Autoficțiunea are un renume îndoielnic, pare o soluție pentru cei ce vor să muște din cașcaval, ar trebui doar să-și transpună amintirile („viața mea e un roman”) în semne pe foaie, dar „faptele (tel quel) sunt o formă inferioară de ficțiune”. Tudor Ganea reușește însă să amestece câteva din elementele (aparent?) identificabile ale existenței sale, stări și situații marcante, în vârtejul altor destine, ale prietenilor săi din tinerețe cărora le-a alterat biografia. Și face acest lucru cu suficientă dezinvoltură și meșteșug ca să citim ultimele zeci de pagini pe nerăsuflate, nerăbdători să vedem cum se vor aduna firele narative în dezvăluirea care ar trebui să-l împace pe Tomiță cu trecutul său. Acesta mi se pare unul din pariurile câștigate ale cărții. Referințele autoficționale au fost eficient sublimate în blenderul ficțiunii.
Există în carte trimiteri la teme puternice: rușinea, lașitatea, violența, derizoriul, lipsa de empatie, spectrul morții, pe care personajul principal le descifrează la început perplex, apoi aplicat – citește ce i se întâmplă –, ca parte a unui proces superior de maturizare în fața „timpului ireversibil, care polizează și dizolvă și lustruiește.”
S-a spus că acesta este cel mai bun roman al lui Tudor Ganea de până acum, de parcă el ar scrie în vid și comparația cu scrierile altor scriitori contemporani l-ar putea dezavantaja. Ori, fără pretenția de a-i căuta un loc anume într-o ierarhie și așa fluidă, cred că avem de-a face cu un roman curajos, puternic și important.