🤨 Stil sau Temă?

Eu am considerat chiar de când am început să scriu că și tema și stilistica sunt importante (stilul e altceva, ne definește identitatea, nu l putem trăda și e greu de ghicit). O temă bună fără expresivitate și forță mi se pare ca un cârnat pus într un maț nespălat. La noi critica a mers în ce privește proza pe clasificarea după narator Manolescu sau după personaj Radu țeposu. Sunt echivalente. Dar eu cred că o importanță capitală pe lângă aceasta a paradigmei legate de societate și mijloace de producție, de tehnologie și toate celelalte, o are regimul imaginar al fiecărui scriitor. Dar o scriere bună cred că depinde întotdeauna de capacitatea scriitorului de a convinge că tot ce a scris este „adevărat”. Autenticitarea, aș zice. Să găsească acel ton al scrierii încât cititorul să aibă impresia că se află acolo cu personajele și că participă la întâmplări. Probabil că o să mai revin și cu alte gânduri ca să nu încarc acum prea mult textul. Nu sunt critic literar ca să pot evalua lucruri de acestea la alții, ceea ce pot spune, bun sau rău, potrivit sau nu și altuia, este ce știu din experiență personală.

Cu siguranţă e vorba de un cumul şi n-aş putea să spun dacă prevalează temă sau stilul. Deseori un stil impecabil pe o temă fadă, aproape m-a făcut să abandonez textul. Vice-versa e la fel de valabilă, cu diferenţa că acolo chiar am abandonat textul. Concluzia ar fi ca stilul e mai important.
Romanul este o poveste lungă şi frumoasă. El este ca un întreg oraş, întins, variat, adesea complex, cu mulţi locuitori şi multe întâmplări care se petrec acolo. Un text de proză scurtă este ca o casă. Mult mai mică, mai simplă, inclusiv de construit şi limitată la întâmplările şi viaţa celor câţiva locuitori ai ei. Desigur, este foarte greu să construieşti un oraş pe solul unui câmp. Asta cere efort, muncă susţinută, tehnici speciale şi multe altele. Pe de altă parte, autorul de proză scurtă nu are la îndemâna niciun câmp. El trebuie să-şi construiască casa pe pământul unui ghiveci. Cu toate acestea casa trebuie să fie atractivă şi funcţională. Doar că pană aici vorbim de chestiuni „tehnice”.
Deşi excede întrebării lansate, cred că mai e nevoie de un al treilea ingredient. Plăcerea e un sentiment, adică o emoţie evoluată. E totuşi, măcar la baza ei, e o emoţie, un răspuns la un stimul. În cazul nostru un răspuns al minţii la stimulul textului. Ca să placă, deci, textul trebuie să provoace o emoţie, iar asta se întâmplă cel mai des atunci când autorul îl scrie cu emoţie, indiferent dacă a experimentat sau nu întâmplările aşternute. Asta cred eu.

Cred că de multe ori tema este cea care îl face pe un anumit om de rând să iasă din carapace și să scrie, pentru că nu mai suportă să țină pentru el o temă care îl roade. E o posibilă intrare. Alții se îndrăgostesc de stil, pe care îl ,,aruncă” lumii înconjurătoare din instinctul că și ea se va delecta la fel de mult. E ca și cum fredoneazi o melodioară obstinată și lumea te ascultă de dragul vocii tale. Mult stil fără o temă anume; doar un joc elegant.