Sunteți prea tânără, doamna Paloma. Cum ați ajuns așa? Mai aveți pe cineva în familie cu istoricul ăsta? Tata. Haideți că o să vă facem bine, da? O să vedeți! Nu era totuși o problemă de viață și de moarte. Dar avea depresie. Colega ei de bancă din liceu i-a zis că și atunci se vedea de la o poștă că are depresie. Se născuse așa probabil și de câteva ori pe an își dorea să moară. Și dacă nu se prinde de os? O să aflăm atunci. Nu putem ști până nu încercăm. Poate aveți o șansă. Există soluții pentru orice. Doctorul se ridică de pe scaun stingherit, ea știa că îl scârbise când a rugat-o să deschidă gura, după care plecă spre cabinetul unde avea adevărata programare. La doamna Paloma venise doar să vadă și fața din spatele radiografiei cutremurătoare, îngrozitoare, dezolante, absolut scandaloase, în care nu mai era os la o vârstă așa fragedă; nu mai aveți os, știți, îi răsuna verdictul tuturor stomatologilor la care fusese în ultimul an să ceară o părere. Radiografia din care nu se mai putea salva nimic, radiografia care se discutase ieri cu echipa și umpluse două spread-uri de agendă cu scris de mână și estimări de mii de euro în etape care se întindeau pe următorii doi ani. Doamna Paloma ura diminutivele. Și nu o ajuta fața. Așa îi spusese instructorul auto când urma să dea traseul. Bine că e pandemie și vă obligă să purtați mască, i-a zis. Ea nu se supăra pentru că știa că are dreptate. Dacă mai auzea o singură dată la ea în casă scăunelul sau pantalonașii sau castronelul sau cănuța sau piciorușele, urmate bineînțeles de varii replici pasiv-agresive (deși de fiecare dată striga că gata cu diminutivele în casa asta, să nu mai aud așa ceva, ești bărbat, ce naiba? și deși lipise post-it-uri deasupra robinetului de la chiuveta din bucătărie scris și subliniat cu roșu mare FĂRĂ DIMINUTIVE), deci dacă mai auzea o singură dată diminutivele alea se ridica de la masă, împingea farfuria cu scârbă chiar înainte de prima îmbucătură și trăgea ușa după ea cu un semi-trântit cât să nu izbucnească în plâns copiii și să nu care cumva să coboare și ei de la masă după ea. Ura din tot sufletul diminutivele lui, știa că sunt niște camuflaje de altceva mai bun nu sunt în stare și mă prefac că sunt drăguț și asta o deranja de fapt. Dați căpușorul mai aproape, vă rog, i-a zis chirurgul în ziua programată pentru extracție și ea s-a conformat. Da. Dau căpușorul. Mai aproape. Sigur că îl dau, își spunea în gând. Căpușorul meu. Nimeni nu i-a spus așa vreodată. Nu a fost decât cap de gumă, cap pătrat, cap de gâscă, de plută, căpan, căpățână, cap fără gât și de cele mai multe ori vai de capul ei sau las’ că vezi tu că ești fată deșteaptă, te duce capul. Căpușorul ăsta nu, nu era un diminutiv. Era, să-i zicem, un termen medical, de specialitate. Era, pe urmă, cimitirul ei plin de oase murdare care trebuiau scoase. Dar acolo, pe tetiera scaunului tapițat verzui, cu ochii fixați de fotografia de stock de pe tavanul cabinetului, unde soarele pătrundea printre vârfurile crengilor unor copaci pozați de jos în sus, ca și cum Morgan Freeman urma să țâșnească de acolo cu un pahar cu șampanie, acolo căpușorul ei era ceva foarte important. Câteva mâini fine îl tot așezau în poziția potrivită. Acum deschideți gura. Nu așa tare. Lăsați buza moale. Atât de mult se bucura doamna Paloma că cineva îi spunea și ei ce să facă, după atâția ani în care doar ea dăduse indicații.
Doar ochii i-i putea vedea. Dincolo de ochelarii neatinși de amprente, impecabil de transparenți, la care se uita insistent pentru că știa că el nu se uită, doi banali ochi căprui, pătrunzători, atât de limpezi, ca două albușuri de ou de prepeliță fiert, albușuri fără pielița aceea subțire, ținteau ca o lunetă maronie bine șlefuită în adâncul ei. Mai întâi i-a luat mâinile în mâinile lui. Au inspectat venele împreună. Care era mai bună? Luăm de la ambele mâini, i-a zis. Doamnei Paloma nu-i era jenă să-și etaleze tăieturile borderline de pe mâna stângă, un pic mai jos de unde el avea să înfigă acul. Le spusese deja tuturor, imediat ce intrase în cabinet, după ce admirase cerul roz cinematografic de sfârșit de ianuarie la ora 17 fix (da, nu întârziase de data asta), parcă stingherită că venise cu treabă și nu să admire peisajul, acolo, de la etaj, și le ceruse permisiunea să facă o fotografie, ultima fotografie, ultimul apus cu dinții ei în gură, le spusese tuturor atunci că ea suferă de o tulburare care o face să fie foarte instabilă emoțional și că se teme că va abandona procesul la mijlocul drumului. Le-a zis până și să o caute acasă dacă observă că nu mai dă niciun semn. Apoi i-a pus mâna dreaptă cu pumnul strâns pe coapsa lui stângă, să poată trage din seringă fără tremur. Nu a durut-o. Nu a durut-o deloc. A ținut cotul nemișcat. El avea coapsele subțiri. Și calde. Ea se bucura să vadă sângele ieșind în eprubetă. Ca la toate analizele. Poate iese și pe acolo răul din mine, se gândea. Poate leșină și trage un pui de somn bine meritat pe scaunul stomatologic. Domnul chirurg a umplut patru eprubete. Doamna Paloma încă putea vorbi. I-a explicat că vor face plasmă din sânge și vor impregna apoi niște membrane pe care i le vor pune în gură în locurile goale rămase după ce ies dinții. Au urmat anesteziile. La fiecare i-a zis cum urma să fie. Acum lăsați buza moale. Asta o să doară. Aici doare puțin numai. Și încă una. Simțea că a primit douăzeci de înțepături. Mâna lui subțire înfigea acul în fiecare centimetru din gingie. Nu mai era atentă de câte ori se schimba seringa sau se umplea din nou cu anestezic. Poate că erau doar zece. Sunteți gata? Da! Haideți! Gata! Începeți! Haideți odată! spunea convinsă doamna Paloma, temându-se că dacă nu începe treaba acum s-ar putea să se răzgândească și să fugă de pe scaun.
Doamna Paloma a avut dintotdeauna o gură spurcată. S-a născut așa și nici nu i-a fost rușine toată viața pentru că nu știa. Nu i-a spus nimeni. Avea felul bolnăvicios de a crede despre ea doar ceea ce îi spuneau alții. Aflase că era ba deșteaptă, ba o minte strălucitoare, ba talentată, până când cineva îi spusese că e cam arogantă și superficială și de atunci a început să-i miroasă gura suspect de tot. În vară o reputată doamnă chirurg îi plânsese de milă că e vai și-amar de gura ei, că e un focar de infecție pentru proprii copii! Știa că acolo e sursa tuturor păcatelor ei și mai știa și că Dumnezeu o pedepsește în felul ăsta, făcând-o să-i fie rușine de gura ei anume ca să și-o țină închisă. Doamna Paloma trăia totul metaforic. Își complăcea soarta, plângând ca un copil orfan pe scaunul verde, încercând să tolereze faptul că dintre toți sfinții de pe lumea asta, acolo în cabinet zăcea pe pervaz o icoană de cel mai prost gust cu Arsenie Boca. De obicei îi plăceau kitsch-urile, dar avea și ea o limită.
Sunteți bine? și ea a îngânat un îhî cu ochii deschiși, zâmbind cu toți mușchii rămași neanesteziați și schimbându-și piciorul drept peste stângul. Nu, nu, lăsați picioarele drepte cum v-am zis, nu le mai ținem unul peste altul, da? Scaunul se ridica și cobora în acord cu muzica electronică bâzâită de aspiratorul de salivă. Din când în când furtunașul aspiratorului se răsucea și doamna stomatolog care-l asista pe domnul chirurg mai trecea mâna pe deasupra ochilor ei să îl fixeze pe poziție. Da, salivez exagerat de mult, voia doamna Paloma să spună, dar gura îi era amorțită și încleștată, fiindcă se încăpățâna să stea cât mai nemișcată. Oare am vreo boală gravă de salivez așa mult? se întreba. Oare din cauza salivei mi-am pierdut dinții și osul? Toți erau doamne și domni acolo în cabinet. În afară de Iustina, care trebuia să aducă repede doi bureți hemostatici, nu, trei! și să pună corect eprubetele cu sânge la centrifugat.
Un scârțâit de chiuretă în os nu o durea pe doamna Paloma. A și zis: Eu sunt obișnuită cu durerea, știți? Nu de durere mi-e frică mie. De faptul că-mi scoateți toți dinții și pe urmă o să mă apuce depresia și mai tare și o să spun că așa mi-e soarta, că asta merit, și n-o să mai vin să îmi puneți alții la loc și o să mă duc să mor într-un colț ca o felină care se duce să fete undeva unde n-o vede nimeni.
A, ia uitați doamna doctor cum e osul aici! Vitamina D! Cât i-a ieșit la analize? Nu prea are, nu? Of, dacă veneați măcar acum un an, doamnă Paloma! Are 27, zise doctorița de parcă i-ar fi memorat toate valorile analizelor trimise pe Whatsapp. Acum un an puteam să vă salvăm! Nu e chiar așa puțin 27. Dar să știți că a început deja să ia vitamina D. Da? De care luați? Capsule? Doamna Paloma făcu un cerculeț cu degetele ca să îi confirme că da, capsule, fără să dea din cap. Să măriți doza la cinci mii de unități, da? Nu. La zece mii pe zi. La fiecare masă de prânz, în timp ce mâncați… a, stați, că nu o să puteți mânca nimic. Luați așa, când puteți dumneavoastră, le înghițiți pur și simplu. Ar fi vrut să îl liniștească și să-i spună că fix în timp ce-l așteptau să traverseze orașul până la cabinet, asistentele îi injectaseră în fesa dreaptă o fiolă de o sută de mii de unități. Doamna Paloma mai avea trei fiole de vitamina D în frigider, luate pe piața neagră, fix pentru momente speciale ca acum.
La caninul ei preferat, singurul după care știa că o să tânjească, pentru că îi plăcea la nebunie să-și miște limba peste singurul dinte stabil, ascuțit și alb încă înfipt zdravăn în gingia din stânga sus, a fost greu. Poate chiar era bine înfipt. Căpușorul înspre mine! Ea i-a făcut semn să se oprească. Vă doare, doamna Paloma? Nu! A dus mâna la cap și a arătat că parcă îi iese creierul din capătul celălalt de craniu. Nu știa dacă doctorii se pricep la mimă. Huruiala de bormașină desfileta tot osul ei, găurea ființa ei, mai adânc decât orice comentariu tăios de care avusese parte în toată viața ei de femeie măritată. Da, e normal să simțiți așa. Cleștele strângea, răsucea, trăgea. Fără ezitare. Doamna Paloma se întreba oare câți dinți mai scosese până atunci domnul chirurg. Oare era mai tânăr decât ea? Uite, are atât de puțin păr pe mâini și pe gât. Din profil îi vedea occipitalul tuns scurt. Oare s-a tuns chiar azi? Degetele subțiri acoperite de mănuși ascundeau vreo verighetă? Copiii sunt bine, doamna Paloma, sunteți aici cu noi, și noi avem grijă de dumneavoastră, da? Ați venit aici să aveți grijă de dumneavoastră și o să vedeți că totul e bine cu copiii acasă. Știți cum se spune, un copil trebuie să știe și ce e foamea. Acuși ajungeți la ei. Peste câteva luni or să vă vadă zâmbind. Își amintea că fetița ei mare îi spusese într-o zi că ce dinți de vrăjitoare ai, mama! O să-ți faci unii de zână? Doamna Paloma se întreba dacă chirurgii fac cumva și vreun curs de discursuri motivaționale pentru pacienții anxioși.
Gata, au ieșit toți, ați scăpat! Acum punem membrana și după aceea coasem. Sunteți bine? Îhî, mormăi doamna Paloma prin gura amorțită în timp ce-și descleșta degetele de la ambele mâini după ultimul molar la care se încordase mai tare, într-un terminus de anduranță. Un șervețel de bebeluș! a zis domnul chirurg și pe urmă s-a uitat cu atenția unui miniaturist să-i șteargă urmele de sânge dimprejurul buzelor, peste mustața de deasupra buzelor, de mamă neieșită din casă, peste pielea moartă, uscată a buzelor ei crăpate, însetate, care nu beau niciodată destulă apă. Doamna Paloma simțea toate atingerile mâinii lui fine, ca toate mâinile fine cu mănuși chirurgicale. Chiar dacă obrajii îi erau anesteziați. Acum înțelegea! Înțelegea de ce fratele ei, când fusese internat la spitalul de copii, spunea cum o asistentă l-a mângâiat: “Mama, uite-așa m-a atins pe obraz!” făcând cu mâna gestul drăgăstos atât de absent în familia lor. Nici el, nici ea nu știau ce e asta, încât simpla reacție a unui străin de a le purta de grijă îi făcea să plângă și să se simtă inconfortabil si nedemni de afecțiune.
În noaptea aceea doamna Paloma nu a dormit deloc. Foarte încet, ca o perfuzie cu picurătorul cel mai lent, s-a făcut șase dimineața și era timpul să își trezească copiii pentru grădiniță. Știa că nu poate vorbi și, drept urmare, va fi un dat jos din pat blând și fără scandal, îmbrăcatul și ieșitul din casă la fel. Știa că va avea răbdare nesfârșită așa cu gura închisă. Fusese lună plină deasupra canapelei desfăcute din dormitorul celălalt unde se culcase. Pe sub masca îmbibată de sânge, cu tifonul încă umplând fălcile imobile și dezmorțindu-și limba prin fire de nailon despre care habar n-avea cât erau de lungi, a zâmbit toată noaptea. Îi rămăseseră brațele calde de îmbrățișarea stingheră pe care i-a dat-o chirurgului după ce a coborât de pe scaun, cu picioarele amorțite și corpul înțepenit. Era primul lucru care îi venise în minte după ștersul cu șervețelul. Să-l strângă în brațe. Stângaci și de-a dreptul nepotrivit. Deși ea niciodată nu strânge în brațe. Abia dacă pe copii. Îi rămăsese ca o amprentă pe corp conturul burții lui premature. Zâmbea și el pe sub mască. Cel puțin așa voia să creadă doamna Paloma. După trei săptămâni proteza ei încă nu era gata. Doamna Paloma purta mască de dimineața până când adormeau copiii, dar și după aceea, oricând trecea prin fața vreunei oglinzi din casă. Începuse să-i placă de ea cu mască. Își făcuse rost de o colecție de măști cu imprimeuri vesele rămase din pandemie la atelierul de accesorii vestimentare al unei amice. Își farda obrajii și ochii în fiecare dimineață și asta o făcea fericită. Nu mai făcuse asta de cel puțin cincisprezece ani. A mâncat numai chestii moi. A slăbit mult. I s-a reglat tranzitul intestinal. S-a tuns scurt. A mers la film. A mers la operă. S-a dat cu cremă pe față seara. Și-a cumpărat haine noi. A tot ciupit din economii să-și cumpere produse cosmetice. S-a dus la o expoziție. A citit o poezie în Cărturești la microfon, așa cu mască. Ș-urile, V-urile și B-urile îi ieșeau prost. Dar a citit. Și-a spălat singură mașina prima oară în viața ei. S-a apucat de sport. A gătit mâncăruri pe care nu le putea mânca. A citit cărți copiilor la culcare în fiecare seară până i-au scos firele. A început să le citească și dimineața. Se trezeau mai ușor așa. A condus fără ochelari ca să nu i se aburească și și-a dat seama că vede foarte bine și fără. Doamna Paloma era extrem de fericită. Nu mai voia să moară. Spunea tuturor că ea iese din depresie, vedeți? Pur și simplu sunt foarte fericită! Și vânzătorului nou de la Mega. Că simte asta undeva în corp, că tot răul din ea a dispărut acolo pe masa chirurgului din seara când a ieșit din clădirea cabinetului și a mers acasă cu Uber fără să scoată un sunet. După trei săptămâni și o zi, proteza ei era gata. Nu, nu pot să port așa ceva, și-a zis doamna Paloma ieșind din cabinet după ce a tastat codul pin al cardului cu care plătise a doua jumătate de proteză. E prea mare, e prea grea, e prea rigidă, nici nu am cum să vorbesc cu ea. Cum am putut să dau banii pe chestia asta? Rămân cu mască pentru totdeauna. I-au spus că o va durea. I-au dat niște hârtii în care scria că doare. De ce? Nu. Nu se putea să o doară. Putea accepta enorm de multe dureri. Dar nu pe aceea. Mai bine să rămân fără dinți și nu mai fac niciun implant, și-a zis doamna Paloma. Și nici nu le mai răspund la telefon dacă mă sună. Peste patru săptămâni, doamna Paloma ieșea dintr-o altă clinică, zâmbind străin cu un set de dinți noi în gură. Nu-și dădea seama dacă a ieșit sau nu din depresie.