Rămân singur în iarbă, cu tâmpla spartă pe colțul pietrei, cu ochii la cer și vântul umblându-mi prin bluza de trening. Sunt mort aici de azi-dimineață. Altădată aș fi simțit iarba moale în podul palmelor, duhoarea ei de mâzgă stătută, puturoasă, poalele tricoului Prostului atingându-mi fața, atunci când el s-a aplecat deasupra mea. Acum nu mai simt nimic din toate astea. Întâmplarea nu mă înfurie. Ceea ce este neobișnuit, pentru că nu-mi amintesc când vreodată am simțit și altceva în afară de furie. Din cauza asta sunt acum așa de ușor. Furia s-a scurs în pământ, odată cu sângele, și am rămas gol.
Râde ca prostul. Stă în fața mea, în iarbă, și râde cu dinții ăia strâmbi. Nu s-a pieptănat niciodată, dar absolut niciodată toată viața lui. Se uită la mine și râde. Întinde piciorul și mă împinge încet. Îi e frică prostului. De câte ori îi văd părul ăsta ca pufu’ de pe curu’ raței, îmi închipui cum își vor bate joc de el, când o să mai crească. Se gândește o clipă, printre dinții strâmbi îi picură o lacrimă de scuipat, îl umflă râsul la cine știe ce idee tâmpită și fuge la frații lui.
După o vreme se întoarce cu ei. Îi văd cum ies unul câte unul dintre trestiile înalte și se opresc acolo, la buza smârcurilor, privindu-mă cu neîncredere. Verifică dacă nu cumva mă prefac. Verifică dacă nu-i testez, ca să-l prind pe ăla care încă nu a învățat nimic din tot ce le-am spus. Mult mai mic decât ei, Prostu’ se apropie de mine ca de un lucru care îi aparține. Mă arată mândru cu degetul, surâzând. Eram descoperirea lui.
În spatele lor, departe, dincolo de baltă, stufăriș și salcâmii țepoși, linia ferată desparte orașul de noi. Un tren trece șuierând, și băieții întorc capetele spre el, ca la comandă, pregătiți să o ia la fugă. Niciun pericol însă. Se întorc din nou spre mine și se apropie prudenți. Cicelu, care mereu a avut grijă de ei, culege o nuia de pe jos și începe s-o agite amenințător la nivelul genunchilor. Probabil m-ar trosni dacă aș da semne că mișc, pentru că asta nu s-ar potrivi cu ceea ce vede: capul spart pe piatra înroșită.
-Îl ducem acasă, a zis, după ce au rămas o vreme în jurul meu, cercetând din priviri bluza de trening cu fermoarul desfăcut aproape de tot, obrajii mei albi, ochii țintă în cer.
-Putem noi, Cicele? s-a îndoit pentru o clipă mijlociul, care începuse de la o vreme să imite aerele astea de șef ale fratelui mai mare. Putem, mă, putem, a continuat singur, pentru că Cicelu oricum scotea șapte cuvinte pe zi, iar el învățase să-i citească răspunsurile în ochi și în strâmbăturile gurii.
Ăia doi mai mari m-au apucat de mâini și s-au opintit pas cu pas, târându-mă peste ierburi, bolovani și mușuroaiele lighioanelor. Prostu’ a început să plângă primul. Smiorcăiala lui obișnuită, tăcută, din care puteai auzi doar când își trăgea mucii. Mijlociul, căruia ne înțeleseserăm să-i spunem, deocamdată, Aurică, până ne vine o idee mai bună, și până la urmă uitaserăm să ne mai gândim la nume și continuam să-l strigăm așa, s-a luat după el, de m-a și enervat. Păi te iei tu, mai mare, după prostul ăsta mic? Ura și la gară! Așa v-am crescut?
Când călcâiele nu mi-au mai sărit din bolovan în bolovan, am știut că au ajuns pe pământul bătătorit din jurul barăcii. Și-au tras sufletul, aplecându-se în față, cu mâinile pe genunchi. Cicelu dădea apă la șoareci și el, l-am văzut. Începea să i se măgărească vocea și, când plângea, scotea niște răgete înfundate.
-Ți-e frică, Cicele? l-a întrebat Aurică, ștergându-și ochii pișați cu cotul.
Salcia bătrână care umbrea baraca și toată bătătura din jurul ei a foșnit cumva. Două lișițe au țâșnit din stufăriș și s-au ridicat în zbor. Cicelu și-a tras mucii, a scuipat departe, i-a tras una peste ceafă fratelui său și i-a făcut semn cu bărbia să mă apuce din nou de mâini. Le-a fost mai ușor să mă târască pe pământul bătătorit. Printre crengile salciei zăream petice de cer. Venea ploaia și proștii mei nu băgaseră țoalele în baracă, eram sigur. Niciunuia nu-i trecuse prin cap să-mi închidă ochii.
În noaptea aia a dormit doar Prostu’. S-a cuibărit mai întâi lângă mine, dar Cicelu l-a tot alungat până când a priceput și s-a băgat între ei doi, în celălalt capăt al barăcii. A ieșit luna și a început să cânte balta. Broaște care orăcăiau de-ți venea să le iei la pietre, fâlfâit de aripi, țipete de păsări, o cucuvea, pașii foșnind tăcut ai unei vulpi, apa clipocind, salcâmii țepoși trosnind și salcia noastră șoptind peste acoperiș.
Cicelu și Aurică s-au uitat la mine toată noaptea. Eu m-am uitat la toate lucrurile alea care intraseră în baracă: cum l-am trimis prima oară pe Cicelu la pescuit, noaptea, cu frontala pe cap, și el s-a descurcat. Cum a venit el din oraș, de la piața de pește, cu banii făcuți sul și puși după ureche, că așa mă văzuse pe mine că țin țigara. Cum s-a născut Prostu’ și noi nu am știut multă vreme că-i prost. Cum mergea el de-a bușilea prin baracă, înainte să facă anul, printre pisici, găini și un câine râios. Cum știam noi cât e ceasul după cum treceau trenurile. Cum trăiserăm noi pe baltă, la doi pași de oraș, și nu fusese treaba nimănui. Cum știam noi de ei, dar ei nu știau de noi. Asta până când l-a găbjit Protecția pe Cicelu, plecat să vândă peștele la piață, și l-a urmărit până-n baltă, cât pe ce să găsească baraca.
Toate astea au plutit în întunericul din baracă, în noaptea aia. A fost o noapte bună. Îmi plăcea să știu că se uită la mine băieții. Nu mi-ar fi plăcut să știu că se uită Prințesa, Poliția, Protecția, ăia cu curentul, ăla din locomotivă, atunci când traversam linia prin fața lui. Nimic nu-i mulțumea. Ce făceam, tot greșit era. Pasul și greșeala, ia, hai, mă, ura și la gară toată lumea, lăsați-mă-n durerea mea, că acuma zic de dumnezei, de Paște și de morții voștri! Băieților mei nu li se mai părea greșit tot ce făceam.
Uită-te la ei: nu au nevoie de nimeni. Balta îi hrănește. Balta îi ascunde. Vine gerul, intră în baracă, tremură de frig și viața merge înainte, frigul nu e problemă pentru ei. Vine Protecția, îi ia, îi ține închiși o vreme, apoi scapă și se întorc aici. Le fac senini pe toate, așa cum cresc senine florile din pământ. Cicelu nu are probleme. Aurică nu are probleme. Prostu’ nu are probleme.
Atâta doar că, dacă nu ai probleme înseamnă că nu exiști încă. Ai prima problemă, începi să exiști. Cine ești, tăticu’? Uite, sunt ăsta care are probleme cu Prințesa când o apucă pe ea pandaliile, probleme cu zăpada, cu noroiul și cu tot ce îmi mai intră în baracă, de dormim pe ud. Am probleme cu frontala, că m-au lăsat bateriile și cum vrei să mai pescuim noaptea, ca să avem ce mânca ziua? Ăsta sunt, tăticu’. Tu cine ești? Problemele tale ești, să nu crezi altceva, nu ești mai bun ca mine. Doar Prostu’ e mai bun ca mine. Dar și ca tine.
Dimineața, lui Cicelu deja îi venise altă idee. A ridicat prelata care ținea loc de ușă, a prins-o în cuiul de pe acoperiș, l-a trezit pe Aurică împingându-l cu piciorul, că era mare de-acum și trebuia dezvățat de cocoloșeală, și pe Prostu’ frecându-i urechea între degete ușurel, că ăsta nu era niciun pericol că se va obrăznici vreodată, și a arătat spre mine:
-Îl mutăm, a zis și m-a apucat de o mână, pregătit să mă care iarăși.
-Să-l ducem aici, aproape, între salcâmii țepoși, Cicele, că e greu, și-a dat cu părerea Aurică. Îl lăsăm acolo.
-Nu-l lăsăm acolo, coaie, că-l dibuie gaborii, a spus Cicelu, și glasul lui era calm, glas de bătrân sătul de viață și de explicații.
-Și ce, coaie, l-ai omorât tu? s-a rățoit Aurică.
Dar Cicelu își terminase toate cuvintele pe ziua aia. S-a uitat la Aurică, s-a uitat la baracă, s-a uitat la mine. Avea tristețea unui om care descoperă că e singura ființă rațională de pe o insulă plină cu animale de toate speciile. S-a opintit și m-a scos afară, trăgând de mine împreună cu Prostu’, cu dinții lui încălecați aiurea și părul cum e stufărișul după furtună.
Când mă irita un lucru, îmi frecam buricele degetelor unele de altele, cum fac șmenarii semnul pentru parai. Îmi intrase atât de mult în sânge, încât de la o vreme mă trezeam că fac gestul oricând, iritat sau nu, ori poate în așteptarea unei iritari, că mereu apărea vreun motiv. Acum gestul pare să fi trecut în iarba care-mi fojgăie pe la urechi, în timp ce băieții mă târăsc înapoi, spre mijlocul smârcurilor, către Curba Dracului de unde se vede trenul. Firele de iarbă se freacă unele de altele pentru că eu nu mai pot să fac gestul ăla, dar totuși aș vrea, și natura încă nu poate rămâne indiferentă la voința mea.
M-au dus la bolovanul plin de sânge. M-au așezat cu tâmpla pe el, așa cum mă găsiseră cu o zi în urmă. Asta nu a fost o treabă ușoară, pentru că s-au tot codit să-mi atingă capul. Aurică renunțase la aerele lui de bărbat și se smiorcăia că-i e foame. Mi-e foame, Cicele! Ura și la gară! Mai lăsați-l în pace, că l-ați înnebunit de cap! Trebuie prinsă vreo rață de pe baltă, jumulită, friptă. Ori măcar scos niște pește. Ori trebuie ginite cuibarele găinilor prin trestii, pentru niște ouă.
Locul se vedea cel mai bine din trenurile care treceau. De asta mă și mutaseră de acolo. Între timp însă le venise o idee mai bună. Dacă le dădeai un pic de timp, până la urmă pricepeau. De aia eram sigur că aveau să se descurce. Au așteptat nemâncați până a trecut primul Inter-Regio. S-au ascuns între trestiile de la picioarele mele. Ăia din tren se uitau la mine. Unul s-a ridicat în picioare. Altul a pus mâna pe telefon.
Se însera când au început să se audă sirenele. Îl vedeam pe Cicelu în spatele primului șir de trestii cum rămâne calm. Știa exact la ce distanță au ajuns, după cum sunau. La Curba Dracului amuțiră o clipă. Cicelu era cât prostu’ ăsta mic atunci când l-am învățat pentru prima oară că atunci când nu le mai auzi, pleci imediat, pregătit sau nu, pentru că într-un minut sunt aici.
Au ieșit dintre trestii și au trecut pe rând prin fața mea, ca să-și ia rămas-bun. Cicelu i-a așteptat fără o vorbă. Prostu’ mi-a închis fermoarul de la bluza de trening. Aurică mi-a atins brațul acolo unde era acoperit de mânecă și l-am văzut holbându-se la degetele mele înnegrite. Îi simțeam frica. Cu ăsta, frica mersese întotdeauna bine, fusese simplu. Stai aici și nu mișca, Aurică, tată, că altfel vine Baba Bălții și te ia, îi ziceam, și el nu mai mișca. Ăilalți dispăreau după un ceas, dar ăsta rămânea neclintit, piatră.
Cicelu doar m-a privit. În loc de rămas-bun, s-a aplecat și mi-a închis, în sfârșit, ochii. Au dispărut apoi în păpurișul înalt, unul după altul. Smârcurile și noaptea s-au închis imediat în spatele lor, ca o perdea murdară. Mașinile poliției au oprit la creștetul meu. Au lăsat farurile aprinse, mă scăldam în lumină. Am știut că Cicelu făcuse bine că mă dusese atât de departe de baracă. Ar fi găsit-o ăștia, iar băieții nu s-ar mai fi putut întoarce niciodată acasă.
Acum vor vedea totul și vor înțelege. Tâmpla fărâmată, sângele pe piatră. Prost să fii, să nu înțelegi.
Am iubit-o. Nu tragi concluzia, dintr-o pereche de palme, că nu te mai iubește bărbatul. Nici din două șuturi în cur. Aia nu e bătaie, nu știe Prințesa ce e bătaia. Ura și la gară! Știa că o iubesc. Când o apucau dracii, se auzea peste linia ferată până în oraș. Așa mi-or fi ieșit vorbe că o bat. Era plină de năravuri, înșiruiri de ticuri, când începea trebuia să le facă pe toate. Se bătea de două ori peste gură, își trecea palma peste ureche, făcea zât-zât!, sufla în sus, sufla în jos, se prindea de nas, scutura capul, bătea din palme și termina cu ura și la gară! Pe ăsta îl luase de la mine. Uneori o găseam noaptea în mijlocul bălții, înconjurată de rațe ca și cum nu ar fi fost om, dormind de-a-n picioarelea, cu fața întoarsă spre lumina lunii, surâzând ca mama dracilor.
Dacă aș fi avut atunci pătura la mine, nu aș mai sta acum mort, cu poliția la cap și balta toată luminată de girofaruri. Prințesa se liniștea ca prin farmec atunci când îi acopeream capul cu pătura ei. Încremenea pe loc, urletele încetau, Cicelu o lua de mână ca pe un copil și o ducea în baracă, iar eu rămâneam să strâng ce mai spărsese de data aia.
Doar că Prostu’ luase iarăși pătura, cum făcea el mereu, și se ascunsese în lăstărișuri. Se acoperea exact ca maică-sa și gâgâia un cântec acolo, în lumea lui, legănându-se ore în șir sub pătură, până-l găseam. Prințesa își luase porția, două perechi de palme peste ceafă, și o apucaseră dracii din senin. Am pornit atunci către baracă, să caut pătura. Am răscolit peste tot. Am ieșit iarăși afară și am pornit spre lăstărișuri, să caut plodul. Prințesa m-a ajuns din urmă chiar aici, la Curba Dracului, lângă linia de tren. Se ținea după mine ca nebuna, urla și arunca cu tot ce-i cădea în mână. A venit pe la spate, că altfel aș fi văzut-o. Mi-a crăpat capul cu o piatră, asta care e sub șalele mele acum. M-am întors cu fața la ea și-am dat să-i zic, cu frumosul, stai, ‘tu-ți nația ta de femeie, că nu-ți fac nimic! Nu vedeam nimic în jur, stele verzi. Auzeam numai urletele ei și un țiuit chinuitor între urechi. M-a îmbrâncit cu puterile alea pe care le capătă atunci când o apucă. Am căzut cu tâmpla pe bolovanul ăsta. L-am umplut de sânge. Prințesa a tăcut și a dispărut în smârcuri. O să vină ea înapoi. Când o să-i treacă, o să-și aducă aminte că undeva, la marginea unui oraș, cresc ca lupii trei copii.