-a plecat.

– Ce ai?

– Nimic. Sunt puțin obosită.

– Nu se poate, Zizel! Ce-i cu tine?

– Nimic, ți-am zis doar!

– Te doare ceva? Te-am supărat eu? Cum poți să-mi spui că n-ai nimic, când eu știu, simt că se petrece ceva?

– Mi-e teamă…

Am luat-o în brațe și-am încercat s-o liniștesc. Ne era amândurora teamă și credeam că asta este. S-a retras după un timp și m-am simțit jignit. Nu ne-am fi plictisit niciodată să stăm unul în brațele celuilalt.

– Ce ai? Spune! De cine sau de ce îți e teamă?

S-a ridicat și s-a dus la fereastră. Am bănuit că vrea să fie singură și, chiar dacă mă durea, am tăcut mult timp. Se înserase când s-a întors spre mine. Avea ochii plânși, vedeam în semiîntuneric sclipirea lacrimilor.

– Sunt însărcinată.

Uneori îți trebuie câteva clipe pentru a realiza un lucru, pentru a-ți reveni din buimăceală. O priveam și nu-mi venea să cred. Niciodată nu mă gândisem că pot avea copii, cum nu crezusem mai demult că aș putea accepta viața în doi. Fericirea gâlgâia în mine. M-am ridicat și-am mers spre ea. Nu-i vedeam chipul, dar credeam că după clipele de zbucium era la rându-i fericită. Semnele știute o năuciseră sau poate nu era sigură de ceea ce voi spune eu. Eram împreună și poate ea credea că e singurul lucru pe care mi-l doream. Voiam să-i spulber îndoielile.

– Când ți-ai dat seama?

– Acum trei luni.

– Și de ce nu mi-ai spus până acum, răutate mică? Cum ai crezut c-ar putea să nu mă bucure o asemenea veste? Nu m-am gândit niciodată c-am putea avea copii, e adevărat, dar m-ai făcut cu adevărat fericit.

O strângeam în brațe și-i sărutam obrajii umezi.

– E minunat. Un copil nu poate știrbi cu nimic fericirea noastră. Doamne, cum ai putut crede că nu mi-l doresc?

– Ești inconștient?, s-a smuls din brațele mele și mă privea cu ură aproape, încât m-am dat un pas înapoi. Nu o mai recunoșteam. N-ai înțeles că eu nu-l vreau? Nu mi-am dorit niciodată o asemenea pacoste. Ce să fac cu un copil? Trei luni am sperat că se va întâmpla o minune și am încercat tot ce ce putea încerca. Azi am fost la doctor. Cu tot ce-am înghițit, lighioana aia mică crește. Puteam să mor eu, dar el nu are nimic. Îl simt în mine și mi-e groază. Greață!

– Bine, dar…

– N-am nevoie de copil, înțelegi? Nu-l vreau!

– Asta înseamnă că nu mă mai iubești nici pe mine? Cu ce încurcă un copil traiul nostru?

– Acum nu iubesc pe nimeni. Ce-a fost a fost. Nu neg că n-am fi trăit fericiți, dar nu așa. Poate după aia o să fie iar bine.

– Nu înțeleg, cum după aia?

– Vreau să scap de el.

Ceea ce auzeam depășea puterea mea de înțelegere. M-am așezat pe un fotoliu și am privit-o în tăcere. Cum putusem să gândesc că o cunosc, când acum îmi oferea o altă față a personalității ei? Încercaserăm inutil să ne transformăm, când de fapt în noi rămăseserăm aceiași. N-aș fi putut s-o mai mângâi sau să mai fac dragoste cu ea, când știam că nu e cea care crezusem că e. Îmi făurisem o imagine, o himeră în care crezusem și pentru care abandonasem tot. Iubisem o iluzie.

– Poate ar fi mai bine să ne despărțim.

Vorbisem eu sau ea? Nu mai știam. Gândiserăm, cred, același lucru. Poate nu-l spusese nici unul din noi dar asta nu mai avea importanță. M-am dus în dormitor și-am început să-mi împachetez lucrurile. Priveam uluit cum mâinile se descurcau fără mine și știam că avea mă doară. Când m-am întors, era în spatele meu. Nu știu când intrase. Avea în mână ceva, dar întunericul camerei nu-mi permitea să văd ce anume. După ce i l-am luat din mâini, mi-am dat seama că era „Olympia” lui Manet.

– Ia-o. La tine stă mai bine!

N-am avut curaj să mă mișc, îi vedeam lumina ciudată a ochilor și mi s-a făcut frică. Când, în sfârșit, am clipit, Zizel dispăruse.

Nimeni n-a putut să-mi spună unde e sau de ce a murit Titi.