O senzație aurie a descompunerii. Razele de soare levitau și se îndoiau sub greutatea oamenilor aplecați în cele mai bizare poziții, date cu încetinitorul de sedative și antipsihotice. L-am găsit pe Vlad aplecat la marginea patului. Mă aștepta de ceva timp. Praful purtat de briza luminoasă a soarelui sfredelea resturile de alge uscate înapoi în verdele ofilit din mine.
– Mi-a plăcut să văd, începu el balansându-și privirea de-a lungul țevii de gaz ruginite care străbătea betonul de sub noi. Mi-a plăcut să văd soarele ofilindu-se până la capăt de aici.
Părul lui roșu arzător era înlocuit acum de un păr lung și umezit de transpirație. Același brun spălăcit ca și cel din privirea tulbure. Corpul lui emana tristețe, ca și cum reflexia i-ar fi fost o tablă umplută cu un număr insuficient de piese pentru un joc de remi, dintre care unele erau prăbușite în lateral sau întoarse cu spatele. Altele pur și simplu se decolorau în timp ce le priveam și picau la picioarele noastre cu un zgomot înăbușit, dar oarecum consolator.
Avea dreptate. De mult timp simțeam spitalul ca pe o epavă cu bordul în sus, aproape de cer. Singurul lucru pe care îl vedeam în jur erau bârnele pregătite să mă urc pe ele și să îmi deschid aripile spre larg, cât mai departe.
Picioarele mele se bălăngăneau în continuare deasupra cimentului.
– Văd că nu erai pregătit de drum lung, zise el, privindu-mi sângele închegat din bătături.
– Mă așteptam să te găsesc acasă.
– Eu nu.
Nici nu m-a lăsat să termin. În următorul moment mi-a desfăcut bretelele de la sandale și le-a aruncat printre gratii, în șanțul de lângă drum. Talpa lor tare și cauciucată a rămas agățată în cablurile de electricitate din miezul săpăturilor.
M-am apropiat de Vlad și m-am întins în patul lui. Totul mirosea ca el. Așternuturile albe erau îmbibate cu transpirație, iar perna încă umedă emana mirosul lui puternic. Am început să mă sucesc pe ambele părți în acel bumbac.
Vlad se uita la mine fără să zâmbească. A început să îmi pipăie coapsa dreaptă.
– Nu pot să cred că încă mai ții după tine scula asta multifuncțională.
– Mhmm, i-am răspuns eu semiadormit, timp în care el luase patentul meu albastru din buzunar, mergând spre fereastra larg deschisă.
– Nu mi-ați mai lăsat nimic de ales, decât să vin aici și să-mi văd apusul.
Au urmat câteva pocnete metalice scurte până la un sunet lung de cădere care m-a făcut să tresar. Vlad stătea cocoțat pe rama geamului rămas fără gratii, gata să se arunce în gol. Am sărit disperat și l-am prins de abdomen, trântindu-l cu toată forța înapoi în pat. I-am luat patentul din mână și l-am aruncat, dându-mi seama ce gafă de proporții făcusem. Stăteam călare pe el și îi împingeam antebrațele slabe în miezul saltelei, gest care nu avea niciun rost, din moment ce nu opunea niciun fel de rezistență.
M-a privit în ochi. Părea să își amintească brusc cine eram de fapt, după care și-a mușcat buza inferioară, cuprins de o durere surdă care îi încorda abdomenul inferior.
L-am ridicat mai sus. Câteva fire de sânge proaspăt îi umezeau pijamaua subțire și se întindeau în regiunea anală.
– Te rog, a început cu ochii înroșiți de ceea ce păreau a fi câteva lacrimi seci. Te rog eu, nu mai veni aici.
Deja se auzeau pașii asistentelor spre salonul nostru, atrase cel mai probabil de gălăgie. N-am mai apucat să-i răspund nimic. Petele de sânge pe care le vedeam își măreau tot mai mult marginile incandescente, iar aerul din jur se topea îngălbenit ca un celuloid.
*
Ca să iau lucrurile de la început: eram la supermarketul de peste drum când am simțit că cineva mă atinge pe umărul stâng, prin geaca violet. M-am întors în mod reflex spre partea dreaptă, iar Vlad era deja la câțiva metri de mine. M-am gândit că nu putea fi decât el. M-a salutat cu aceleași gesturi pe care le știam pe de rost. A ridicat sticla de gin din cărucior fără să mă întrebe nimic.
– Văd că te distrezi.
I-am zâmbit și am rămas la casă. Când mă îndepărtam de supermarket, pe strada pustie, o anxietate inexplicabilă persista ca și cum cineva m-ar fi urmărit. Am mărit ritmul, privind florile scuturate de vântul de seară. Un râs de copil mă urmărea ca un ecou. Zgomotul de pași continua să se audă la intervale regulate, până când am închis ușa de la intrare, păstrând în minte posibilitatea ca el să fi intrat în urma mea în scara blocului rămasă în pană de curent.
– Zi-mi ce vrei.
M-am întins peste plapuma dreaptă și mi-am retras picioarele pe rând, în așa fel încât să nu disturb tăcerea apăsătoare. Priveam în gol spre locul unde ar fi trebuit să fie el.
– Eu? Nimic.
Mi-a răspuns. Avea același glas ca mai devreme, când mă urmărea.
– Tu ești cel care vrea ceva. De ce toată lumea are impresia că eu sunt cel care ia? Eu nu fac altceva decât să privesc. Lucrurile sunt cele care se întâmplă. Întotdeauna.
Cele două raze de lumină din stradă au revenit în poziția lor inițială pe tavan, crescând în dimensiuni până în dreptul meu. Deveneau tot mai clare, iar el se îndrepta spre mâna mea până când am reușit, în cele din urmă, să îl ating.
*
Printre desișurile brazilor ofiliți, cu tulpini pe jumătate acoperite de mucegai, deslușesc silueta gardianului, oprit în dreptul meu.
Singurul lucru de care mai sunt în stare în astfel de momente este să fug. Să alerg undeva cât mai departe de toți, să alerg până mă scufund într-un loc mlăștinos acoperit de crengi cu frunze uscate și să deschid jumătățile care mă compun.
Încerc să înțeleg ceva din tot ce mi se întâmplă. Trăiesc într-o fugă continuă de responsabilitatea cuiva care de mult timp nu mai este. Încerc să înțeleg dacă sunt eu vinovat sau oricine altcineva, iar sentimentul de vină pare să se întindă într-un cerc ale cărui spițe se învârt în jurul unui ax disfuncțional.
– Degeaba lucrurile tind să aibă un sens dacă tu doar îl cauți, îmi răspunde Vlad fără măcar să-l fi întrebat.
Pășim împreună, cufundați în culorile atât de schimbătoare ale interiorului nostru, pe măsură ce jumătate din mine răspunde gândurilor lui, iar gândurile lui pătrund tot mai aproape de ecoul înfundat al spitalului. Sunetul cu care probabil se încheie totul.
*
– Sunt doar puțin împrăștiat. Simt nevoia să dorm puțin.
– Vrei să ne culcăm împreună?
– Ești primul care îmi cere așa ceva, mi-a răspuns, lăsând să îi cadă din pumnul drept lebăda origami pe care tocmai o făcuse.
A început să plouă. Căldura pieptului lui păros și gurile noastre deschise una către cealaltă. Firele de praf de pe limbă. Drogurile împrăștiate. Fericire.
Stăteam împreună și ne uitam la strada pustie și găunoasă din depărtare. Ascultam zgomotul scuturilor izbite în asfalt și îi număram împreună pe cei care nu erau riverani și nu știau cum să ocolească gropile.
A început să plângă. Am adormit îmbrățișați și ne-am trezit amândoi cu o durere de cap îngrozitoare, undeva aproape de răsărit. Am pornit din loc și ne-am suit în prima mașină pe care am găsit-o.
Pupilele îi erau larg dilatate. Respira agitat și era cald, gata să explodeze.
– Ia și tu, mi-a zis.
Trăiam cu adevărat.
*
În întunericul sumbru, întretăiat de luminișurile dintre plantele uscate de la ferestre, pot auzi vocile indignate ale pacienților de la parter.
Singurătatea are atâtea nuanțe și irizații, de la albastrul frunzelor în miezul verii până la cenușiul înnegrit al florilor de iarnă, cărora atingerile lui Vlad le dădeau ecouri sonore. Mă las în voia lor, plutind în tăcere de la o zi la alta.
*
Mașina noastră se scufunda în mâlul rece. Pentru prima oară, soarele puternic nu mă mai deranja absolut deloc. Eu și cu Vlad pluteam îmbrățișați și simțeam capota mașinii îndepărtându-se de picioarele noastre. Apa era rece și ne înghițea ca o stare de panică din care nu mai puteam evada. O durere întinsă, la fel de largă ca cerul.
*
Stolul imens de ciori, venit dinspre grânarele părăsite, își încheie popasul, pornind în direcția pădurii din spatele uzinei. Vlad trage copertina de polietilenă, acoperindu-mă din calea ploii. Începe să îmi cânte versuri pe care nu mi le pot aminti. Deasupra se trag tot mai multe copertine pe măsura trecerii timpului, iar cerul întunecat deschide o noapte fără sfârșit din care cuvintele devin tot mai greu de înțeles și de acceptat. Cărțile strânse pe raftul de lângă noptieră se îngălbenesc, fiind cuprinse de aceiași acarieni care mișună prin tot spitalul.
*
Mă suiam dintr-un tren într-altul, pășind pe formele mozaicurilor succesive. Înaintam de-a lungul vagoanelor. Atingeam marginile metalice ale ferestrei și simțeam răceala cum mă pătrunde pe dinăuntru împreună cu ploaia care nu părea să aibă vreodată sfârșit. Apa dintre geamuri se balansa înapoi odată cu pornirea trenului și apoi lua o poziție orizontală pe măsură ce viteza devenea constantă. De cealaltă parte, peisajul pustiit cu buruieni putred-aurii era înlocuit de cedri rari și brazi dincolo de care puteam vedea vârfurile munților.
Și mai presus de toate, acel loc în care rămân și acum: vârfurile munților ridicați de o parte și de cealaltă a văii, îndepărtându-se, până când devin simple contururi albastre la unirea cu norii argintii. Iar la poalele lor, pentru o fracțiune de secundă, îl văd pe Vlad, așezat în interiorul unei curți minuscule, ca un parc de joacă. Pare că stă aplecat și contemplă iarba proaspătă și scurtă ieșită dintre crengile ponosite ale unor arbuști uscați, printre care se ivesc câteva flori de primăvară. Îl simt cum mă privește cu toată ființa lui și știe că sunt aici, alături de el. Înaintez prin vagonul șubred, ascult cum pocnește podul de dedesubt. Nu îmi pasă de nimic. Alături câțiva tineri bat din palme într-un joc al copilăriei lor. Unii dintre ei mă strigă pe nume. Nici nu mă interesează dacă mă știu de undeva sau dacă îi cunosc. Înaintez, lăsându-mă cuprins de o stare deplină a pământului de sub mine și de vocea lui Vlad care pare să se întoarcă dintr-un timp cenușiu și îndepărtat.
Coloanele de beton armat ale gărilor în care coboram se împleteau în mintea mea una cu cealaltă, continuându-se reciproc printr-un oval în mijlocul căruia mă ghemuiam.
*
În cele din urmă s-a întâmplat să mă oprească o bătrână care mergea sprijinindu-se într-o ghioagă plină de cârpe colorate. Stăteam aplecat pe marginea unei bănci dintr-o gară aproape părăsită. Deși capul meu era pironit între podurile palmelor și privirea îmi era fixată în spațiul dintre dalele de piatră ale pavajului, o puteam simți cum se apropie de mine, ca o umbră a copilăriei.
– Se va sfârși vreodată suferința?
Când mi-am ridicat fruntea dintre palme, bătrâna se îndepărta, iar pașii ei bolnavi continuau să se deruleze odată cu gândurile tot mai sonore asupra cărora nu mai aveam niciun fel de control. Eram din nou în mijlocul unei gări părăsite.
*
Grilajele de fontă din jurul copacilor rămân imobile sub muzica străzii. Un contrabasist își îndoaie arcușul pe coardele slab tensionate, falsând. Sunetele dispar complet. O sclipire stranie a privirii contrabasistului îmi aduce aminte de Vlad.
– Alo!
Liniște. Se aud câteva respirații prelungite la celălalt capăt al liniei.
– Alo…
Nimic.
– Vlad? Tu ești?…
Închide.
Înaintez în interiorul tunelului.
După o vreme, înțeleg că ceea ce par a fi urme de graffitti pe ziduri sunt de fapt desene sofisticate compuse din contururi venind din toate direcțiile. Acestea înfățișează peisaje macabre, sacrificiale, ale unor oameni-marionete care nici nu se mai străduiesc să lupte. Se lasă târâți și despicați de lanțurile ținute în tensiune spre capătul opus al intrării.
Fundalul desenelor devine de un auriu orbitor. Lumina se împrăștie difuz în toată încăperea, iar lanțurile desenate pe pereți se întind concentric către spațiul dincolo de boltă în care își face apariția Vlad.
Fața îi e acoperită cu masca de piele proaspăt decupată de pe craniul mamei noastre. Două degete ale mâinii sunt ridicate sub forma literei „V”. „Dacă nu am reușit să fiu tu pentru ea, atunci măcar voi încerca să fiu ea pentru tine”, scrie în aer cu o caligrafie impecabilă, înclinată la dreapta.
*
Sunt băiatul cu cercel argintiu care se masturbează pe ciment. Sunt Maria, bătută în fiecare seară și ignorată de toți trecătorii. Sunt tânărul din stație cu o pungă de aurolac în mâna dreaptă. Sunt o mamă abuzată fizic și emoțional într-o căsnicie toxică. Sunt Andrei și bat mingea în peretele blocului înainte să mor într-un șanț de la o supradoză de heroină. Sunt directorul de spital care a primit 50.000 de euro mită pentru o nouă angajare. Sunt un parlamentar corupt. Sunt profesorul violent de la clasă, pedofilul, comerciantul de droguri, muzicantul de pe stradă, bătrânul înfometat care doarme în tomberon. Sunt Vlad, care s-a sinucis. Și în cele din urmă sunt eu.
*
Pe măsură ce mă apropii de finalul tunelului, crengile negre și goale cresc de-a lungul reflexiilor întunecate pe care le văd în jur. Mă întreb dacă locul meu este aici sau dacă locul cărămizilor eliptice este deasupra mea, plutind la întâmplare. Unele par a fi la o înălțime rezonabilă pentru statura mea, altele par imposibil de atins până și cu privirea. Dincolo de primul rând de cărămizi e un baraj negru. O fereastră albastră în dreptul căreia scrie „privește cerul” îmi amintește de betoanele cartierului meu, pe care cu greu reușeam să mă sui. Oricât de des erau renovate sau văruite, același scris nu înceta să reapară. Probabil că și eu voi continua să privesc cerul și să sar de la o cărămidă la alta, de fiecare dată mai sus, neștiind cum voi trece de baraj. La un moment dat voi cădea, sau poate voi reuși să trec mai departe. Dar nu voi înceta să îl privesc, printre crengile copacilor aplecați.
*
Mă întorc de la cumpărături și mă urc în autobuz. În urma mea apare Vlad. Se apropie de mine cu o lentoare familiară.
– Și tu?
– Da, îi răspund. Se așază pe scaunul de lângă mine și își sprijină capul pe umărul meu. Niciunul dintre noi nu zâmbește. Îi pun mâna pe coapsă. Adoarme. Știu că la un moment dat și eu voi adormi.