Într-o după-amiază de vară timpurie, din ce-avea să se dovedească un anotimp destul de arid, în timpul unei pauze de la scris, am observat la o fereastră de la parterul blocului de vizavi – o clădire părăginită care nu mai primise un strat proaspăt de var din ziua în care fusese dată în folosință – o pisică care la rândul ei părea că se uită pe geam. Sau poate mai degrabă încerca să se uite, căci geamul, aveam să descopăr curând, era acoperit de un strat gros de mâzgă ce împiedica orice vizibilitate decentă înspre afară. Pisica însăși mai mult se întrezărea decât se vedea propriu-zis, încât, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva conturul acela de pisică, forma aceea de culoare închisă, nu era decât o iluzie optică, o născocire a creierului meu obosit. Dar apoi i-am văzut capul mișcându-i-se dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi urmărit cu privirea o gâză, și orice urmă de îndoială mi-a dispărut. Oare ce era cu ea acolo? Locuia cu vreo bătrână în apartamentul pe care mi-l imaginam la fel de decrepit și jegos precum geamul? Sau stăpâna-i murise și pisica rămăsese în grija nimănui? Tot uitându-mă, am observat că geamul nu era doar murdar, ci și spart într-un loc, spărtură prin care pisica se putea strecura afară din casă și intra înapoi ori de câte ori ar fi avut chef. Era o pisică liberă, așadar, independentă, ca și imaginația mea care deodată mi-o luă razna. Mi-a trecut prin cap că bătrâna care o avusese, și care murise în casă, era tot acolo, un cadavru din care pisica se hrănise un timp până ce carnea nu mai fusese bună nici măcar pentru ea și care acum se transformase într-un fel de mumie. Pisica i se suia în brațe, măcar uneori, dacă nu zilnic, și torcea acolo, din obișnuință, un tors ca o rugăciune pentru morți, în amintirea anilor petrecuți împreună cu cea care avusese grijă de ea. Sau poate că, în realitate, pisica asta era a mea, și că ce vedeam acum era un fel de proiecție în viitor, poate că în apartamentul acela locuiam chiar eu, o versiune vetustă a mea, și că-n curând aveam să-mi fac apariția la geam, numai piele și os, un schelet ambulant, o apariție spectrală care-și va îndrepta privirea spălăcită, dar totuși acuzatoare înspre mine ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. „Uite-te ce-am ajuns” sau “cum credeai că se va sfârși totul?” Nu era prima dată când îmi treceau prin minte astfel de lucruri. De ceva vreme încoace mă surprindeam tot mai des închipuindu-mi că așa îmi voi petrece ultimii ani din viață, singur, într-un apartament răpciugos, alături de o pisică care să-mi facă fărâma de viață rămasă o idee mai suportabilă, până ce aveam să-mi dau obștescul sfârșit, lăsându-i casa, dar și trupul mort drept moștenire. „Trebuie să salvezi pisica”, mi-am spus, odată ce m-am revenit din prelungita mea reverie. „Trebuie s-o iei de-acolo.” “Ca să faci ce cu ea?” mi-am întrebat mirat sinele. “Cum ca să fac ce cu ea? Ca să nu-mplinesc profeția.” “Ca să n-o-mplinești? Ești sigur?”
N-am acționat imediat totuși. Scriam, sau, mai bine zis, mă chinuiam să scriu la o carte și eram prins în ghemul acela fojgăitor de cuvinte alunecoase care se zbăteau ca niște țipari, disperate să-mi scape printre degete, degete care oricum nu mai erau nici ele așa de iuți cum fuseseră odată. De fapt, ca să fiu sincer, am și uitat pentru un timp de ea. Când am căutat-o din nou cu privirea, câteva ore mai târziu, nu mai era acolo, apoi, în ziua următoare, m-am luat cu tot felul de treburi și mi-a ieșit cu totul din minte. În a treia zi, când pentru câteva secunde mi-a revenit în minte silueta ei întunecată și demnă aflată într-o stranie antiteză cu locul în care afla, m-am dus la fereastră, dar spre dezamăgirea mea, n-am mai văzut-o în geam, apoi, într-a patra, am tot amânat să mă uit, ca și cum n-aș fi vrut să sufăr o nouă dezamăgire, după care, când m-am uitat totuși, afară se făcuse deja întuneric și tot ce-am putut să observ a fost că în casa aceea nu era nici o lumina aprinsă. De-abia într-a cincea zi am văzut-o din nou, stând în aceeași poziție în care o surprinsesem inițial, și atunci, cuprins de o stranie euforie, dar simțindu-mă și un pic vinovat, am dat fuga să văd ce mai face. “Oare cât timp stătuse acolo, în geam, fără ca eu s-o fi remarcat?” m-am gândit în timp ce coboram scările, ținând în mână, învelită într-un șervețel, o grămăjoară de bobițe uscate pe care le luasem de la o vecină care avea și ea o pisică.
M-am apropiat cu pași mici de geamul murdar prin care pisica se uita la lumea de-afară. Nu voiam s-o sperii. Cu cât înaintam mai mult, paradoxal, murdăria părea că se estompează, iar pisica se putea distinge din ce în ce mai bine. Blana îi era un amestec de gri cu pete negre, pete care mi s-a părut că formau un fel de desen, iar ochii, mari și rotunzi, păreau a fi de un verde închis. Mă văzuse și ea, bineînțeles, chiar dacă nu-și schimbase poziția, dar de văzut mă văzuse, ochii ei mă urmăreau cu atenție, o combinație de nedumerire, curiozitate și precauție. Când am ajuns în dreptul geamului, „creatura” își călcă pe mândrie și cu o smucitură pe care n-am putut-o cataloga decât ca fiind una țâfnoasă, se retrase undeva mai în spate, n-am reușit să-mi dau seama unde exact, căci dincolo de pervaz era greu să deslușești mare lucru, cu excepția ochilor ei ca două mărgele strălucitoare de sticlă. Mi-am strecurat degetele prin spărtura din geam, spărtură făcută probabil de-o piatră aruncată cu decenii în urmă de-un copil care între timp avea el însuși copii, și i-am lăsat mâncarea pe pervaz. Dacă înăuntru, pe lângă ea, mai exista și vreo ființă umană, această nu-și semnală în nici un fel prezența, lucru care nu m-a luat câtuși de puțin prin surprindere.
A doua zi dimineață, când m-am uitat din nou după ea, mai întâi din dreptul ferestrei mele curate de la etajul patru, apoi și de jos, din dreptul geamului ei năclăit, n-am mai văzut-o, ceea ce a avut darul să mă descumpănească puțin. Cumva, mă așteptasem să fie acolo, fusesem aproape convins c-o voi găsi în aceeași postură, scrutând lumea de dincolo de fereastră, ca nu cumva să-i scape ceva. Intenționasem să-i las de mâncare câteva zile, apoi, încet-încet, s-o ademenesc afară și într-o zi s-o iau poate cu mine în casă sau măcar să ne-mprietenim cât de cât. Tocmai mă pregăteam să mă întorc, întrebându-mă dacă am s-o mai văd totuși vreodată și, de fapt, dacă totul fusese aievea, când deodată am auzit niște foșnituri în iarbă, nu foarte departe de locul în care mă găseam. Mi-am întors privirea și imediat am văzut ceva mișcându-se acolo. Oare ea să fi fost? M-am lăsat pe vine și am așteptat cu respirația întretăiată să văd ce se-ntâmplă. De partea cealaltă, foșniturile încetaseră, probabil că fusesem, la rândul meu, depistat. Să fi trecut așa un minut, două, îmi venea din ce în ce mai greu să stau în poziția aceea, când deodată un cap tărcat de felis catus își făcu apariția din iarbă. Ea era! Se pregătea să treacă prin dreptul meu, când, brusc, s-a oprit și s-a uitat la mine. Pupilele i s-au mărit instantaneu, ochii i-au devenit cercetători, în timp ce corpul îi înțepenise într-o postură oarecum caraghioasă. Ar fi putut fi o mică statuie în momentul acela, o statuie pictată într-un fel straniu, căci desenul pe care mi se păruse că-l văd îi cuprindea întreg corpul, inclusiv fața, ca și cum ar fi fost tatuată de un artist minuțios, pasionat atât de pisici, cât și de munca sa. Citisem undeva de existența așa-zisei rase Rorschach, un experiment medical clandestin, făcut în clinicile elvețiene din secolul trecut în scopuri terapeutice, care însă nu dăduse rezultatele scontate. Dar existența rasei era mai mult o legendă, o teorie a conspirației, neexistând vreo dovadă certă în acest sens. Neștiind cum să reacționez, am decis că cel mai bine era să-i vorbesc. “Ce faci?” i-am zis, sperând că aveam un ton relaxat, dar mai ales că era obișnuită cu vocile oamenilor. „Umbli de nebună, așa? Pe tine cine te iubește?” Am pufnit în râs, mirat eu însumi că-mi venise s-o întreb una cu asta, dar și amuzat de felul în care înțepenise acolo. Râsul meu trebuie s-o fi speriat, căci în loc să vină spre mine, așa cum mi-ar fi plăcut, s-a întors cu spatele, a făcut un mic salt în lateral și apoi, fără nici cel mai mic efort, s-a urcat pe pervazul cu geam spart unde se simțea în siguranță. „Ei, hai că exagerezi” i-am zis, și m-am ridicat în picioare, apropiindu-mă de fereastră. Și atunci am observat ușa.
Era o ușă albă de termopan, construită în zidul exterior al blocului, unde n-ar fi trebuit să fie nimic în mod normal, dar pe care cineva o plantase acolo, ca să poată ieși din casă direct în grădină. Doar că probabil nu-și permisese mărimea standard și atunci comandase una mai mică, căci ușa nu pornea fix de jos, de la baza blocului, ci începea (sau se termina) la vreo douăzeci-treizeci de centimetri distanță de la pământ. “Nu, fraiere” mi-am spus. “Nu-i asta. Cine a comandat-o, așa a vrut-o, ce lipsește aici sunt două-trei trepte care să-ajungă la ușă, de-abia astea n-au mai fost construite.” Și imediat m-am înfiorat, pentru că motivul nu putea avea de-a face decât cu moartea neașteptată a proprietarului sau proprietarilor, care într-un fel lăsase(ră) pisica orfană și implicit de izbeliște. “Ar fi culmea dacă ar fi descuiată” mi-am zis, apăsând pe clanță mai mult într-o doară, fără să am cine știe ce așteptări. Dar, spre surpriza mea, ușa a trosnit cu putere și cu un scârțâit din acela prelung, s-a deschis, invitându-mă să poftesc înăuntru. Pentru o clipă n-am știut cum să reacționez, dacă să mă mir sau să mă bucur sau, dimpotrivă, să mă las cuprins de angoasă. “Ce fac acum?” m-am gândit. „Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, închid ușa la loc și fac cale-ntoarsă, sau, dacă tot am ajuns aici, intru și mă lămuresc ce-i cu locul ăsta?” “Intri și te lămurești ce-i cu locul ăsta” mi-a răspuns ferm vocea din minte. Bineînțeles, parcă ce era să-mi răspundă? “Bună ziua!” am strigat, ca să fiu auzit și de cel mai surd dintre surzi. „E cineva acasă?” După care am repetat întrebarea, pentru orice eventualitate. Nu mi-a răspuns nimeni, așa că, fără să mă mai gândesc dacă procedez bine sau nu, m-am săltat înăuntru. Ce m-a frapat din clipa în care am închis ușa după mine, a fost mirosul de mucegai, ca și cum, cândva, demult, înăuntru ar fi avut loc o inundație și toată apa care cursese atunci se absorbise încet în pereți și-n parchet, fără ca cineva să fi încercat să grăbească printr-un efort deliberat procesul de uscare. Ușa dădea direct în sufragerie, o cameră destul de spațioasă sau, cel puțin, așa mi-a făcut impresia, asta și pentru că, exceptând un recamier vechi, din acela cu ladă, de pe vremea lui Pazvante, încăperea era complet nemobilată. Pe jos, parchetul făcea din loc în loc câte o bolfă, ca și cum un mușuroi de furnici s-ar fi aflat dedesubtul lemnului, lucru care mi-a confirmat bănuiala unei inundații în trecut, ca să nu mai zic că scârțâia și trosnea la fiecare pas. M-am uitat de jur împrejur. Pereții, coșcoviți, de un galben cadaveric, erau acum goi, deși cândva fuseseră acoperiți de tablouri, spațiile care fusese acoperite încă mai păstrând nuanța originală a varului, încât acum păreau ele însele niște picturi, ce-i drept mai degrabă abstracte, în timp ce din tavan se ițeau trei fire plăpânde de care odată fusese prinsă o lustră.Am mers mai departe, preocupat fiind să găsesc pisica, căci, nu-i așa, pentru ea venisem. Din sufragerie, am pătruns într-un hol destul de îngust și, imediat pe stânga, am dat de bucătărie. Aici, lucrurile stăteau exact pe dos. Aragazul era la locul lui, la fel și mașina de spălat, ruginită pe dinăuntru, când m-am uitat în cuvă, iar pe masă cineva culcase, unul deasupra celuilalt, trei dulapuri masive care fuseseră desprinse din perete, cu gândul probabil de a fi duse cine știe unde, dar care până la urmă rămăseseră aici. Deasupra dulapurilor era un geamantan mare, cum avuseseră și-ai mei când eram copil, iar deasupra geamantanului, împăturită în două, o cuvertură cu franjuri. În fine, pe cuvertură, foarte aproape de tavan, era pisica, care se cocoțase acolo și mă privea iscoditor. “Aici te cațări tu, de obicei?” am întrebat-o pe același ton relaxat. „Sau doar acum, ca să te păzești de dușmani?” Evident, la cât de sus se afla, nu aveam cum s-o ajung și mi-am dat seama că și ea era conștientă de asta, altfel n-ar fi rămas impasibilă. „Ia, zi, cum te cheamă? Pot să-ți spun Ursi?” Nu știu de ce, dar mi se părea că numele i se potrivește. Nu pentru că ar fi semănat c-o ursoaică, ci pentru că aducea cu o pisică pe care o avusesem mai demult și pe care o chemase așa. “Vrei să fii o Ursulină?” Am scos din buzunar șervețelul cu mâncare și, ridicându-mă cât mai sus, pe vârfurile picioarelor, am reușit să-i las boabele pe cuvertură. Din instinct sau din curiozitate, pisica le-a mirosit, dar n-a catadicsit să le mănânce, în schimb a continuat să mă privească cu atenție, deși părea mai relaxată acum. „Am venit să-ți țin companie, ce părere ai despre asta?” Nu mi-a răspuns, dar nici nu mă așteptam s-o facă. “Ok”, am zis cu voce tare, „ia să vedem ce mai e de văzut pe-aici” și-am ieșit ca s-o las să-i tihnească. Se părea că apartamentul nu consta decât dintr-o cameră, plus bucătăria și baia, baie în care trona o cadă uriașă, din aceea veche, cu picioare, cărora li se adăuga un mic hol, mai mult un intrând, care ducea la ușa de la intrare, încuiată, când am verificat-o. M-am întors în living și m-am uitat din nou împrejur, de parcă aș fi căutat ceva. “Ziua de ieri”, cum spunea bunică-mea. La ea văzusem pentru prima dată un recamiér ca cel care rămăsese aici, cu singura diferență că al ei era verde, iar ăsta era, sau fusese cândva, maro. Ia să văd cum se simte”, mi-am zis, și m-am așezat pe salteaua antică care s-a curbat sub greutatea mea. Arcurile, dacă avea așa ceva, erau atât de moi, încât am simțit cum pur și simplu mă afund în țesătura de pânză. Nu puteam sta așa. Și atunci, nu știu de ce, în loc să mă ridic și să plec, am decis să mă întind cu totul. Ca și cum patul ar fi fost al meu, și nu aveam de ce să-mi fac griji. Ultima oară când făcusem o chestie ca asta fusese în liceu, când adormisem pe-o saltea mizerabilă într-o cabană de munte și plecasem de-acolo plin de păduchi. Dar acum nu-mi era somn. Aveam să stau doar puțin, cât să… ce? Nu știam nici eu. Am închis ochii și imediat mi-am văzut camera în care dormeam când eram copil: cele două fotolii vechi cu brațe de lemn, măsuța cu milieu așezată între ele pe care stătea o vază cu flori artificiale, urâte ca naiba, vitrina cu cărți și oglinda mare de lângă ea, șifonierul masiv deasupra căruia era o tablă de șah la care nu reușeam să ajung niciodată, și, bineînțeles, patul, același model de studio ca cel pe care mă-ntinsesem acum, cu așternuturile lui albe care miroseau mereu a curat. Adesea, bunica-mi citea aici dintr-o carte, ea în capul oaselor, sprijinită cu spatele de ladă, sperând să adorm, eu la orizontală, nereușind să-i fac pe plac, oricât m-aș fi chinuit. Adesea și bunicul dormea în patul ăsta la prânz, un copil mai ascultător decât mine, doar că el sforăia tot timpul, ca și cum ar fi vrut să ne avertizeze că trebuie să pășim încet, pe vârful picioarelor și, în general, să nu facem zgomot, căci pe cât de tare sforăia, pe atât de ușor îi era somnul. Uneori veneam în dormitor ca să butonez la un radio cu lămpi, încercând fără succes să găsesc posturi din Viena, Berlin sau New York, sau ca să mă uit pentru a nu știu câte oară la albumul cu poze vechi din anii ‘30, ‘40 și ‘50, sau ca să pot scociorî prin cutia cu bijuterii a bunicii, sau chiar prin șifonierul masiv, care mirosea a naftalină și scârțâia când îi deschideam ușile, în căutare de monede uitate prin balonzaide sau poșete. Eu, eu, eu și niciodată eu și-o pisică, ai mei nu mă lăsaseră niciodată să am una, în pofida rugăminților mele fierbinți. “Ce frumos ar fi dacă ar veni și s-ar așeza lângă mine”, mi-a trecut prin minte. “Dar nu aici, ci în apartamentul meu din copilărie”, ca și cum aș fi putut s-o iau de aici și s-o duc acolo, fără ca ea să-și dea seama. „Ursula!” am strigat-o și pisica a scos un mieunat scurt, de parcă mi-ar fi răspuns la chemare. „Ursi, hai vino aici, lângă mine!” i-am zis cu blândețe, și curând am simțit-o cum sare pe pat – salteaua curbându-se doar pentru o fracțiune de secundă – și pășește ușor, ezitant, de parcă atunci s-ar fi urcat într-un pat prima dată, pentru ca apoi să se întindă încet, aproape imperceptibil, la un centimetru de piciorul meu. “Bravo!” i-am spus, știind că dacă aș fi deschis ochii, n-aș fi văzut pe nimeni acolo. „Vezi, nu-ți fac nimic” și când i-am zis asta, pisica a început să toarcă, un tors gutural și subțire, ca și cum sunetul ar fi venit de departe și tot ce-ar fi ajuns la urechea mea ar fi fost o palidă reverberație a lui. „Ce bine era odată!” mi-a trecut prin cap. “Să nu ai ambiții, ce bine! Să nu vrei să demonstrezi nimic, nimănui. Nici măcar ție! Să fii mereu același, doar să fii, nimic altceva. Soția mea avea dreptate când spunea că invidiază pisicile. Le invidia lenea, nepăsarea, mulțumirea de sine. Acum înțelegeam ce voia să spună. Bineînțeles, nu toate pisicile erau de invidiat. Pisica care, cu ani în urmă, mă trezise în miez de noapte cu vaietele ei jalnice, cu siguranță nu era de invidiat. Mă mai gândeam uneori la ea, la tânguitul acela sfredelitor care mă făcuse să cobor și s-o urmez în subteran, la faptul că nu dorise s-o salvez la întoarcere. Poate că nu considerase că aveam de la ce s-o salvez. Sau poate știuse, intuise, că n-avea să-i fie mai bine cu mine, că aveam s-o trădez, că iubirea mea pentru ea se va stinge A doua zi, când m-am întors să caut gura de canal, nu mai găsisem nimic acolo. Am crezut că poate nu-mi amintesc bine locul, dar n-avea unde să fie în altă parte. Cineva pur și simplu își ștersese urmele. Și totuși, ce ușor ne consolăm, ce repede suntem dispuși să acceptăm o explicație facilă, dacă nu de-a dreptul neverosimilă, atâta timp cât ni se oferă totuși un fel de răspuns la nedumeririle noastre. Poate mi se păruse, nu-i așa? Poate că totul nu fusese decât rodul imaginației mele, un vis înfierbântat ca aerul de vară, poate că totul nu fusese decât efectul unor pastile. Asta eram invitat să cred, și-mi amintesc că aproape am fost dispus (tentat?) să dau curs invitației. Ca nu cumva să iau în calcul, poate chiar să ajung la concluzia, că-s într-o ureche. Până la urmă, gura de canal nu mai era acolo. Nu asta era realitatea? Adevărul? Ce voiam mai mult? Da, numai că uneori ce-i real ziua nu mai e la fel noaptea și invers, cele două surori, deși partenere, nefiind neapărat prietene. Cât despre ce voiam, nu voiam decât descifrarea misterului, pentru că în noaptea aceea, când am ieșit afară, canalul era acolo. La fel de evident, de netăgăduit, cum a doua zi a fost absența lui. Nu eram dispus să uit așa de ușor, să dau curs invitației lui (lor?) de-a mă prinde în hora iluzoriului și a dansa atâta timp cât n-auzeam nici o muzică. Dar care era alternativa? Să mă apuc să sap în locul în care cu câteva ore înainte fusese un puț? De-abia atunci aș fi fost nebun. Așa că nu puteam decât să aștept. Să mă înarmez cu răbdare și să sper că într-o zi aveam să primesc o altă invitație. Sau poate tocmai ce primisem acum una? “Scriitorul Iacob Florian a anunțat azi într-un comunicat de presă că renunță la scris” am auzit brusc o voce, venind de foarte aproape, și mi-am dat seama că era radioul. În sfârșit reușisem să prind un post care să meargă. „Scrisul nu a făcut decât să mă izoleze de oameni, să mă înstrăineze de cei dragi, de familie, să mă rupă de tot ce e mai important în viață, fără să-mi fi adus vreo satisfacție, dimpotrivă chiar” a declarat acesta.” “Are dreptate”, am exclamat, bucuros că, în cele din urmă, găsisem un post de radio care să meargă, “ia să vedem ce mai pot prinde”. Am început să mă joc cu potențiometrul, trecând acul prin dreptul orașelor dispuse unul în continuarea celuilalt ca și cum lumea ar fi fost un singur drum, lung și întins, iar de-o parte și de alta a sa orașele se înșiruiseră ca niște mărgele pe-o ață. Am încercat Viena, București, Ankara, am încercat Londra, Madrid, Lisabona, am încercat Paris, Varșovia și Berna, deși știam de la început unde voiam să ajung. Voiam să ajung la Berlin. Doar că știam și ce se va întâmpla dacă ajungeam acolo. Mai bine nu. Și totuși, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, tot acolo aveam să ajung. Și totuși ce rost avea să amân momentul? “Nu se-ntâmplă acum” am încercat să mă liniștesc. “Tot ce-a fost menit să se-ntâmple, s-a întâmplat deja.” E ca și cum te-ai uita la o fotografie din albumul bunicilor. Nimeni de-acolo nu mai este în viață.” Am mișcat acul poziționându-l în dreptul Berlinului și imediat i-am auzit vocea. Era supărată, cum altfel? “Iacob, trebuie să înțelegi, eu nu mă mai întorc. Toată viața mi-am trăit-o după cum ai considerat tu de cuviință, am făcut ce-ai spus tu că trebuie să facem. Și uite unde am ajuns. Cred c-a venit momentul să-mi trăiesc restul vieții după cum cred eu de cuviință. Vreau să mă eliberez de sub influența ta, înțelegi? Pentru că influența ta e distructivă, Iacob! Malefică! Așa că, orice ar fi, eu nu mă mai întorc! Am pătimit și m-am sacrificat destul pentru tine!” Acum nu mai torcea, nici nu părea să-și fi dorit vreodată să fie pisică. Ce bizar! La cât de mult visasem într-o vreme să trăiesc în Berlin, mai degrabă eu ar fi trebuit să-i spun asta. Și totuși, era invers. Ea rămăsese acolo, în orașul palimpsest, cu lacuri și păduri și trenuri suspendate, în timp ce eu mă întorsesem aici, în orașul ăsta trist, în cartierul ăsta părăginit, în camera asta uitată de Dumnezeu. Aproape că nu mai țineam minte cum se-ntâmplase totul. Ceva era greșit însă. Ceva nu se petrecuse așa cum ar fi trebuit. “Întrerupem acest program pentru o știre de ultimă oră: scriitorul Iacob Florian s-a sinucis.” “Dar parcă spunea că renunță la scris, nu și la viață?” „Da, colegu’, dar poate pentru el scrisul era totuna cu viața, ce știi tu?” „Da, tot ce se poate, eu nu scriu, și-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de un asemenea blestem!” „În orice caz, acesta a fost anunțul, stimați ascultători, revenim la programul nostru obișnuit.” Și dintr-o dată am simțit că mi se face rău și-amețesc, ca și cum patul însuși ar fi conținut o otravă inodoră care se degajase în aer în momentul în care mă-ntinsesem și acum începea să-și producă efectul. Am încercat să mă ridic, dar n-am fost în stare. „Bineînțeles că nu ești în stare, când ai fost tu vreodată în stare?” i-am auzit vocea din nou. Și totuși ea n-ar fi spus asta, mai degrabă era vocea mea, într-o deghizare facilă și de prost gust. “Băi, în ce hal ai ajuns!” mi-am zis și imediat mi s-a făcut greață. Deși, dacă la asta se-ajunsese, eu aici, și ea acolo, ce rost mai avea să nu mor? Mai bine să mă cufund într-un somn adânc, în care să visez că sunt treaz și fac tot felul de lucruri, trăiesc și mă văd cu ea zilnic, mergem împreună la film și ne plimbăm prin păduri și facem excursii și ne ducem la cumpărături, ne luăm o pisică, avem un copil, da, avem un copil, iată-l, pot să-l și văd dacă vreau, dar numai de la o oarecare distanță, seamănă mai mult cu ea decât cu mine, foarte bine, așa și trebuie, doar ea a adus greul, eu deja începusem să nu mai fiu atent, mă depărtam tot mai mult, n-o mai băgam în seamă, copilul nici nu știa cine sunt, plângea când îl mai luam uneori în brațe, așa că evitam să-l mai iau, oricum eram mai mult plecat, plecat tot mai departe, vânam o balenă albă pe care o vedeam undeva, înotând în adâncuri, anii treceau pe la spatele meu, nici nu mai știam ce sunt anii, trăiam mereu în prezent, ca un câine, noaptea cineva mă striga de foarte aproape, ziua auzeam voci, șoapte, ”hai cu noi, hai cu noi” îmi spuneau și eu mergeam de fiecare dată cu ele, erau tinere, erau vesele, eu nu, eu eram bătrânul dezgustător care doar se căznea să pară tinerel, de la un moment dat nu le mai puteam păcăli nici pe ele, așa că mă părăseau, una după alta plecau, vocile, șoaptele, “te-am iubit, te-am plăcut, adio” , “te-am plăcut, te-am iubit, rămas bun”, după douăzeci de ani, iată, înțelegeam și eu cum fusesem cândva, dă-i Doamne omului mintea cea de pe urmă, dar era prea târziu pentru asta, cădeam în singurătate ca într-un puț adânc, plin de cerneală neagră, mă prăbușeam în uitare ca-ntr-o piscină din sticlă, eu, eu, eu, tot timpul numai eu, și nimeni din cei care veniseră să mă privească căzând dispus acum să-mi țină de urât, nimeni căruia să-i pese vreun pic, pisica venise la mine ca un copil venit să-și vadă bunicul, ca o soție tânără venită să-și vadă soțul bătrân la azil, iar eu nu puteam să-mi arăt nici măcar recunoștința, cât aș mai fi vrut s-o mângâi pentru ultima oară pe cap, aveam atât de multă iubire de dat, dar nu mai aveam putere să ridic mâna. Toată dragostea, toate îmbrățișările, toate clipele de tandrețe – inutile în momentul final…Și nimeni nu va afla, și nimeni nu va veni să mă scoată de-aici, voi putrezi și mă voi usca și mă voi absorbi încet în parchet, am fost cândva apă năvalnică, un torent, acum sunt doar mirosul de putred, voi fi înghițit de pământul de unde cândva, demult, mi-am început drumul prin lume. “Ai făcut bine că ai rămas acolo, tu mă cunoști, tu mă cunoști!” i-am zis, “tu te-ai salvat, tu te-ai salvat”, dar știam că spun o minciună. Apoi, m-am ridicat în capul oaselor și am vomat chiar acolo, pe pat. O pată urâtă de cerneală neagră porni a se lăți pe saltea. M-am uitat la ea fascinat, cum se desparte în două, formând ceea ce păreau a fi coarnele simetrice ale unui berbec.