– Ce minciună gogonată! Cum să nu mai aibă?
Alina o împinge pe Cami și pornește cu pași grăbiți spre clasă, pe coridorul plin de copii. E pauza de dinainte de ora de biologie. Cami aleargă după ea.
– Dacă-ți spun! Hai să mergem la tine și o să vezi.
– Acum?
Alina se oprește, se uită la ceas, apoi trage de o ață care atârnă de manșeta bluzei. E nehotărâtă. Profa le-a zis ora trecută că le dă test, ea a învățat trei lecții din patru și poate are noroc să pice pe subiecte. Oricum e mai bine la test decât s-o asculte data viitoare. Și, în plus, dacă pleacă, profa o să spună că au vrut să chiulească special de la test.
Însă nu mai are răbdare, vrea să afle.
Locuiește aproape de școală, dincolo de părculeț, dacă merg acum au timp să vină înapoi pentru ora de mate de după. Sunetul soneriei care vestește finalul pauzei o convinge.
– Haide, îi zice lui Cami și se îndreaptă amândouă spre ușa de intrare în școală.
Proful de fizică își face de lucru pe acolo, așa că îl așteaptă să plece și se furișează spre poartă. Gata, au reușit, portarul era cu spatele și dădea de mâncare celor doi câini maidanezi aciuiați lângă ghereta lui.
Aleargă amândouă prin părculeț, e soare și cald, mame cu bebeluși în cărucioare, copii care se fugăresc pe alei. La intrarea în scara blocului Alina încetinește, de parcă nu mai vrea să afle. Se teme.
Totul a început cu câteva zile înainte, când Cami i-a spus că mama ei trebuie să se opereze la sân. Suspiciune de cancer. Fusese la doctor și venise acasă speriată și demoralizată. Părinții lui Cami erau divorțați, tatăl le părăsise cu ani în urmă și nu mai dăduse niciun semn, nici pensie alimentară nu plătea. Așa că acum, pe lângă spaima unui posibil diagnostic, mai era și problema lui Cami. Cu cine o să stea. Ce-o să facă.
– Stai la noi, i-a zis Alina.
– Nu știu, nu cred că mama o să vrea. Cami a dat din umeri. Poate vine bunica de la Vadu. Dar ea se mișcă atât de greu…
Era bunica din partea mamei.
Alina a povestit acasă despre asta și părinții au zis că da, sigur, Cami poate să stea la noi câteva zile. Dar pe urmă…
Acel „pe urmă” rămăsese nespus între ele două, însă plana în conversație la fiecare cuvânt. Aveau treisprezece ani, se știau de la grădiniță și erau colege de bancă din clasa întâi. Best friends forever. Acum însă apăruse ceva ca o fisură între ele, o nedumerire, o teamă, iar Alina nu știa ce să-i spună lui Cami. Ea era cea mai timidă și tăcută dintre ele, tot mereu discuțiile și ideile porneau de la Cami. Dar subiectele dinainte, mici bârfe, jocuri, filme, cărți, și, în ultima perioadă băieți, păreau să n-o mai intereseze pe Cami. Alina nu știa ce să-i zică și asta o făcea și mai tăcută.
– Ești ciudată zilele astea, i-a zis Cami. A dat din umeri, ca și cum nu conta, și a continuat: Tatăl tău e super drăguț, i-a povestit lu’ mama de faza cu mama ta.
– Care fază?
– Atunci când mama ta a avut cancer.
Erau la școală pe coridor și Alina a avut impresia că nu aude bine.
– Poftim? Mama n-a avut niciodată cancer, ce-i prostia asta?
Cami a ridicat sprâncenele.
– Adică tu nu știai?
– N-am ce să știu. Alina a respirat adânc și a zis răspicat: Mama – n-a – avut – cancer. Termină cu poveștile tale!
A pornit apoi spre clasă. Lui Cami îi plăcuse întotdeauna să inventeze povești, niciodată nu știai ce e real și ce nu. Dar poveștile erau mereu despre alții. Nu-i plăcea să fie ea în poveste. Ea și familia ei.
– Adică ce? Cami a ajuns-o din urmă. Crezi că doar mama mea poate fi bolnavă?
Alinei i s-a părut că are ceva răutăcios în voce. Cami a continuat, fără să-i lase timp să răspundă.
– Mi-a spus mama exact ce-au vorbit. Că veneau ieri de la ședința cu părinții și mama i-a mulțumit că s-au oferit să stau la voi, știi tu, și atunci el i-a zis, nu vă faceți griji, păi nevastă-mea a avut cancer acum zece ani și s-a vindecat, tot la sân a avut și i-au scos sânul, că așa se făcea atunci, scoteau tot sânul, nu ca acum, și-i tot spunea lu’ mama că între timp medicii au tehnici mai bune și nici nu trebuie să-i scoată tot sânul. Și că să nu-și facă griji.
Cami vorbea întruna, interpreta când o voce, când alta. Când, în sfârșit, i-a răspuns, glasul Alinei era gâtuit ca după o fugă lungă.
– Imposibil, cum să nu mai aibă un sân? Aș fi observat.
Încerca să-și amintească un moment în care o văzuse dezbrăcată pe mama. Sau cu ceva decoltat. Dar nu-i venea nimic în minte. Ei nu mergeau la mare fiindcă mamei nu-i făcea bine soarele, așa că o trimiteau pe ea în tabere. La ștrand nu mergeau. Bluzele și rochiile mamei, chiar și cele cu care stătea prin casă, erau încheiate până la gât.
– S-ar fi văzut. Sau aș fi simțit când mă îmbrățișa.
S-a întors cu spatele la Cami. Nu, așa ceva nu poate fi adevărat. O minciună, o minciună gogonată!
– Dacă-ți spun! Hai să mergem la tine. Căutăm sutienele, o să vezi că toate au una din cupe umplută cu vată.
– Care? Stânga sau dreapta?
Cami a dat din umeri fără să răspundă.
La intrarea în scara blocului Alina încetinește, parcă nu mai vrea să afle. Se teme. Cami îi dă un ghiont și urcă împreună.
– În dulap, zice Cami când ajung în apartament, să ne uităm unde-și ține sutienele.
Merg amândouă în dormitorul părinților, deschid ușile și cotrobăie.
– La ce oră vine maică-ta?
– După cinci, zice Alina și ia un teanc de chiloți bărbătești pe care îl așază în aceeași ordine pe noptieră.
Cami chicotește. Alina pune pe pat un teanc de chiloți de damă cu danteluțe fine. Cami îi atinge.
– Ce broderie fină! Maică-ta se respectă.
Alina scoate un teanc de maieuri bărbătești, apoi niște furouri.
– Ce naiba! Am ajuns la fundul raftului și nu găsesc sutienele. Aici ar fi trebuit să fie.
Deschide toate ușile dulapului, trage de sertare și începe să cotrobăie fără să mai țină cont de ordine. Scoate și îngrămădește pe pat bluze, pulovere, ciorapi, șosete, curele, cravate. Rochii așezate pe umerașe. Sacouri și pantaloni. Pălării și eșarfe.
Dulapul e aproape gol și n-a găsit sutienele. Cami se trântește pe pat printre hainele amestecate și se uită la ea.
– Unde ar putea fi? Își netezește o sprânceană. Îți dai seama că le-a ascuns de tine.
Ia o eșarfă verde, o înfășoară în jurul gâtului, își pune o pălărie. Se duce la oglinda de pe hol și-și zâmbește.
– Hello!
Scoate telefonul, își face un selfie, apoi încă unul din semi-profil.
– Auzi? Da’ tu n-ai văzut niciodată sutienele puse la uscat?
Alina e cățărată pe un scaun și caută pe raftul de sus al dulapului. Dă din cap a negație.
– Ciudat. Ce naiba! Eu le văd mereu pe ale maică-mii.
Cami face o piruetă în fața oglinzii, își scoate pălăria și o aruncă pe pat. Se duce apoi în bucătărie și deschide frigiderul.
– Ah, am uitat că voi nu beți Cola.
Ia o chiftea, o mănâncă repede, mai ia una și se întoarce. Deschide ușile la celelalte camere să se uite dacă mai sunt dulapuri.
– Pff, hai că mi-am dat seama. Vocea ei ascuțită o convinge pe Alina să coboare de pe scaun. Cami întinde un deget către coșul cu rufe murdare din baie. Aici sunt, cu siguranță.
– Acolo mă uit eu, nu umbla!
Alina o împinge și intră în baie. Cami îi strigă prin ușă.
– Las’ că știu eu că nu vrei să văd rufele voastre. Ia o jachetă verde de pe pat și și-o pune peste tricoul negru, apoi se învârtește în fața oglinzii. Uită-te tu, că eu te aștept aici. Se întoarce în cameră și ia o bluză verde cu buline negre. O pipăie și o lasă deoparte. Da’ știu că maică-tii îi place verdele.
Alina n-o aude, e în baie cu ușa închisă și caută prin coș. Are gura uscată, de parcă n-a băut apă de mult timp. Coșul e doar pe jumătate plin, mama a spălat sâmbăta trecută. Da, adevărat că nu-i cere niciodată să bage ea rufele în mașina de spălat. Nici s-o ajute cu întinsul rufelor. Oare de asta? Scutură din cap și caută mai departe în coș. Mai toate rufele sunt acum împrăștiate pe gresia din baie. Se apleacă mai tare. Pe fundul coșului e o punguță din material perforat, din cele în care pui lucrurile delicate în mașina de spălat ca să nu le strici forma. Are și ea una pentru sutienele ei. Ia punguța în mână și îi deschide fermoarul. Sunt două sutiene înăuntru. Le ia și le pipăie, le ține în mână, le mângâie dantela fină ca cea de la chiloți. Se respectă maică-ta! Și atinge una dintre cupe, de care e cusută pe interior o perniță cu vată. O perniță care umple toată cupa. Și la celălalt sutien la fel. Închide ochii, ca și cum așa ar putea să-și alunge din minte imaginea. Mama goală. Mama cu un sân lipsă. Mama cu o cicatrice mare. Nu, nu vrea să se gândească la asta. Dar cum naiba n-a observat până acum? Și cum să te ferești zece ani? Pune sutienele în pungă, închide fermoarul și îngrămădește toate rufele la loc în coș. Se spală pe mâini și se privește în oglindă. Are ochii roșii de parcă a plâns mult. Dar n-a plâns. De ce să plângă? Mama ei e sănătoasă, nu ca mama lui Cami. Face mâinile căuș și bea puțină apă, deși părinții i-au zis mereu să nu bea de la chiuvetă, că poate s-o apuce burta. Dar ce contează ce i-au zis părinții? Chiar așa? De ce hotărăsc ei că unele lucruri se fac și altele nu? Că unele lucruri se spun și altele nu?
– Hei, ai găsit? Cami deschide ușa. Întârziem la ora de mate.
Alina iese repede din baie.
– N-am găsit. Cred că are unul singur și-l spală seara.
– Hai, mă! Vezi să nu te cred. Cami aruncă pe pat o eșarfă galben cu verde, din care își făcuse turban, și dă cu degetele prin păr să-l aranjeze. Oricum nu-mi pasă, eu știu ce mi-a zis mama.
Are rimmelul puțin întins pe la ochi. Oare a plâns? Alina nu apucă s-o întrebe, Cami vorbește întruna.
– Și știi ceva? Mi-a zis că sunteți niște norocoase că-l aveți pe taică-tu. Că e un tip super că stă cu maică-ta chiar dacă a rămas așa, fără un sân. Alții s-ar fi cărat una-două.
– Cum adică?
Alina o apucă de braț, dar Cami se scutură și râde.
– Ce-i așa greu de înțeles?
Norocoase? Alina își simte iar gura uscată. Ar vrea să fie singură și să se întoarcă la baie. Să mai verifice. Atinge clanța, dar nu deschide ușa. Să mai verifice pentru ce? Că doar a văzut.
Cami nu pare să se mai gândească la asta și arată către dezordinea din pat.
– Lasă-le acolo, hai că ne-au rămas ghiozdanele la școală, nu putem să lipsim și la ora de mate.
Pleacă amândouă. Alina merge tăcută, o să vadă ce face cu grămada de haine când se întoarce. De parcă mai contează. De parcă nu poate să le dea oricând peste nas cu felul în care au mințit-o. Și măcar dacă ar fi adevărat ce i-a zis tata mamei lui Cami. Că s-a vindecat. Dar mai poți avea încredere, când i-au ascuns așa ceva? Cine știe câte i-au mai ascuns?
Și totuși. Norocoase. Oare sunt norocoase?
Ies împreună din scară și, în timp ce traversează părculețul și se feresc de copiii cu biciclete de pe alei, Alina își aranjează pe sub tricou breteaua de la sutienul ei numărul zero. Fără burete, fiindcă mama a zis că n-are nevoie. Chiar dacă toate fetele, și Cami, bineînțeles, au sutien cu burete și par să aibă sânii mai mari. Trage de breteaua cam strâmtă și se întreabă: dar care sân era? Stângul sau dreptul?
Nici nu și-a dat seama.