–   Dă mănuşile alea la geam! Pune-le dracu’ acolo! Şi n-ai eliberat aici, uitându-se spre blatul de bucătărie. N-ai zis că vrei ledurile puse? Am venit!

–   Nu. Nu le mai pune, zise Iana ezitând. Că.

–   Că ce?! N-ai zis ieri că le vrei? Acum nu le mai vrei. Şi ia colea caserola cu mâncare. Dă căcaturile astea de pe masă.

–   N-am unde să le pun. Că puneţi prea

–   Punem prea! Mă-ta pune o tonă. De parcă nu i-am zis. N-ai cu cine să te-nţelegi. Ca să ai, că nu mănânci!

Iana abia se ridicase din pat, când tatăl descuie uşa de la apartament. De trei zile zăcea, cu stare de greaţă. În lumina dimineţii faţa îi era palidă, dar tatăl n-o văzu. Pentru el conta să-şi facă treaba. Cumpărase de pe un site chinezesc o bandă cu leduri pe care voia s-o monteze în spatele hotei, aproape de perete. E drept, dădea o lumină caldă, dar oricât ar fi vrut s-o vadă montată, Ianei i s-ar fi părut obositoare conversaţia cu tatăl ei. De fapt, statul în picioare, căci discuţia nu evolua nicicând în direcţia pe care o dorea. Se obişnuise încă din copilărie să nu-l contrazică pe Ghenadie. Oricui i-ar fi greu s-o facă, nu numai fetei lui. Doar mama putea să-l înduplece, că trecea la ameninţări şi atunci tatăl se retrăgea în biroul lui, îşi punea un pahar de vin şi înjura în timp ce închidea uşa.

–   Dar ce-i cu tine? Ai faţa asta palidă. Ce-ai păţit? Observă într-un final.

–   Nimic. Am mâncat sarmalele de ieri şi mi s-a făcut rău. O fi fost prea multă grăsime sau ceva, că m-am stricat la stomac.

–   Păi da, dacă nu mănânci cum trebuie, d-asta dai. Ia o pastilă. Ai imodium?

–   N-am, că.

–   Off, şi dădu din mână a lehamite, dar ai ceva în casa asta? Mă duc să-ţi iau.

–   Nu trebuie să-mi iei, că.

Zdrang. Uşa se trânti în urma lui, lăsând-o într-o stare de tensiune.

Se gândea că nu reprezintă nimic în faţa lui, că e un adult lipsit de putere. La cei treizeci de ani ai ei se simţea copleşită. Nu-şi mai găsea locul în lume, oricât l-ar fi căutat.

Îi plăcea să picteze şi când finaliza vreun tablou îţi dădeai seama de la distanţă de talentul ei. Reuşea cu uşurinţă să transmită, să devină credibilă prin combinaţia de culori şi prin încărcătura emoţională pe care o ascundea în spatele straturilor de acrilic.

O parte din tablouri era expusă în sufrageria alor ei. Reuşise să le pozeze şi să-şi facă o pagină online unde să le salveze. Era locul unde intra din când în când să le vadă. Nu avea în plan să le promoveze în social media. Îi era de ajuns să le ştie acolo, ca un soi de validare personală. Pentru că-i era greu să creadă în opiniile cuiva. O laudă venea de fiecare dată cu o punere în gardă, de tipul: „ok, o fi bine, dar sigur am făcut ceva rău. O să urmeze şi un dar, o să vezi, Iana!”

Şi cu cât credea mai puternic, cu atât faptele se întâmplau, fapt care îi demonstra teoria. Erau de ajuns două evenimente negative să se înlănţuie într-o zi ca să creadă despre ea că nu e bună de nimic. Iar când se întâmplau, ajungea acasă şi se punea în pat. Adormea cât simţea, douăsprezece ore minimum. Îşi zicea că somnul o ajută să se liniştească. Visele o scoteau din realitate şi-i ofereau răspunsuri la întrebări. Numai că realitatea devenise o constantă ce o ţinea din dezamăgiri în dezamăgiri.

„Mi-ar plăcea să am şi eu o zi în care să nu se întâmple nimic. Să n-aibă nimeni nicio aşteptare de la mine, să nu-mi spună taică-miu ce să fac sau să depind de un program. Că în fiecare zi cineva se găseşte să-mi spună ce să fac. Vezi că azi o să-ţi aduc de mâncare. Când, frate, când azi? Că vreau să ies, că pula mea, vreau să mă cac. Ce dracu’ fac, stau pe budă şi suni la interfon? Io cum să reacţionez, să alerg cu pantalonii în vine că nu ai tu o oră? Zici că nu trăiesc viaţa mea ci pe a altuia.”

Lucrurile astea le gândea, dar nu găsea o formă să le spună. Iar oamenii profitau. Că le era uşor s-o facă, atâta timp cât ei îşi bifau agenda.

–   Hai la ziua mea, îi zise prietena ei. Pe la 7-7:30 aşa. E ok?

–   Da, normal că vin. Ţi-am luat şi cadou. Ne vedem, îi confirma Iana cu bucurie că e invitată.

Ca apoi să treacă orele şi pe la 7 să sune pentru adresă. Prietena ei nu răspundea. Abia după un sfert de oră a anunţat-o.

–   Păi notează: Mihai Bravu 5, blocul ăla anvelopat, portocaliu. Mă suni când ajungi. Noi acum ne-am îmbrăcat să mergem la magazin să cumpărăm una-alta.

După ce închidea telefonul se gândea ce rost mai are să meargă, dacă nu conta oricum. Căci pe care prieten îl laşi să aştepte mesajul înapoi, urmat de: apăi stai, că abia am plecat la magazin. Şi asta fix cu o jumătate de oră peste ora la care stabiliseră să se vadă. Moment în care luă telefonul şi-i scrise că nu mai ajunge. Mesajul rămase fără răspuns vreo două ore.

„Pai dacă voia să vin insista. Că aşa face ea când vrea să mă vadă. Acum n-a fost cazul.” Fapt ce-o aruncă iar într-o stare de dezamăgire.

Aşa că-şi sună prietenul, artistul violoncelist. Îi plăcea şi ei vioara şi, de fiecare dată când se vedea cu el, o oră o alocau învăţării partiturilor şi exersării. Apoi se relaxau la un pahar de vin, o cină în oraş şi o partidă de sex. Rutina intrase în calendar, dar era mulţumită cu ea.

Se duse la Tibi. Îl sunase înainte să se asigure că n-are vreun concert. Aşa c-o aştepta, cu aceeaşi rutină care-i făcea plăcere.

Îşi puse vioara în spate, luă un Uber până la el şi se trezi în faţa portativului. Ceva din Tibi era schimbat. O nervozitate acidă se articula la fiecare greşeală de interpretare.

–   Nu aşa, ţi-am zis şi data trecută. Nu aşa. Eşti rigidă. Relaxează-te pe porţiunea asta. Şi leagă notele, leagă-le. Do-Mi-Re-Do. Hai, Do-Mi-Re-Do! Ce naiba!

Vioara suna corect pe bucăţi, când degetele alunecau aiurea. Gândul ei era departe. Se întreba ce căuta la el. N-avea niciun chef să-l vadă azi. Voia să fie la prietena ei, nu la Tibi. Aparent nici nu era în cele mai bune toane.

–   Da, ai dreptate, nu sunt în apele mele. Scuze, şopti Iana spre el.

–  Muzica nu e despre ape. Muzica e totul. Ce-o să faci pe scenă? Sau poate n-ai s-ajungi vreodată acolo şi atunci nu-mi mai bat capul. Dar dacă eu te ajut, în joc e şi reputaţia mea. Că parcă te şi aud mâine-poimâine că te lauzi că ai fost la mine şi te-am învăţat eu prost. Hai, repetă! moment în care Iana trase cu putere de arcuş, într-un sunet strident. Aruncă vioara. Gâtul se frânse în contact cu parchetul, fapt ce-l scoase din minţi pe Tibi. Era o vioară scumpă. Băiatul se ridică, îi apucă mâna dreaptă, o strânse puternic într-un soi de pedepsire şi-i frânse degetul inelar. Un sunet scurt, sec se auzi din el, urmat de un urlet. Degetul atârna într-o poziţie ciudată, în timp ce Iana resimţi durerea. Cu stânga fata apucă vioara de jos şi i-o aruncă în faţă, prinzându-i şi un picior în burtă. Tibi se resimţi.

Adrenalina o făcu să neglijeze durerea de mână şi în câteva minute ieşi din sufragerie, încălţă adidaşii cu greu, ajutându-se de podul palmei şi tâşni izbind uşa de la intrare. Tibi îi cerea scuze în urma ei, căutând s-o împace. Iana înainte să iasă în stradă apucă să-i spună că dacă o mai caută o să-l omoare cu mâna ei. Şi dusă a fost.

După trei zile, cu mâna în ghips, îl primi pe tatăl ei. Acelaşi circ, aceeaşi stare de tensiune. Caserole, mâncare, curăţenie, spălat vase, spălat caserole, stricat mâncare, aruncat mâncare, nervi.

– Nu eşti bună, nu faci bine, uite şi tu ce-ai făcut! Ai căzut pe scară, zici? Crezi că-s bătut în cap? Îl omor, futu-i neamu-n cur de bou. Ăsta ţi-a făcut asta? Zi unde stă, că-l bag în spital. Şi tu proastă că umbli cu de-alde ăştia, nişte zdrenţe. Marele artist al pulii mele.

Altă uşă trântită în nas. Aceeaşi stare de încordare, acelaşi nor de negare.

Tensiunea creştea în ea. De data asta voia să fie liberă. Să nu mai audă de nimeni. Era opt seara. Aşa că-şi închise telefonul, se îmbrăcă lejer, cu un trening olive, atât cât să-i scoată în evidenţă trupul bine făcut, îşi luă perechea de Nike coloraţi, încuie uşa în urma ei şi porni pe străzi.

Îşi purta mâna în ghips ca pe un trofeu. Voia ca din seara asta să schimbe ceva la ea, să fie în sfârşit stăpână pe ea şi pe deciziile ei. Porni pe străzi fără vreun punct fix la care să ajungă. Trecu pe la Unirii, apoi Universitate şi o luă pe lângă anticariat. În câteva minute se văzu faţă în faţă cu strada lui Eliade: Mântuleasa.

Pe stânga un intrând. Se văzu pe o alee ce ducea la un bar: Mântuleasa 40. Mese ascunse în spatele copacilor, un fel de lume în lume. Simţi că trecu printr-un portal, ce o aruncă spre ea însăşi. Iar pacea se aşeză uşor pe părul ei, ca o mângâiere.

Timpul se dilată, la fel ca părerea ei despre viaţa trăită. Îşi revedea amintirile cu încetinitorul, ca într-un film rulat cu viteză redusă şi pentru prima dată nu se mai învinovăţea pentru ce făcuse.

„Nu sunt eu aşa. Nu! Am o viaţă pe care nimeni nu are dreptul s-o încalce. Nici taică-miu, nici Tibi, nici pizda mamelor lor. Nimeni! E viaţa mea.” Şi se aşeză la o masă.

Comandă o sticlă de vin Purcari: Cabernet Sauvignon Nocturne şi o salată. După primul pahar o senzaţie de plutire se infiltra în mintea ei. Era bine. Se relaxa. Cutele frunţii coborau spre o netezire completă şi zâmbea. Se surprinse zâmbind, fără vreun motiv.

În filmul ei era departe, într-o zonă liniştită c-o pajişte în faţă. Mirosul ierbii proaspete se simtea puternic în nările ei şi era acolo. Trăia ca şi când realitatea devenise un vis. Starea de bine persista şi zâmbetul continua să rămână pe faţă. Nici nu-şi dădea seama cum se vedea din exterior.

Fix în faţa ei, la o masă distanţă, o tipă o privea. Devenise fascinată de imobilitatea ei şi-şi zicea că sigur fata asta e într-un loc bine de tot. Aşa că, se ridică de la masa ei şi se apropie de Iana. Nu veni brusc, să n-o sperie, ci mai mult păşind. La început îi făcu o bezea cu mâna, dar uşor, ca şi cum ar fi mângâiat aerul. Iana n-o observă. Fata se apropie şi mări intensitatea cu care îi făcea cu mâna, ca apoi să i se adreseze:

–   Hei, scuze că dau năvala aşa, te-am văzut de la masa aia şi mi-am zis ce fain arăţi. Pari aşa în lumea ta şi zâmbeai. Eram curioasă, scuze. Pot să m-aşez?

Iana nu păru intimidată. I se păru cool să vorbească cu o tipă. Socializare, d-asta am nevoie, îşi zise.

–   Nu e nicio problemă. Stai aici. Ia-ţi şi băutura. Sau, stai, ia mai bine un pahar de vin. E ok?

–   Uau, vin roşu. Ai chef de nebunii, nu-i aşa? Da, dă-mi unul, te rog. Tatiana, by the way!

–   Iana.

O ciocnitură scurtă se auzi din paharele lor şi tipa cea nouă îi zise: „pentru noi să fie.”

–   Pentru noi, răspunse Iana uşor ameţită.

Discuţia porni între cele două şi ori de câte ori Iana căuta să exprime ceea ce simţea în viaţa ei, Tatiana o aducea în prezent, la masa lor.

Îşi comandară două Choux à la Crème şi după două înghiţituri savurate pe măsură, Tatiana îşi lăsă linguriţa să se afunde în frişca Ianei. Apoi, suav, uşor în reluare, savură porţia, uitându-se direct în ochii Ianei. Cu limba ieşită din gură curăţă provocator urma albă de pe inox şi continuă s-o privească.

Iana se înroşi puţin, dar nu-şi lăsă ochii în podea. Îi urmărea mişcările şi duse paharul cu vin la buze. Bău până la jumătate din cantitate, închise ochii, nu cu încruntare, ci senină, de parc-ar fi sub o umbrelă în Vamă şi se proiectă departe de realitate. O picătură se prelinse pe buze şi vru s-o soarbă, dar n-apucă. Tatiana se întinse peste masă, gata să răstoare totul în cale, îi luă bărbia în căuşul palmei şi o linse. După care o muşcă uşor.

Ianei i se întăriseră sfârcurile şi simţi în pântece o căldură puternică. Îi făcu poftă. De sex nebun, de viaţă, de trăit aşa cum are chef. Era seara ei şi nu mai avea nevoie de păreri. Mergea pe instinct.

Şi chiar dacă obrajii i se înroşiră şi părea îngheţată în scaunul ei, surprinsă de acţiunea Tatianei, se ridică şi o sărută pe necunoscută. Fără vreo reţinere. Poate vinul îi dădea încredere sau mintea eliberată de toate frământările o ajuta să devină indiferentă la oameni şi părerile lor. Dar nimănui nu-i păsa de gest.

Sărutul lor îi strânse carnea pe ea şi o ardea pe interior. Avea poftă de tipa asta nouă. Habar n-avea cine era şi ce putea face, dar n-o interesa. Conta momentul iar dacă momentul o făcea fericită, asta era direcţia pe care era necesar s-o urmeze.

Cotrobăi stângaci prin geantă după portofel, scoase două hârtii de o sută, le ascunse în notă şi o luă de mână pe Tatiana.

Nu-şi ziceau nimic. Se priveau şi atât. Iana dădu să comande un Uber spre casa ei, când mâna fermă a tipei cele noi se înfipse în ghipsul ei.

–   Hai la mine, stau aproape şi se uită fix în ochii ei.

Un fior metalic îi coborî în spinare. Părea autoritară. Nici nu se gândi să o contrazică sau să-i propună altceva. Alternativa nu exista, aşa că acceptă.

Nimeri într-un apartament dubios, cu lambriu pe pereţi şi mochetă muştar. Pereţii afumaţi ascundeau din loc în loc găuri şi cuie ale unor foste tablouri. Puteai distinge uşor forma ramelor, că peretele era mai deschis în zona lor. Un televizor cu tub catodic rulă un playlist de pe Atomic. În tavan, spânzurat în două cabluri aproape izolate, un ventilator cu patru becuri, dintre care doar unul funcţional. Mirosul crud de tutun o lovi şi icni. Se rugă să nu i se facă rău.

–   Scuze, poţi să deschizi puţin geamul, o rugă Iana.

–   N-ai tu treabă! N-am cum, sunt blocate în morţii mă-sii de trei ani. N-am avut timp să chem pe cineva. Dar dau drumu’ la baie, dacă vrei. Hai că n-o să mori. Vino-ncoa’ şi o chemă spre bucătărie. Bagi o pipă?

–   Nu mai fumez de câteva luni, dar hai că n-o fi foc.

–   Sau vrei ceva mai bun? Şi-i făcu semn cu ochiul.

–   Aaa, nu, că mă moleşeşte. Dă-mi o ţigară şi-atât.

–   Un vin? Ce coincidenţă, am Purcari în frigider. Rară Neagră. Merge?

–   E ok. Un pahar, te rog, completă Iana.

Vinul curgea, tensiunea dintre cele două se estompa, urmată de dorinţă. Tatiana preluă frâiele şi se apropie de Iana. O cuprinse după talie şi îi mângâie spatele într-un joc provocator. Unghiile se lăsau uşor de-a lungul coloanei, ca apoi să se înfigă puţin. O sărută pe gât şi o muşcă cât s-o facă s-o dorească.

Iana trăia o senzaţie nouă. Părea că visează şi, pe moment, nu conştientiza că cea din faţa ei nu e bărbat. N-avea nicio problemă sau cel puţin n-o simţea. O dorea, ce-o însemna şi asta, îşi zicea. După care o sărută şi ea şi-şi lăsă degetele în părul Tatianei. Îi strângea scalpul într-un fel de cleşte format din degete şi masajul părea s-o excite şi mai tare pe proaspăta parteneră, care-i trase tricoul de pe ea.

Iana o copie şi constată că n-are sutien. Sfârcurile roz, tari ca nişte degetare, contrastau cu pielea bronzată a sânilor. Fără s-o gândească prea mult se lăsă în vârtejul senzaţiilor şi-i cuprinse cu palmele. Era pentru prima oară când atingea sânii altei persoane, exceptând momentele când îmbrăţişa vreo prietenă şi mâinile îi treceau accidental peste ei. Îi avea fermi şi îi plăcea forma lor. Se apropie şi o sărută pe un sfârc, apoi pe celălalt. Tatiana se activă, îi luă mâna direct şi i-o băgă în chiloţi.

–   Atinge-mă! Uşor, apoi mai tare, apoi uşor. Şi plesneşte-o.

După care o trase de sutienul pe care Iana continua să-l poarte spre dormitor. Un spaţiu sărăcăcios, cu un pat pe mijloc ce părea să se rupă cu ele. Paradoxal, scârţâitul lui o excită.

Tatiana îi aruncă rapid îmbrăcămintea, fără vreo jenă. Iana căuta să se acopere cu mâinile. Un strat subţire de pudibonderie se activă şi-i era ruşine cu corpul ei. Fata cea nouă îi dădu mâinile deoparte şi o trânti pe pat, ca mai apoi să se năpustească asupra ei şi s-o sărute din cap până-n picioare. Iana tremura de emoţie, jenă şi plăcere. O combinaţie care îi oferea ceva nou, ceva din care nu mai gustase. Înima îi bătea în gât şi tot ce voia era să prelungească momentul, să fie doar al ei. Şi era gata să explodeze când o auzi.

–   Treci deasupra!

Se conformă şi încercă să copieze mişcările ei. Tatiana în schimb mimă plăcerea atingerii şi o enervă atitudinea de mironosiţă a Ianei.

–   Mai cu talent. Aici, da, bagă aici. Linge, linge, tu-i morţii ei. Da! Nu aşa, mai tare, apoi mai încet. Şi ia, ia asta, îi arătă un dildo.

Aproximă să aibă vreo douăzeci de centimetri.

–   Da, aici, bagă-l aici, şi-i arătă anusul. Ia şi lubrifiantul ăla. Mai tare, mai tare, dă-i! Ia vino. Ia-l şi tu.

Iana se panică. Nici n-o cunoştea. Dacă avea vreo boală, ceva.

–   Sunt testată, n-am nimic, îi ghici gândul. Dacă n-ai chef, bagă-l pe ăsta, şi-i arătă un alt dildo.

Tatiana puse mâna pe al Ianei şi-l manipulă atât cât să-i producă plăcere, dar ceva din ea se blocă. Trecu de la plăcere la un soi de împietrire. Iana părea fizic în cameră, dar mintea ei era departe. Un blocaj mental îi paraliza corpul şi actul în sine deveni o formă de abuz.

Tatiana îşi ducea jocul mai departe, mărea viteza şi o scădea după bunul plac, o instruia şi pe Iana la aproape fiecare mişcare, până când se opri. Îi trase cu putere dildo-ul din vaginul Ianei şi-l aruncă pe podea cu ură. O trase de păr şi urlă la ea.

–   Ieşi, tu-ţi gâtul mă-tii, ieşi! Nu faci nimic bun. Afară!

Moment în care Iana se trezi din lumea ei şi-şi căută hainele. Trecu pe lângă pat, evitând dildoul pe care de nervi şi-l scoase fata cea nouă şi-l aruncă spre ea, ascultându-i în continuare înjurăturile.

–   Ies, în pula mea, ies!

Şi uşa se închise în urma ei, lăsând ecoul să persiste pe casa scării.

Intră în aplicaţia Uber şi-şi chemă un taxi. În drum spre casă se răzgândi şi modifică adresa. Optă pentru a doua salvare din favorite şi şoferul viră la stânga.

Într-o jumătate de oră apăsă butonul de la interfon. Uşa se deschise larg iar în pragul ei apăru Tibi c-o partitură în mâna dreaptă. Iana i-o smulse din mână, i-o aruncă pe podea şi-i ordonă:

– Fute-mă!

(Din sufragerie se auzi vocea unei tipe: iubire, cine e?)