Doru călcase într-un căcat de câine. Erau mulţi câini la periferie, umblau în haite. Uneori se mai şi luau după el, de-aceea ţinea mereu în buzunar câteva felii de pâine. Marietei nu-i convenea. Ţipa că-i umple covorul de firimituri când își scutura ţoalele.

Pe stradă lumina un singur bec, pe stâlpul de la intersecţia cu aleea care ducea spre intrarea în Întreprinderea de Scule şi Unelte. Arunca o lumină palidă, ceţoasă. Lungea umbrele. Doru se uită după vreo bară orizontală pe care să-şi cureţe tălpile ghetelor. Negăsind niciuna, îşi târşâi în silă picioarele pe cimentul ud, după care oftă şi se apropie de silueta care stătea rezemată de gardul metalic.

— Ce-ai întârziat atâta, bă, Dorule? îl luă tare Vasile, colegul său de muncă, un bărbat slab, îmbrăcat cu o canadiană ponosită.

— Mi-a făcut scandal Marieta. Cică asta-i oră de ieşit afară?

— De ce să-ţi facă, bă, scandal? Nu-i nici măcar şapte. Dacă era doişpe înţelegeam.

— Asta-mi lipsea, să mă umfle miliţia.

—Nu te umflă nicio miliţie, că eşti cu mine. Trebuia să-i zici nevesti-ti: sunt cu Vasile. Ştii că-mi face ochi dulci.

— Să nu cumva să zici ceva de Marieta că…

— Iartă-mă, Dorule, glumeam şi io.

Doru dădu din mână a lehamite.

— Mi-a zis s-ajung acasă pân’ la nouă, că altfel dorm pe preş. Cu câinele.

— Cu câinele, aşa? De-asta miroşi a căcat de câine? rânji Vasile.

— Taci, mă! Ia dă şi mie-o ţigară.

Vasile se scotoci prin buzunare şi îi întinse pachetul de ţigări Bucegi. Doru pescui una şi o aprinse cu un băţ de chibrit.

— Moartea pe schiuri, zise strâmbându-se la schiorul desenat pe pachet.

— Îţi pute? râse Vasile. Ia zi, şurubelniţa o ai la tine, da?

Doru băgă mâna în buzunarul scurtei, uşor îngrijorat.

— Da, mă, o am.

Vasile răsuflă uşurat şi se uită de-a lungul străzii şi de-a lungul aleii care ducea până la poarta întreprinderii. Se uită şi Doru. Nu era nici ţipenie de om. Tocmai începuse să plouă. O ploaie mocănească, de toamnă.

— Hai! zise Vasile, după care făcu doi paşi mari pe alee. Ce faci, nu vii?

Doru îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt.

— Nici nu-ş’ ce să zic. N-aş mai merge.

— Să nu-mi faci d-astea, că-ţi fut şi două peste ceafă. Am vorbit deja, am bătut palma.

— Nu eram de acord dacă nu erau cartoanele alea de Kent.

— Bă, Dorule, aşa o fi. Dar eu ţi le-am dat când le-ai cerut. Ţi-ai făcut treaba cu ele, nu? Le-a dat Marieta la doctor când s-a operat soacră-ta? Le-a dat. Eu n-am zis nici pâs. Şi-acum ce faci, când te rog şi eu ceva? Te dai cu curu’ la gard?

— Da, Vasile, dar tu mi-ai şi-mpuiat capul cu prostii. Asta zice Marieta.

— Marieta-i femeie deşteaptă, nu-ş’ de ce s-a-ncurcat c-un bou ca tine. Dar cu asta n-are dreptate, Dorule. Lasă-l încolo de Kent, până la urma urmei, dar tu vrei s-ajungi la depănuşat, la ştiuleţi? Asta vrei?

— Dar cine-a zis, mă, c-o s-ajung la depănuşat?

— Tovarăşu’ director, cum cine?

— Mie nu mi-a zis nimic.

— Ei, asta-i, voiai să vină să-ţi şoptească ţie la ureche. Parcă-l şi văd pe tovarăşu’ întrebând prin secţie: unde-i, bă, Doru Tănase, om al muncii, soţ dedicat, electrician amator?

— Nu fă mişto, Vasile, că n-am făcut armata împreună.

— Poate-ți place să te ia cu trenul de cinci dimineaţa și să te ducă la naiba-n praznic. Să stai cu noroiu’ până-n gât. Nu-ţi mai ajung sâmbetele agricole sau cum?

Doru aruncă chiștocul pe jos și îl stinse cu piciorul.

— Eu sunt electrician, nu forjor, zise cu dispreţ.

— Şi eşti mai cu moț sau cum? Ăsta la toţi ne pune capac, ascultă la mine.

— Mie tot nu-mi vine să cred, Vasile.

— Păi dacă ești cap sec și nu crezi, vino să-ți arăt. Vino să vezi cu ochii tăi.

— Dar uităm de cartoanele alea de Kent, da? O să fim chit.

— Eu am şi uitat.

— Și cum intrăm în întreprindere?

— O să vezi tu acuma. Hai, vii?

Doru se urni cu lehamite și se luă după Vasile. În scurt timp ajunseră la poartă, acolo unde străluceau nu unul, ci două becuri albastre. Poarta era închisă cu lacăt și zăvor. Dincolo de ea se zăreau siluetele celor mai apropiate clădiri.

— Dală, bă, Dală! șuieră Vasile.

— Care ești, bă, acolo? se auzi o voce din penumbră.

— Io-s, Vasile, hai că mi-a intrat apa pân’ la coaie.

— Mănânci căcat, răspunse matahala îmbrăcată în costum de gardian care păși în conul de lumină al unuia dintre becuri. Ia uite, că și miroase!

— Așa miros oamenii muncii, Dală.

— Care-s ăia, Vasile? Doar n-oi fi tu.

Când uriașul ajunse suficient de aproape de gard, Vasile băgă mâna în buzunarul canadienei, după care o vârî printre gratiile metalice. Dală apucă cele două pachete de ţigări Kent și le privi lung clipind din ochi, în timp ce picături de ploaie se scurgeau pe carton.

— N-ai venit cam devreme luna asta? Și cu ăsta ce-i? zise Dală privind întrebător spre Doru.

— Doru Tănase sunt, tovarășe. Mă știi. Sunt electrician.

— Taci, Dorule, se răsti Vasile. E omul meu de încredere.

— Da’ de când lucrezi tu cu alții, Vasile? se miră Dală zgâriind cu degetul fundul unuia dintre pachetele de țigări.

— Uite de-acum. Hai, ne dai drumu’ să intrăm?

— Păi îs numai două pachete-aici, eu așa am impresia.

— Mai aveam unul, Dală, pe cuvânt că mai aveam, dar l-a dat nevastă-mea pentru un aviz, zise Vasile pe un ton rugător. Îți dau data viitoare patru. Doar mă știi.

— Te știu, bă, Vasile, cum dracu’ să nu te știu? zise paznicul ridicând din umeri. Ăl mai mare dintre pungaşi. Fie! Da’ numai de data asta.

— Să-ți trăiască familia!

— N-am pe nimeni, zise uriașul deschizând lacătul cu o cheie pe măsura lui.

— Mai bine, comentă Vasile strecurându-se prin deschizătură. Hai, Dorule!

După ce trecură de clădirea unde se făcea preforjarea prin laminare, Vasile scoase o lanternă din buzunar ca să poată vedea aleile ce șerpuiau printre secții. Zona respectivă din curtea întreprinderii nu era luminată.

— Auzi, Vasile, dar de unde-ai tu atâtea ţigări?

— Eu te-ntreb pe tine de unde-ţi faci rost de bobine şi alte căcaturi?

Doru oftă și se uită de jur-împrejur, cuprins de un sentiment de neliniște. Parcă îi urmărea cineva.

În câteva minute ajunseră în fața ușii prin care se făcea accesul în Secția Prelucrări. Ușa era încuiată. Spre surprinderea lui, Vasile scoase din buzunarul de la pantaloni un mănunchi de chei și începu să-l analizeze la lumina lanternei.

— Asta-i. Ia, dă-te-ntr-o parte.

Broasca făcu clanc și ușa se deschise cu un scârțâit. Înăuntru mirosea a mucegai, a metal și a vaselină. Cei doi ocoliră un maldăr de chei inelare și de șurubelnițe în cruce. La lumina lanternei locul părea și mai cenușiu decât de obicei.

Vasile mergea relaxat, de parcă era obişnuit să colinde astfel prin clădire. Din când în când îi făcea semn lui Doru să evite câte un obstacol. După ce trecură printr-o uşă interioară, Vasile se opri brusc lângă o grămadă de capete de topor care urmau să fie trimise pentru asamblare. Îndreptă spre stânga fasciculul luminos al lanternei.

— Ia uită-te aici!

Doru făcu ochii mari. Pe un suport plat stătea unul dintre cele mai stranii obiecte pe care le văzuse vreodată. Patru roţi mici, dar late, susţineau un paralelipiped metalic, un fel de cutie fabricată din oţel. Deasupra cutiei era conectată o sferă din care ieşeau tot felul de cabluri şi antene. Sfera aducea vag cu un cap de om.

— Ce mama mă-sii e asta?

— Robotul de care ţi-am zis, ce să fie? Mă crezi acum?

Vasile se aplecă şi bătu cu palma într-un punct aflat pe faţa paralelipipedului.

— Vezi marcajul ăsta? Vezi ce scrie?

Doru se aplecă şi el.

— INOVACT, silabisi la lumina lanternei.

— Întreprinderea pentru Inovaţii Active. Cei mai tari ingineri. Am auzit că au de gând să bage roboţi d-ăştia în toate întreprinderile din ţară. Şi fiecare cică munceşte cât zece de-alde noi.

— Ei, drăcie, zise Doru scărpinându-se în vârful capului, impresionat. Cum funcţionează ăsta, Vasile?

— Naiba ştie! Tu să-mi spui! Oricum, interesul nostru nu e cum să meargă, e cum să nu mai meargă. Să dea rasol mâine, când o să-l prezinte tovarăşu’ director. Poate-şi scoate ideea din țeastă şi noi n-ajungem la sapă.

— Aha, aprobă Doru scoţând şurubelniţa din buzunar.

Luă lanterna şi dădu ocol ciudatei maşinării.

— Problema e, Vasile, că eu nu ştiu ce să-i fac lu’ ăsta. N-am pus niciodată mâna pe aşa ceva.

— Las’ că te descurci tu, sunt convins! Doar tu mi-ai reparat frigiderul astă vară. Le-ai reparat la toți câte ceva. Dacă vreunul se pricepe să-l aranjeze, tu eşti ăla, Dorule.

Partea din faţă a cutiei era impenetrabilă, suprafaţă compactă fără nicio despicătură. Doru se strecură în spatele robotului, stând lipit de perete. Acolo găsi ce căuta, o clapetă metalică. Atât doar că deschiderea ei părea posibilă doar prin folosirea unei chei speciale.

— Nu-ş’ dacă-i dau de cap, se lamentă Doru. Dar ce zici dacă rupem o antenă de-asta?

— O să-şi dea seama. Noi vrem să pară că e defect din fabrică, m-ai înțeles?

— Înţeleg, mă, dar… Ia stai așa, e-un buton aici, unul mic. S-apăs pe el?

— Pe mine mă-ntrebi? Numai să nu pornească, dracului, să se-apuce de asamblat topoarele astea, că ne facem de lucru. O să-nnebunească mâine tovarăşu’ şef de secţie când le-o vedea.

— Costescu? râse Doru. Ia mai dă-l în pizda mă-sii! Hai, că-l apăs.

Apăsă. Dintr-o dată, neoanele instalate de-a lungul şi de-a latul tavanului clădirii prinseră viaţă. Clipiră de câteva ori bezmetic, apoi începură să emită o lumină rece, îngheţată, scoţând în evidenţă petele gălbui de umezeală de pe pereţi.

— Ai aprins luminile, prostule! ţipă Vasile speriat. Stinge-le, în morții ei de treabă.

— Încerc, mârâi Doru apăsând disperat pe buton din nou şi din nou.

— Ce faceţi aici, tovarăşi? bubui o voce în spatele lor.

Doru înlemni. În cadrul uşii era nimeni altul decât tovarăşul Costescu, şeful secţiei Prelucrări. Îşi ţinea basca într-o parte, ca de obicei, şi avea umerii sacoului maro umeziţi de ploaie.

— N-am ştiut că sunteţi aşa silitori, că vă puneam la panoul de onoare. Aşa ceva? Să munciţi fără preget pentru națiune? Până și noaptea?

— Tovarăşe şef, rosti Vasile avântat, vă rugăm frumos să ne iertați. Eu şi colegul meu ne-am întors în întreprindere pentru că-şi uitase şurubelniţa.

Doru începu să dea prostește din cap în semn de încuviințare.

— Şurubelniţa? Măi, să fie, zise Costescu avansând spre centrul încăperii.

Din spatele lui se ivi profilul uriaşului Dală. Rânjea învârtind bastonul din dotare.

— Dar ce e şurubelniţa asta, marea ta iubire, bă, tâmpitule? Nu puteai să dormi fără ea sau cum, că nu-nțeleg?

Doru ridică din umeri.

— Ia dă-o-ncoace!

I-o întinse fără să protesteze. Costescu o întoarse pe toate părţile.

— Păi şurubelniţa asta e a întreprinderii. Să nu-mi spui c-ai cumpărat-o, că nu te cred.

— Tovarăşe şef… se tângui Doru.

— Mă, băieţi, eu cred voi sabotaţi echipamentele. Nu cumva vreţi să puneţi stavilă idealurilor socialiste, mă?

— Nu, tovarăşe şef, pe cuvântul nostru de onoare.

— Ce onoare, mă? Vă temeţi de viitor, înţeleg, zise gesticulând ca un politruc. Ceea ce azi fac oamenii, mâine vor face maşinile. A zis-o chiar tovarăşul secretar de stat la Congres. N-aveţi, mă, voi, ce face!

— Înţelegem, tovarăşe şef!

— Înţelegeţi pe dracu’ să vă ia p-amândoi. Hai, daţi-i drumu’ de-aici până nu chem miliţia. Şi luni la prima oră vă prezentaţi la mine, la birou. S-a-nţeles? Altfel şterg cu voi pe jos. E clar, bă, tâmpiţilor?

— Clar ca lumina zilei, tovarăşe şef, aprobă Vasile alb la faţă.

Îl apucă de braţ pe Doru şi cei doi ieşiră în pas alergător din secţie sub supravegherea lui Dală. Uriaşul se prăpădea de râs.

Ce tărăşenie! se gândi şeful de secţie rămas singur. Ăştia chiar erau din cale-afară de tâmpiţi. Doar îl avertizase Marieta la ultima lor întâlnire, dar n-o crezuse. Îi spusese că bărba-su şi cu Vasile, bişniţarul, aveau de gând să distrugă tâmpenia aia de robot venită de la centru. Dacă n-ar fi fost Marieta la mijloc, i-ar fi dat pe mâna miliţiei în doi timpi şi trei mişcări, dar unde să mai găsească o așa amantă?

Oftă. Ceva nu îi dădea pace. O întrebare simplă. Cum putea munci maşinăria asta dacă nu avea braţe?

Urcă pe suportul metalic şi scoase cheia specială din buzunar, cea pe care o luase din biroul tovarăşului director. O introduse în locaş. Auzi un clac satisfăcător şi clapeta culisă. Acum putea să vadă panoul de control. Erau o groază de butoane, printre care unul verde pe care scria start. Conectă un cablu electric la priza din partea de jos a mașinii, pe care cei doi nici nu o observaseră. Apăsă butonul verde.

O vreme nu se întâmplă nimic. Numai antenele de pe creştetul maşinăriei începură să se rotească lent. Din interiorul cutiei se auzea un păcănit. Costescu şezu o vreme lângă maldărul de topoare fără coadă şi îşi aprinse o ţigară. Poate robotul chiar era defect, se gândi, chiar înainte ca acesta să înceapă să se mişte. Cu ajutorul roţilor coborî uşor de pe plaformă şi înaintă cât de departe îi permitea cablul electric. Se roti în cerc. O dată, de două ori, de zece ori.

— Dragi tovarăşi, rosti într-un final cu voce gâjâită.

Costescu ridică din sprâncene. Vocea aceea suna ca cea a unchiului său care avusese cancer laringian. Urmă o pauză de treizeci de secunde.

— Dragi tovarăşi, salută din nou robotul. Numele meu este MOMO. Monitor şi motivator. Începe o nouă zi în care vom munci cu spor pentru…

Se opri.

— Dragi tovarăşi, reluă pentru a treia oară, suntem gata pentru o nouă zi. Astăzi vom asambla topoare. Vă invit la bancurile de lucru. Am…

Se opri iarăşi. Costescu era tot mai intrigat. Suflă fumul spre tavanul clădirii.

— Am făcut şi o scurtă poezie ca să prindem avânt:

Asamblez voios topoare,

Asta doar, bine-nţeles, cu

Blânda binecuvântare

Ce mi-a dat-o Ceau…

Linişte. Costescu se aplecase şi smulsese cablul electric. Robotul împietrise fără a-şi putea termina versul. Şeful de secţie îşi încreţi nările. Mirosea vag a căcat. Poate aşa mirosea viitorul.

Înţelesese acum. Nu simplii muncitori urmau să fie înlocuiţi în fabrici, nici vorbă. Ce tărăşenie!

— MOMO, aşa-i? Lasă că-ţi arăt eu ţie, tovarăşe MOMO, cum se lucrează voios în întreprindere. Îţi arăt eu imediat. Apucă şurubelniţa lăsată în urmă de prostul de Tănase. În noaptea asta avea mult de lucru.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text ?


This poll is no longer accepting votes

Este acest text unul câștigător la concursul nesemnate?