Își aranjează pălăria albă mai bine pe cap. Era să o piardă. Și ea era să fie lovită de un tir. Noroc cu trei băieți care i-au strigat, atenție mamaie, stai pe loc că trece nebunul ăla de Schmitz. Se lipise de mașina parcată pe trotuar și își ținuse respirația. Apoi pălăria mai că zburase de pe cap. Le-a bălmăjit un mulțumesc tinerilor care deja se depărtaseră. A ignorat că i-au zis mamaie. Nu recunoaște locul unde a lăsat-o mașina. În fața ei se află o pensiune pe care flutură steagurile României și ale UE.
Se uită bine în stânga și în dreapta și trece strada. Atât cât poate ea de repede. Trage după ea un troler micuț. Îi pare rău că nu a scos bastonul din bagaj. La artrita pe care o are, nu se poate baza doar pe picior. Merge pe la umbră, soarele încă dogorește.
Apasă clanța încet. Ar fi recunoscut curtea orice ar fi. Cât de mult s-ar fi schimbat. Și casa din spate. Sigur, au mai trecut niște rânduri de var, poate tocurile de la geamuri să fi fost înlocuite, dar e acolo. Și reușise să o găsească.
O femeie cam de 50 de ani curăță niște pești mici pe care îi așază într-un castron.
-Doamnă, mă scuzați. Bună ziua.
Femeia își șterge mâinile pe o cârpă și se ridică de pe scaun. Șchioapătă când vine spre ea. Îi face semn din cap și se îndreaptă spre un umbrar în care se află o masă și câteva scaune. Se așază amândouă. Milena își desface sticla de apă și soarbe încet.
-Am stat în urmă cu 50 de ani în casa asta. Petea era gazda noastră. Petea și tanti Florica. Nu știu dacă mai trăiesc, pentru că atunci aveau vreo 30 de ani.
-Nu, el a murit în urmă cu vreo 10 ani. A trăit destul la cât bea. Pe ea nu am cunoscut-o. Eu am luat casa de la el. De fapt, cum nu avea moștenitori, când m-am mutat aici, pe la începutul anilor 2000, am făcut un contract. Să am grijă de el până când moare și el în schimb îmi lasă casa. Când ați zis că ați fost ultima oară? Acum 50 de ani? Păi ar fi chiar anul în care m-am născut eu.
Cum sezonul e aproape de final, camera de care îi spusese Milena e liberă. S-au înțeles la preț fără sa clipească.
Își petrecuse toată după-amiaza în fotoliul din fața ferestrei deschise care dădea spre mare. Mâna i se sprijinea de măciulia lucioasă a bastonului pe care îl scosese din troler. O ajuta la mers, dar și să își mențină acel aer de bătrână doamnă. Lasă lacrimile să curgă. Face bine la obrajii zbârciți, își spune.
Ia cu grijă cartea de pe masă. Pune semnul de carte lângă ea, atentă să nu îl îndoaie. Recitește pasajul din Kundera.
Reîntoarcere, în greacă, se spune nostos. Algos înseamnă suferință. Nostalgia e așadar suferința provocată de dorința neostoită de a reveni acasă. Adesea, înseamnă doar tristețea provocată de imposibilitatea întoarcerii în țara natală.
Dorul de țară. Dorul de acasă. Ceea ce, în engleză, se spune homesickness. Sau, în germană: Heimweh. Sau, în olandeză: heimwee.
Nu, e doar dorul de copilul ei. Cum se spune în engleză, germană, greacă?
Uitare și iertare oare cum se spun în greacă?
Și-ar dori ca Teo, sigur trăiește, nu se poate altfel – ar avea aproape 50 de ani acum – să nu o fi uitat. Dar să o fi iertat. Ar pica din picioare dacă ar apărea acum în fața ei.
Să o fi iertat că a uitat de ei atâta amar de ani.
Dar să o înțeleagă. Avusese o ocazie să scape. Își făcuse o familie. Se îndrăgostise. Sau așa credea atunci. Da, știa că e un bărbat mai în vârstă, mult mai în vârstă decât ea. Dar îl iubise așa cum putuse. Când a apărut fata, Karin, a trăit un moment de fericire de scurtă durată. Dar fusese acel accident. Și anii în care își pierduse memoria (când Karin a plecat de acasă și s-a mutat cu iubita ei lângă Frankfurt, Milena a întrebat-o dacă a fost o mamă bună. Karin s-a uitat la ea și i-a zis doar atât: ce ușurată ai fost când ți-am zis că nu îmi plac băieții, ci fetele. Nu am înțeles de ce. M-am bucurat că nu o să îmi faci probleme. Pot să spun că din punctul ăsta de vedere ai fost o mamă bună. În rest, nu mă pronunț).
Pune cartea la loc pe masă. Își va face curaj să îi scrie. Da, îi va scrie o scrisoare. Nu știe unde să o trimită, dar o va scrie. Și apoi toate eforturile ei se vor îndrepta spre a găsi adresa la care să o trimită. Și apoi o să aștepte să primească un răspuns. Va aștepta oricât timp va fi nevoie.
***
Reîntoarcere, în greacă, se spune nostos. Algos înseamnă suferință.
Dă ușor perdeaua la o parte. În curând se va întuneca. E la fel ca atunci când se uita ca tâmpita în gura lui și îi sorbea cuvintele, iar lui i se rupea de ea. O fetiță la vremea aia. Asculta fermecată, cu inima cât un purice, așteptând ca el să își pogoare privirea asupra ei. Să o bage în seamă, să știe măcar că e acolo. Îi era teamă să respire. Credea că zgomotul pe care aerul îl face atunci când iese afară pe gură o să-l întrerupă. O data, sau poate de mai multe ori, i-a zâmbit. Atunci a fost cea mai fericită.
Zâmbește și simte cum colțurile gurii i se încleștează. Oare ce ar crede el despre ea acum?
Ar sta cu capul puțin plecat spre dreapta, cu două degete sprijinind tâmpla dreaptă, și ar vorbi mult, fără să se oprească, poate doar ar face o pauză când ar auzi despre copil, dar și atunci doar ar sufla fumul de țigară, ar sorbi încet din paharul cu vodcă și ar continua ca și când nu ar auzi strigătul ei, dihor împuțit l-ai dorit sau doar te-ai prefăcut, m-ai amăgit? Noaptea de dinainte să îl conceapă a însemnat fericirea ei, apoi totul s-a întunecat și nu a mai însemnat nimic, doar așteptare, doar tresăriri atunci când el făcea o pauză și ea spera că doar-doar se va mai uita și la ea, dar au trecut și astea, și el a dispărut și a rămas ea cu copilul, nu ar fi fost ceva atât de rău, dar era atât de tânără și avea toată viața înainte și credea că totul se va sfârși pentru că dacă el nu mai era, atunci nici ea nu își mai avea sensul. Acum, când perdeaua e trasă cu totul, știe că toți vor spune că de fapt a fost o mamă rea, dar ea știe că nu a fost o mamă rea, ci doar o mamă care nu știa cum să fie, cum să mai fie, după ce el a dispărut.
***
Gazda a mormăit în barbă multă vreme despre bătrâna care ocupă camera cu vedere la mare, dar când a văzut că nu iese și nici nu aude vreun zgomot a bătut încet la ușă, apoi mai tare după care-a apăsat clanța. Avea o farfurie cu pește proaspăt prăjit și câteva felii de pâine, desigur un pretext pentru a intra în cameră. Le-a pus pe măsuța de la fereastră și i-a zis că revine cu două pahare de vin, pentru că sezonul deja e pe sfârșite și nu mai are cine să mai vină și iar o să aștepte până vara viitoare ca să mai aibă cu cine să schimbe o vorbă, și că era mai bine înainte când veneau mulți studenți la ea și ea era așa tânără, dar studenții nu mai vin acolo, că înainte primea chiar telefoane de la ei să îi spună cât de bine s-au simțit acolo, dar că vremurile s-au schimbat și nimeni nu mai are răbdare sau timp să vorbească, ea vede că doamna nu are dispoziția necesară să stea la povești, dar ea tot ar vrea să îi spună că nu are încredere în preot să se ducă să se spovedească pentru că au trecut mulți ani de atunci și o apasă cele șapte, da șapte avorturi pe care le-a făcut și de care nu e mândră, dar e bucuroasă că trăiește și că nu a murit așa cum a murit o prietenă de-a ei, pentru că era ilegal atunci, dar doamna poate nu știe că ea a plecat demult din România, se simte după accent că ea nu a avut viața grea pe care au avut-o femeile în acele vremuri, și că nici nu își poate ea închipui ce însemna să bagi o croșetă adânc și să smulgi viața… Tirbal, ar vrea să urle Milena, așa se chema instrumentul pe care îl foloseau doctorii. Și acum, după mai bine de 40 de ani, are încă acel vis: două croșete care se apropie de ochii ei. Se trezește urlând când țepușele i se înfig în globii oculari. Știa că femeile își introduceau în uter tot ce era ascuțit. Sigur că-și făceau răni, dar tocmai despre asta era vorba, să-și provoace hemoragie ca fătul să iasă odată cu sângele. Așa ajungeau la spital. Așa îi spusese plângând de durere o pacientă care ajunsese când era ea de gardă. Țâșnea sângele din ea ca la robinet. I-a dat milițianului care dormea la spital tot ce primise până atunci. Țigări, cafea, cognac ca sa tacă și să nu cheme procurorul. Îi tot repeta, tovarășe, moare dacă nu intervin în zece minute, nu e timp…care creștea dar care deranja, dar bine că nu a murit, așa că se poate bucura încă de soare și de mare, dar că o copleșește tăcerea care se lasă când turiștii pleacă și ea rămâne singură pentru că atunci când a vrut să facă un copil nu a mai reușit să zămislească. Nu a făcut școală, nu, știe să se ocupe de peștele pe care îl prind bărbații și să facă borș și icre și saramură, asta a făcut toată viața, dar dacă o deranjează, ea o să plece și o să revină a doua zi la prânz cu o ciorbă de pește pentru că doamna are nevoie să mănânce.
Bagajul pe care îl are cu ea e mai mic decât cel pe care l-a avut când a ajuns prima oară aici. Dacă atunci își făcuse griji că nu or să îi ajungă hainele, acum se întreabă ce a putut să ia cu ea. Nu are nevoie de prea multe, cele de care are nevoie nu pot intra într-un bagaj, nu există un bagaj care să poată cuprinde ceea ce își dorește ea. Amintirile, cele pe care le-a mai recuperat după accident, sunt puse bine într-un sertar al minții. Dorințele, ar putea să le scrie pe un singur rând pe o foaie. Ar avea trei litere. Atât.
În tren, o femeie cu un băiețel a ajutat-o să își pună bagajul sus, în compartimentul la care nu a reușit niciodată să ajungă decât înălțându-se pe vârfuri. I-a mulțumit, s-a și înroșit când a făcut-o, apoi s-a așezat pe scaunul de la geam. A scos și o carte din geantă pe care a așezat-o pe măsuță. Deasupra a pus ochelarii de citit. Din când în când trăgea cu coada ochiului la vecinii de compartiment. Femeia, undeva pe la 35 de ani, iar băiețelul să tot fi avut vreo 10 ani. Erau vremurile bune ale lor. Dacă ar da timpul înapoi, cei doi ar putea fi chiar ea cu Teo. Împreună într-o călătorie la mare. Călătorie pe care nu au făcut-o însă niciodată. După acel an în care l-a cunoscut pe tatăl lui Teo, nu a mai mers niciodată la mare. Iar acum, să revină în acea casă după mai bine de 50 de ani, în locul unde a petrecut o noapte de vis, noaptea care a împlinit-o, în care a cunoscut extazul, în care l-a conceput pe Teo, e la fel de greu ca amintirea tinereții. Dar trebuie să o facă. Trebuie să încheie cumva ciclul.