Lidia, nu putem sta închiși în casă, îmi spune tatăl copilului meu, dar eu nu îi răspund, mă las puțin pe spate, copilul scapă sânul și începe să plângă. Unde să mergem cu ea așa plângând? îl întreb. Renunță. Cel puțin azi.
Mâine o vom lua de la capăt. Nu îmi va cere direct să ieșim, mă va întreba mai întâi cum mă simt, dacă am dormit bine, chiar dacă știe că nu dorm niciodată de când a apărut ea. Eu îi voi răspunde monosilabic, pozitiv, voi încerca să simulez chiar un zâmbet, el mă va crede, va crește miza și îmi va spune că se gândea să mergem în Grădina Botanică, vin și Ștefan cu Laura, nu ar fi drăguț să ne întâlnim cu ei? Drăguț este un cuvânt pe care îl folosește de fiecare dată când nu știe ce să spună. Un cuvânt care funcționează asemenea monoglutamatului de sodiu: în loc să mă mulțumească, să mă liniștească, potențează toate incertitudinile, toate fricile, toate reacțiile mele pe care el vrea să le evite.
— De ce? De ce să ne întâlnim cu ei?
— Păi, nu știu. Că nu ne-am mai văzut de mult. Și, în plus, vor și ei să o vadă.
Vor să o vadă.
Vor să o vadă.
Vor să o vadă.
Mă uit la copilul lipit de pieptul meu. Două mâini, două picioare. Ochi rotunzi, gene lungi. Nas mic, urechi nici prea mari, nici prea mici. Păr negru. Mult. Des. Drept.
E întreg, e complet, nu pare să îi lipsească nimic. Nu pot să nu mă întreb ce vor să vadă oamenii care îi scriu zilnic tatălui copilului meu. De unde atâta grabă? De ce sunt atât de nerăbdători? Copilul nu pleacă nicăieri. Este lipit de mine, gura lui este fixată de sânul meu și nu dă niciun semn că ar fi de acord să se mute în brațele tatălui ei. Iar eu nu mă mișc, nu respir, nu tușesc, nu îmi întind piciorul de frică să nu trosnească, nu îmi trag mâna de sub capul ei, chiar dacă mi s-a uscat gura și de câteva ore îmi potolesc setea cu propria-mi salivă. Nu gândesc pentru că tot ceea ce aș putea să gândesc acum ar fi teribil de zgomotos. Tot ceea ce îndrăznesc să fac este să închid ochii ca să nu o mai văd. Nu pot face nimic ca să nu o mai simt, dar pot să aleg să nu o văd.
Tatăl copilului meu mă vede cu ochii închiși și își imaginează că dorm. Cu cât încearcă să calce mai ușor pe parchet, cu atât pasul lui e mai apăsat și mai gălăgios. Îl aud scăpând lucruri din mână la bucătărie, îl aud împiedicându-se de motan, certându-se cu el în șoaptă, îl aud strănutând dincolo de geamurile cabinei de duș. Fiecare zgomot pe care îl face corpul lui mișcându-se prin casă se lovește de pereți, reverberează și vacarmul asurzitor care îl însoțește peste tot în cei patruzeci și doi de metri pătrați ai garsonierei mă face să plâng.
Ca să nu fie vulnerabili în fața prădătorilor, caii au capacitatea de a dormi în picioare. Fiind animale mari, au nevoie de timp și de energie pentru a se ridica. E adevărat că dormitul în picioare este mai mult un moțăit, dar îi ajută să se odihnească și să aibă nevoie de mai puține ore de somn profund.
Sunt un animal uriaș. Corpul meu este format din cel al unei femei de care s-au lipit o pernă în formă de U și corpul unui copil. Sunt o caracatiță cu prea multe brațe, incapabilă să le folosească, mă zvârcolesc pe uscat și, dacă aș fi atacată în clipa aceasta, n-aș putea să fug. Aș sta și aș privi cum un alt animal ar mușca din corpul meu și nu aș putea nici măcar să țip de teamă că se va trezi copilul a cărui gură a devenit parte din sânul meu.
Un scenariu puțin probabil însă, nimeni și nimic nu m-ar putea găsi, nici aici, nici oriunde altundeva pentru că sunt invizibilă.
Mă uit în oglindă și nu văd nimic.
În cameră intră oameni care văd copilul, ce mult seamănă cu tatăl ei, își spun unul altuia și nici nu ar putea să semene cu altcineva pentru că eu sunt invizibilă. Uneori se uită în direcția mea, dar se adresează cuiva pe care îl numesc „mami”, cineva care se pare că stă mereu foarte aproape de mine pentru că vânzătoarea de la Mega tot cu mami vorbește, nu cu mine. La fel și medicii la care mergem pentru controalele periodice, femeile care se opresc pe stradă lângă noi și se apleacă atât de aproape de copil încât am senzația că îl vor înghiți cu totul când vor trage o gură de aer în piept.
Tatăl copilului meu a început și el să vorbească din ce în ce mai puțin cu mine și nu a trecut mult timp până când mami s-a mutat cu noi. În apartamentul de deasupra noastră s-a spart o țeavă la baie, apa a început să picure din tavan, m-am așezat chiar sub ea și am așteptat să mă decolorez, să mă diluez, să mă amestec cu pătratele albastre de gresie rece. Nu cred că ar fi observat cineva că lipsesc. Tatăl copilului meu, copilul meu, o aveau pe mami.
Deschide ușa de la baie care în loc să se izbească de perete se oprește în umărul meu și abia acum aud plânsul copilului, urlă un „ce faci aici?” care mă face să tresar, mă întorc spre el, dar nu reușesc să îl văd printre șuvițele de păr ud care îmi acoperă fața. Nimic, îi răspund, și dau să ies din baie, ești fleașcă toată, stai să îți dau un prosop. Rămân proptită în prag cu mâinile întinse, îmi înfășor apoi prosopul în jurul capului, îmi scot tricoul, mă uit la sânii mei din care curg picături de lapte și zâmbesc. Zâmbetul se deschide într-un hohot de râs care îl face pe tatăl copilului meu să se uite în sus la tavanul galben și începe și el să râdă, iar plânsul din cameră se oprește brusc. Avea să fie prima și ultima dată când am râs împreună, eu, el și mami pentru că noi două nu am putut locui mai mult de câteva luni în aceeași casă.
Una dintre noi trebuia să plece. Eu am încercat, dar m-am întors după două ore. Am continuat să zâmbesc cu zâmbete care nu erau ale mele, să alăptez, să schimb scutece, să ies în oraș de fiecare dată când mi se cerea asta, să vorbesc cu oamenii cu care mă întâlneam atât cât să reușesc să le dau senzația că sunt prezentă, să îmbrățișez copilul pe care nu îl vedeam nici cu ochii deschiși, să mănânc, să împachetez haine, să îmi tai unghiile scurt de teamă să nu rănesc, să nu mă rănesc vizibil atunci când mă închid în baie și îmi înfig mâinile în păr și trag în timp ce îmi mușc buzele ca să nu țip de durere. Mami e mereu lângă mine, mă urmărește mai insistentă decât propria mea umbră și nu mă lasă să uit că nu sunt și nu voi putea să fiu niciodată ca ea.
Mă așez pe banca din fața magazinului foto. E prea răcoare pentru o dimineață de vară, dar e plăcut să nu îmi fie cald și uitându-mă la puținii oamenii care trec pe lângă mine îmi dau seama că orașul încă doarme. Nu știu cât este ceasul, nici măcar ce zi este. Oricum nu trebuie să ajung niciunde și închid ochii pentru câteva minute, profitând de una dintre rarele ocazii în care copilul a adormit în cărucior. Simt că adie vântul, aud pași în stânga, în dreapta, voci, o brichetă scapără, un miros de cafea trece grăbit pe lângă noi, încerc să număr mașinile care încep să taie în ambele direcții bulevardul și în același timp sunt atentă la foșnetul alezei care îmi spune când se întoarce copilul de pe o parte pe cealaltă.
Un gând îngheață spațiul pe care îl percep cu toate simțurile, dar rămân cu ochii închiși, ba chiar îi strâng și las gândul să se contureze: eu adorm, pe lângă mine trec cafele, țigări, parfumuri, flecuri metalice și tălpi de cauciuc, mături de plastic, gume de mestecat mentolate, telefoane, multe telefoane, orașul s-a trezit, miroase a ploaie, dar aerul este uscat, înecăcios și, dacă îl trag în piept, gura mi se umple de gust de cretă. Cineva desface o sticlă de apă minerală, o pereche de ochelari de soare se lovește de un pix metalic, țin ochii închiși, pe deasupra mea trece o pasăre, trei bătăi de aripi și, când îl întind, piciorul meu lovește în gol fix acolo unde mai devreme se izbea de una dintre roțile din față ale căruciorului.
Deschid ochii, mă ridic de pe bancă, împing cu umărul ușa magazinului foto și mă opresc la cafeneaua amenajată în prima jumătate a spațiului, îmi comand un flat white, mă așez la o masă aproape de geam și fumez o țigară imaginară.
Unde ai fost? Te-am sunat de nu știu câte ori. Mă pregăteam să mă îmbrac să vin după tine.
O văd în spatele lui pe mami care mă privește încruntată, aprobă din cap fiecare cuvânt din monologul lui, mă reped la ea, te strâng de gât, îi urlu, te strâng de gât, tatăl copilului meu se dă înapoi câțiva pași, ea se ascunde după el, eu urlu, încerc să ajung la ea, o aperi, nu-i așa? îi strig, mă prinde cu mâinile de umeri și mă trage din hol în cameră cât să își facă loc să ajungă la cărucior și pleacă cu fiica noastră fără nici un cuvânt.
Nu am dormit de trei luni, cred că au trecut trei luni, pentru că timpul se dilată și se contractă, ziua și noaptea sunt atât de amestecate încât lumina nu mai este un reper consistent, mă duc în baie, mă așez sub pata galbenă de pe tavan, nici o picătură nu cade, vecinul de deasupra a reparat țeava, mă ridic, iau de la bucătărie un pahar, îl umplu cu apă, mă întorc sub pata în formă de ciupercă și îmi torn lichidul rece în cap.
Aud cheia de la intrare învârtindu-se în broască, scot un prosop din dulap și mi-l înfășor în jurul capului. Dau nas în nas cu tatăl copilului meu când intru în cameră, mă așez pe pat și întind mâinile către el: mi-o dai?
Suntem din nou doar noi trei. Sunt din nou doar Lidia fără umbra care se minuna la fiecare gângurit și la fiecare grimasă a copilului. Umbra care știa să doarmă, care aștepta cu nerăbdare fiecare întâlnire cu prietenii noștri, care se bucura să își arate copilul întregii lumi, umbra care se dădea jos din pat în fiecare dimineață ca să își facă duș, care se îmbrăca cu haine frumoase, care își pieptăna părul și planifica vacanțe cu tatăl copilului meu. Umbra care nu ar fi dat timpul înapoi, care avea mereu brațele deschise pentru oricine ar fi vrut să se cuibărească între ele, care răspundea la zecile de mesaje pe care eu le lăsam necitite în telefon, umbra care nu se uita în urmă la fiecare pas, umbra care nu paraliza de fiecare dată când îmi auzea copilul plângând. Umbra care doar a stat în spatele meu păstrând întotdeauna o distanță rezonabilă ca să nu riște să se lipească de mine, știind că nu mă va putea înghiți niciodată, ci eu voi fi cea care va face asta după ce o voi mesteca până când voi distruge orice șansă de a se reconstrui și de a lupta pentru teritoriu în corpul meu. În mintea mea.
O dată pe săptămână se duce la cumpărături la Mega-ul de la Nerva Traian. Nu stă plecat mai mult de o oră. Mă uit la ceas din momentul în care iese pe ușă până se întoarce. O oră și douăzeci de minute. Mă ridic din pat și mă plimb cu copilul în brațe dintr-o parte în cealaltă a camerei până simt că mă sufocă spațiul plin până la refuz de lucruri printre care abia reușesc să mă strecor. Deschid ușa balconului care comunică cu bucătăria și încep să mă învârt în cerc. Cameră, hol, bucătărie, balcon, camera, hol, bucătărie și o țin așa până când, după aproape două ore, aud zdrăngănind în hol sticle de Cola. Îmi arată încântat o girafă de cauciuc, îi întorc spatele, ce s-a întâmplat, de ce ești supărată, e bine fetița? tac și simt furnicături în brațe, în degete, în burtă, inima începe să îmi bată din ce în ce mai repede și un val de căldură urcă din stomac în gât și mă arde. Mă ard ochii, mă înțeapă și simt cum se umplu de lacrimi, dar nu vreau să le dau drumul, nu vreau să plâng, vreau să țip, vreau să lovesc. Vreau să îl doară cum m-a durut pe mine fiecare minut peste ora cinci și fiecare imagine pe care mintea mea a proiectat-o pe pereții garsonierei: accident de mașină, atac de cord, tâlhărie cu cuțitul, înec în Dâmbovița, cap strivit de o bordură, abandon.
Mă vede de partea cealaltă a trecerii de pietoni și începe să îmi facă semne cu mâinile atât de agitată încât pentru câteva secunde îi aud zdrăngănind brățările care îi acoperă încheieturile. Începe să mă strige când ajunge pe la jumătatea șirului de dungi albe și toate privirile celorlalți pietoni se întorc spre ea. Nu-i vede, pentru că zâmbetul ei o ia la goană spre mine, urmat de o fustă lungă, galbenă, cu volane, și de acolo de unde o privesc mi se pare că dansează prin aerul fierbinte care se ridică din asfalt.
Mă îmbrățișează strâns, aproape violent, sânii mei se izbesc de pieptul ei și abia reușesc să mă abțin să nu țip de durere. Am alăptat copilul înainte să plec de acasă, dar s-au umplut imediat cu lapte și mi-e teamă că dischetele absorbante pe care mi le-am îndesat în sutien nu vor face față. Vai ce bine arăți, îmi spune, cu vocea ei stridentă care din nou îi face pe trecători să se holbeze la ea, mă sărută pe ambii obraji înainte să apuc să mă scuz că sunt transpirată.
E frumoasă așa gălăgioasă, plină de sclipici și brățări colorate, cu părul care pare proaspăt coafat, dar eu știu că nu face nici un efort pentru asta, doar îl usucă acasă, trage de două ori peria prin el și gata. Arată ca și cum ar fi ieșit acum cinci minute din salonul celui mai bun hairstylist din București. În loc să mă relaxeze entuziasmul ei, mă încurcă, simt că nu o cunosc, m-a obosit numai îmbrățișarea ei și mă gândesc cu groază la ce am putea vorbi în următoarea oră cât ne propusesem să bem o cafea. Încep să regret că nu i-am spus că pot sta mai puțin, dar am vrut să evit tirul de întrebări cu care m-ar fi asaltat și sfaturile despre cum trebuie să mă întorc la viața mea, să nu mai stau cu copilul în brațe toată ziua, te înțeleg că, na, și eu am trecut prin asta, dar o să vezi că nu e așa greu cum ți se pare acum. Pleci o dată puțin, a doua oară mai mult și apoi se obișnuiește și fără tine. Că de-aia are și tată.
Acum un an-doi am fi vorbit una peste cealaltă ca două mori stricate și nu am fi reușit să ne spunem tot ce aveam de spus nici dacă am fi stat o noapte întreagă la povești. Asta în condițiile în care oricum ne vedeam zilnic la birou.
Învârt lingurița în ceașca cu cafea chiar dacă nu am pus în ea zahăr și încerc să nu mă uit la ecranul telefonului din două în două minute. O las să turuie, nu aud nimic din ce spune, dar zâmbesc, dau din cap când simt că îmi caută aprobarea prin gesturi, parfumul ei a rămas lipit de bluza mea de când m-a îmbrățișat și îmi spun să nu uit să o dau jos înainte de a lua copilul în brațe.
La masa de lângă noi stau două tinere machiate atât de asemănător încât ai putea crede că sunt gemene și mă uit la femeia din fața mea, aceleași umbre de fard, același contur al buzelor, pomeții roz, linia de tuș negru pe pleoapa de sus și codița perfectă care mie nu mi-a reușit niciodată.
Am așteptat întâlnirea asta mai bine de o săptămână, m-am gândit la ea în fiecare seară, cu ce să mă îmbrac, unde să îi propun să ne vedem ca să fiu aproape de casă, dar suficient de departe cât să nu îi vină ideea să urce să vadă și ea copilul, am adorat-o pe femeia acesta, m-a completat ani întregi și lângă ea mă simțeam și eu frumoasă, sigură pe mine, eram invitată la petreceri la care nu aș fi ajuns singură, făceam o pereche, o echipă, inseparabile de parcă ne-am fi trăit primele nouă luni din viață în același uter.
Habar nu am cine este cea care stă în fața mea acum sau poate că habar nu am cine sunt eu, cea care a venit la întâlnire. Mă ridic de la masă, scot din portofel două bancnote de zece lei și le așez lângă ceașca mea din care am apucat să beau doar câteva guri, îi spun că trebuie să plec, dar nici nu a trecut o oră, îmi răspunde, luată prin surprindere de reacția mea. Încerc să leg o scuză plauzibilă, mă bâlbâi, reușesc să îngaim un „mă bucur mult că ne-am văzut”, trag de ușa de sticlă pe care scrie mare cu litere roșii „push”, îmi întorc privirea către ea și zâmbesc încurcată. Reușesc să evadez și aproape alerg către casă, către copilul de care vreau să fug în fiecare secundă în care sunt în preajma lui.
Telefonul îmi vibrează în buzunar. Ești bine? Am zis eu ceva și te-am supărat? Mă îngrijorezi.
Nu îi răspund, mă opresc în fața ușii și îmi dau seama că dincolo de ea mă vor aștepta aceleași întrebări. Mă ghemuiesc pe preșul de la intrare cu genunchii la piept și aștept să îmi fac curaj să intru. O libarcă iese de sub ușa apartamentului din față și o ia în jos pe scări, mă uit în stânga mea, o alta urcă pe ușa liftului, nu simt nimic deși, de când mă știu, m-au dezgustat teribil vietățile astea. Măcar ele sunt autentice. Sila pe care o simt oamenii când le văd este autentică. Sunt o libarcă deghizată în femeie. În mamă, soție, prietenă, soră și toate lucrurile în care nu mai știu să mă așez.