Piața e plină de oameni. Protestează cu furie, au pancarte în arabă și engleză. Femei, copii și mulți bărbați. „Down with USA-Israel!”, scrie pe un banner. „Free Palestine!” Poliția olandeză a creat un cordon de protecție în jurul perimetrului. Nu mai lasă pe nimeni să intre; de ieșit oricum nu vrea nimeni. Mulțimea fierbe.
Adam habar n-are ce s-a întîmplat de data asta. E pe drum de trei zile și încă din prima și-a pierdut telefonul. I-a rămas destinația, ziua și ora. Nici nu s-a putut gîndi la altceva.
*
„I can come to you, if you like. Say on Wednesday at 9 PM, in front of Madame Tussauds”, i-a scris. „Yeah, why not. Do come, my darling,” a răspuns ea imediat.
Faptul că ea n-a stat deloc pe gînduri l-a pus în mișcare.
Era amețit de fericire. A plutit ca pe un nor în timp ce și-a îndesat cîteva haine în rucsac.
A luat-o pe jos spre graniță, a prins un autostop înainte să iasă din oraș.
*
Le plăceau plimbările, noaptea. Noaptea, orașul semăna cu un film pus pe pauză. Se țineau de mînă și umblau pe străzi pe care a doua zi nu le mai recunoșteau. Discutau în șoaptă, înclinați unul spre celălalt, chicoteau, își amestecau respirațiile, bătăile inimii li se sincronizau. Noaptea, vorbeau aceeași limbă fără nici un efort. Umpleau toate nuanțele, deși gîndurile lor foloseau sintaxe diferite.
*
Șoferul avea chef de vorbă, dar nu știa să se facă înțeles. Era ceh, știa doar limba cehă. Adam a folosit aplicația de pe telefon. Ținea apăsat butonul, șoferul turuia, Adam asculta traducerea, apăsa iar butonul, dicta răspunsul, îi punea cehului să asculte. Ar fi fost mai interesant dacă șoferul ar fi avut ce povesti. Uneori Adam nu înțelegea mare lucru din ce-i spunea, traducerea automată era ea însăși lipsită de sens. Ar fi preferat să se scufunde în tăcere, să urmărească mai bine peisajul monoton al pustei ungare și să se bucure de fericirea pe care încă plutea șase ore mai tîrziu, cînd trecuse deja de Budapesta.
Cehul l-a întrebat imediat ce a urcat în mașină lui unde merge. Adam i-a spus că la Amsterdam – și nimic mai mult.
*
Încă nu e ora, din fericire. Poate că pînă atunci se va încheia protestul și musulmanii furioși vor elibera piața. Altfel, va fi greu ca Adam să o întîlnească. Nu are cum să ia legătura cu ea, să schimbe locul.
De ce nu i-a propus să se vadă noaptea?
Poliția ține mulțimea concentrată în mijlocul pieței. Asigură un coridor de trecere de jur împrejur, tramvaiul nu e împiedicat să circule. Sînt probabil cîteva zeci de oameni, nu mai mult de o sută. Adam se trage lîngă un grup din stație și ciulește urechea. Doamnele discută în olandeză, Adam nu se lămurește, din cîte își dă seama e doar o altă manifestație pro-palestiniană. Orice ar fi, atmosfera îl deprimă. E atîta ură în agitația aceea, în strigătele gloatei.
Ocolește pînă în fața muzeului figurilor de ceara. E prea devreme, ea nu e acolo. O caută din priviri vreun sfert de oră printre oamenii adunați în locul acela, destul de mulți, curioși de agresivitatea celor cu care probabil împart în restul timpului birouri spațioase, luminoase, cu vedere la unul dintre zecile de canale.
Îl cam roade foamea. Nu are mulți bani pe cardul Revolut, dar presupune că o porție de cartofi prăjiți la cornet nu-l va costa o avere. Pornește înapoi spre gară.
*
Prima noapte pe drum a dormit iepurește. Își pierduse deja telefonul, îi căzuse probabil între scaune în mașina cehului, și lipsa lui l-a făcut să se simtă vulnerabil. În caz de pericol, nu avea nici o cale de-a cere ajutor.
Cehul își continuase drumul spre Bratislava. Adam voia să meargă prin Austria, pe ruta Viena-Salzburg, apoi prin Germania, probabil pe ruta München-Stuttgart-Köln-Düsseldorf, iar de acolo să intre în Olanda pentru destinația finală.
Și-a repetat acest itinerar în noaptea aia ca să nu-l uite. L-ar fi notat pe-o bucată de carton, dacă ar fi avut un pix sau un creion. Nu avea. Adam avea însă o memorie destul de bună, așa că a repetat „Viena-Salzburg-München-Stuttgart-Köln-Düsseldorf-Utrecht-Amsterdam“ pînă l-a furat, în sfîrșit somnul, moment în care oricum știa ruta ca pe apă.
La prima oră au început să vină autocarele cu turiști. Ciripitul lor vesel, de nerăbdare, l-a trezit.
Era la Parndorf, în raiul comerțului central-european. Următorul punct pe traseu era Viena.
— Viena-Salzburg-München-Stuttgart-Köln-Düsseldorf-Utrecht-Amsterdam.
*
Cartofii sunt prea scumpi. Cei mai buni cartofi prăjiți olandezi din lume. Reclama a atras o coadă lungă de clienți. N-ar sta nici dacă și i-ar permite. Găsește în schimb, la o gheretă chiar din fața gării, la un preț rezonabil, o porție de doi cîrnăciori cu o chiflă aburindă și muștar picant. Cere la pachet, duce cutia ca pe o tipsie în fața sa și se așază pe malul canalului. Mănîncă fără grabă, aruncînd priviri senine spre vaporașele cu turiști.
Cînd a ajuns, cerul era înnorat și picura în drum spre Piața Dam. Acum s-a limpezit, aerul e steril, parcă trecut printr-un filtru des. Cîrnăciorii olandezi (probabil cei mai buni din lume) creează explozii de plăcere în gura lui Adam.
Termină cu zîmbetul pe buze. Chifla o ciugulește cu degetele și o împarte cu pescărușii, o bucată el, o bucată ei.
Stolul roiește și cîrîie înfometat în jurul lui pînă la ultima îmbucătură și încă o vreme după aceea.
*
Această scena, de fiecare dată cînd închidea ochii:
Ușa barului se deschide și ea trece pragul sigură pe sine. E suplă, serioasă și poartă o salopetă neagră, mulată pe corp. Are părul blond desfăcut, îi curge în valuri lungi pe umeri. Pășește grațios, se apropie de tejghea, urcă pe un taburet. Privește întrebător spre Adam. Are ochi albaștri. În spatele lor, Adam citește multă tristețe. Îi dau lacrimile văzîndu-i, simte un fior rece pe șira spinării. Peste fața tinerei cade lumina unuia dintre spoturile montate deasupra. Tenul palid e întru totul perfect. Pomeții ușor ridicați încadrează nasul mic, obraznic. Buzele nu sînt nici prea pline, nici subțiri. Rozalii mai mult decît roșii, stau puțin depărtate și printre ele se zărește șiragul alb al dinților. Adam își imaginează limba din spatele lor, o simte reținută, timidă la început, dar alunecoasă și dulce și tot mai îndrăzneață cu fiecare fracțiune de secundă. Adam stă înfiorat dincolo de tejghea și nu-și poate lua ochii de la tînăra aceasta și se vede sărutînd-o.
Atunci, însuflețit de-un curaj cum n-a mai simțit niciodată, Adam se apropie de ea, se aplecă în față, își petrece mîna dreaptă pe după gîtul ei catifelat, simte atingerea cascadei de păr blond, o trage spre sine și fata se lasă trasă, îi sărută buzele și-i caută limba și e exact așa cum și-a imaginat, timidă la început, dulce și îndrăzneață apoi, cu fiecare fracțiune de secundă tot mai…
*
Lucrurile nu s-au petrecut chiar așa, dar era privilegiul lui Adam să le ajusteze pe ici, pe colo.
Și oricum pînă la urmă chiar au ajuns să se sărute.
*
O chema Olga și era din Ucraina. Născută și crescută acolo într-o familie de artiști acrobați. Printre ultimele din Europa. Familia Nazarovici. Feodor Nazarovici, tatăl ei, fusese cel mai mare trapezist. Colindase toată lumea cu Circul de Stat din Lugansk. El și Kalina, soția lui, mama Olgăi, de asemenea trapezistă talentată, împreună colindaseră lumea-n lung și lat. O învățaseră pe Olga tot ce știau și, de cînd ea împlinise șase ani, își adaptaseră numerele ca s-o includă și pe ea. Fenomenala familie Nazarovici. Feodor, Kalina și micuța Olga.
Pînă la 14 ani, Olga trăise cei mai frumoși ani.
Apoi venise anul 2014 și odată cu el venise sfîrșitul lumii.
La propriu pentru părinții ei, la figurat pentru ea.
Soldații ruși intraseră în clădirea circului de pe strada Hersonska nr. 7 cu armele încărcate, gata să deschidă focul. Erau beți de abia se puteau ține pe picioare. Unul apăsase pe trăgaci fără să vrea și toți ceilalți se luaseră după el.
Nimeni nu scăpase cu viață.
Din fericire, nu toți artiștii circari erau atunci de față. Olga, printre alții, lipsea.
Deși în anii care au urmat și-a dorit de multe ori să fi murit atunci, odată cu părinții ei.
*
Toate astea, și multe altele, într-una dintre serile petrecute hoinărind prin oraș.
*
Era frumos orașul pe întuneric. Olgăi îi amintea cumva de casă, i-a spus lui Adam în altă seară.
Cu toate că probabil o înșela memoria. Trecuse mult de la 14 ani. Ea se schimbase mult. Pierduse multe lucruri. Aproape tot.
„Mai întîi am fugit în Ungaria, știi, Adam? În 25 februarie, a doua zi după invazie, am trecut granița la unguri. Și acolo, în orice oraș m-aș fi aflat, după ce se întuneca aveam impresia că sînt acasă. Nu-i așa că e ciudat?”
În lumina galbenă a felinarelor de pe strada Alecsandri, lui Adam nimic nu i se părea ciudat. Și-n același timp totul era chiar așa, cît se poate de ciudat. Avea impresia că trăiește suspendat la mare înălțime. Undeva la jumătatea distanței dintre cer și pămînt. Și simțea că, deși creierul îi spune că ăsta nu-i un lucru natural, corpul cu toate simțurile lui îl asigură că așa e foarte bine. Că asta e starea normală a lucrurilor, spre asta tînjesc toți oamenii.
El era un norocos.
Dar cum putea oare s-o facă și pe ea să simtă la fel?
Nu i-a răspuns la întrebare atunci. S-a întors doar spre ea, a luat-o în brațe și a sărutat-o cu ochii deschiși.
Așa cum făcea ea de fiecare dată.
*
De la Viena pînă la Linz a ajuns schimbînd două mașini. De la Linz a ajuns la Regensburg cu o utilitară de marfă. Nici nu și-a dat seama cînd a trecut în Germania. Șoferul a descărcat la Regensburg (un set de canapele de living) și l-a dus mai departe pînă la Nürnberg. El acolo locuia. Adam i-a mulțumit și a mers pe jos spre ieșirea din oraș. De fiecare dată cînd se apropia o mașină de el, ridica degetul mare și-l agita leneș în aer.
Se înserase bine cînd a oprit o dubiță cu numere de Olanda. Era condusă de o femeie (Renate), mergea pînă la Düsseldorf și-l putea ajuta de acolo pînă la Eindhoven, dacă nu-l deranja un mic ocol. Prietena ei Catharina era olandeză din Eindhoven. Prietena ei Catharina îngrijise de casa Renatei în lipsa ei. „N-o va deranja să plece imediat ce ajungi tu, Renate?” a întrebat Adam în engleză. „Dragul meu, cred că abia așteaptă să ajungă acasă la ea. Sînt plecată de două săptămîni,” i-a răspuns Renate tot în engleză.
Amsterdam era la o aruncătură de băț de Eindhoven. Puțin peste o sută de kilometri pe autostradă. Catharina, o doamnă volubilă și foarte bună vorbitoare de engleză și ea, i-a zis lui Adam după ce i-a ascultat povestea: „Dar, dear, mai bine te duc eu pînă la destinație. Nu-i nici un deranj.”
Adam s-a bucurat. A acceptat imediat, deși cu siguranță Catharina nu și-ar fi retras oferta dacă Adam ar fi spus cu jumătate de gură: „Vai, dar nu e nevoie.”
Dar Adam nu voia să riște nimic. Era deja ziua stabilită pentru reîntîlnirea cu Olga.
*
Pe cerul înstelat, cele șase fete se roteau ca tot atîtea comete. Șase raze de reflector le urmăreau fiecare mișcare. Cablurile cu care erau suspendate nu se vedeau. Dacă n-ar fi fost deasupra lor macaraua – uriașă și galbenă -, iluzia plutirii ar fi fost perfectă.
Fetele purtau salopete albe identice. Paietele cusute pe ele scînteiau în noapte.
Una dintre ele era Olga. Adam a recunoscut-o din prima clipă, deși tînăra dansa la peste zece metri deasupra lui. Mișcările ei erau mai grațioase, piruetele aeriene erau executate perfect, părul era mai blond decît al celorlalte cinci, iar tenul ei palid strălucea asemenea paietelor.
Din difuzoare se auzeau Anotimpurile lui Vivaldi. Începuseră cu Primăvara, acum erau la Vară. Piața era ticsită de lume. Forfota încetase de îndată ce fetele fuseseră ridicate în aer. Toți stăteau cu capul dat pe spate, admirau impresionați spectacolul mult-așteptat.
Pe ultimele acorduri ale Verii, fetele au fost coborîte la nivelul solului. N-au rămas însă acolo. Și-au legat cordelinele în alt fel, pentru un număr nou, și au fost ridicate înapoi, pe acordurile Toamnei, deasupra Pieței Unirii. Dansul care a urmat semăna cu un menuet. Au format trei perechi, două cîte două apropiindu-se și îndepărtîndu-se cu lejeritate, deși alt punct de sprijin nu aveau în afară de ele însele.
Oamenii din mulțime stăteau cu sufletul mic, încîntați și speriați deopotrivă.
Ultimul număr a presupus un zbor în jurul unui glob pămîntesc luminat din interior. După ce au fost ridicate din nou, fetele au început să dea ocol Pămîntului aflat deja la înălțime. Păreau să îl descînte. Adam a mijit ochii. Da, Olga cel puțin murmura în timp ce zbura ca un satelit. Deschidea gura larg, țuguia buzele, rostea cu siguranță ceva. Sufla spre globul incandescent, făcîndu-l parcă să se rotească.
Ultima parte a reprezentației a constat dintr-o defilare a fetelor la înălțime, acoperind suprafața întregii piețe. Din cine știe ce loc ascuns, la un moment dat au scos pumni de confeti pe care le-au aruncat peste mulțime. Au coborît apoi mult, cu brațele depărtate aidoma unor aripi, și au survolat la joasă înălțime.
Adam era aproape de centrul pieței și a așteptat cu inima în gît ca Olga să ajungă deasupra sa.
Cînd ucraineanca zburătoare a ajuns, el a ridicat mîna, convins că o va atinge. Nu putea fi atît de sus. Însă mîna lui a trecut prin corpul fetei ca și cînd ar fi fost făcut din fum. A strîns pumnul din instinct, vrînd să înșface ceva din ea. Un fuior s-a desprins din pletele aurii ale Olgăi, a rămas agățat în degetele lui, dar cînd Adam a tras înapoi mîna și a ținut-o în fața ochilor, aceasta era goală.
*
Înainte să se întunece de seară, cerul se întunecă din nou a ploaie peste Amsterdam.
E abia ora șase. Adam mai are de așteptat trei ore. Ce să facă pînă atunci?
I-ar plăcea să viziteze muzeul figurilor de ceară. Nu știe cît e biletul și el oricum nu are mulți bani pe card și se gîndește și la ce e mai rău, la cum se va întoarce acasă dacă Olga nu vine la întîlnire. Și chiar dacă vine, cît își va permite să stea cu ea în Amsterdam? O va convinge oare să vină înapoi cu el în România? Era el un motiv suficient pentru asta? Ce putea face Olga în România?
Prea multe întrebări. Pînă acum, de fiecare dată cînd i-au dat tîrcoale – și i-au dat – le-a alungat spunîndu-și: „Va fi cum va fi. Va fi bine.” Apoi în mintea sa rula iar scena apariției Olgăi în barul la care lucra.
Cînd reîncepe să plouă, Adam grăbește pasul înapoi spre Piața Dam.
Protestatarii pro-palestinieni sînt la datorie. S-au împuținat, dar cei rămași se străduiesc să le compenseze lipsa strigînd mai tare.
Adam le dă ocol și intră totuși la Madame Tussauds.
Îl costă douăzeci și trei de euro, dar măcar va economisi timp.
*
În anul acela, focurile de artificii au fost înlocuite de un spectacol cu drone.
La un sfert de oră după ce fetele au coborît din înaltul cerului, în locul lor a urcate o armată de licurici. Comandați de la distanță, aceștia au început să deseneze mai întîi stema orașului, apoi schițe ale celor mai reprezentative clădiri. Era uimitor rapiditatea cu care dronele își reconfigurau poziția, își schimbau culoarea și, ca prin minune, deasupra mulțimii apărea o altă imagine, ba Teatrul de Stat, ba Palatul Baroc, ba Biserica Evanghelică, ba Cetatea cu cele cinci colțuri ale ei.
Muzica din difuzoare susținea la perfecție această defilare.
La urmă, pe cerul orașului s-a aprins triumfător, în sunet de alămuri, chiar numele său.
Adam se uita la toate acestea și lăcrima.
A doua zi Olga și colegele italiene care o adoptaseră în trupa lor aveau să plece. Aici își făcuseră numărul. Cetățenii altui oraș aveau nevoie de ele în altă parte.
În ochii lui Adam, dronele luminoase nu reușeau să traseze nimic recognoscibil.
*
Turul ține o oră, dar Adam trage de timp și reușește să-i dubleze durata. Îi pare rău că nu are telefon, l-ar putea umple cu poze, iar asta l-ar ajuta să pară mai natural. Așa, trebuie să rămînă în urmă fără să bată la ochi, să se desprindă de un grup și să treacă în următorul ca și cînd asta ar fi ceva normal.
Trece de atîtea ori pe lîngă statuile de ceară ale vedetelor pop (Dua Lipa, Beyonce, Ariana Grande și Lady Gaga), că nu-i mai vine să se uite la ele. Intră și iese de cinci ori din sala în care sînt expuse figurile regale olandeze (regele Willem-Alexander și regina Maxima, zîmbind amîndoi ca la carte). Într-o sală alăturată, așteptînd parcă la audiență, sînt Prințul Harry și Meghan Markle. În altă parte e Bob Marley, cu un păr atît de natural, încît sigur e chiar păr de om. Marii DJ îl lasă rece, lui îi place muzica rock. Nici nu-i recunoaște din prima. Trebuie să le citească numele de pe plăcuțele de alamă.
Întîlnește mai departe scenete cu pirați, temnița groazei, alte vedete TV și de cinema, fotbaliști, pe cei trei tenori (ce scund e Pavarotti!), figuri istorice (Napoleon e cam cît Pavarotti, dar mai sfrijit și e pămîntiu la față, bolnăvicios), chiar și personaje de benzi desenate („Ce rost are să modelezi în ceară închipuiri?” se întreabă în fața lui Hulk).
Iese după două ore buimac. O vreme nu înțelege nimic din ce vede în fața clădirii, în Piața Dam. S-a întunecat de-a binelea și, cu toate astea, orașul strălucește. Ploaia a stat între timp, aerul e mai rece ca înainte și revigorant. Adam închide ochii, inspiră adînc, expiră pe nas, inspiră iar și rămîne așa, cu plămînii umflați ca două baloane, preț de mai multe clipe. I se pare ca aerul din piept e, de fapt, heliu, altfel nu știe de ce are impresia că se ridică, se desprinde de la sol, picioarele lui pierd contactul cu caldarîmul și corpul lui se înalță către cer.
Atunci, dintr-odată, mulțimea de sunete îl asaltează și-l trage înapoi la pămînt. Sînt strigăte de revoltă, urlete în toată regula. Scandările de dinainte au rămas o amintire.
Adam deschide ochii și înțelege că în Piața Dam s-a iscat o încăierare între protestatari și forțele de ordine.
*
Această scenă, de fiecare dată cînd deschide ochii:
Sărbătoarea s-a încheiat. Piața din inima orașului se golește de oameni. Tehnicienii adună aparatele de fum și de sonorizare, se pregătesc să demonteze scena cu totul. Macaraua își strînge brațul, se face cît poate de mică. Tramvaiele vor circula pînă dimineață, iar intersecțiile vor fi dirijate de polițiști cît e nevoie pentru ca toată lumea să ajungă acasă.
În această forfotă, Adam așteaptă. Nu se clintește din loc, e singurul care nu se retrage, care nu se grăbește nicăieri.
Și atunci, venind în contra curentului, printre oameni apare ea. Olga. Încă poartă salopeta albă de dansatoare zburătoare. E îmbujorată. Veselă. Euforică. Așa cum i-a spus că se simte de fiecare dată după un număr reușit.
Se apropie zîmbind de Adam și-l cuprinde în brațe. Îi caută buzele și-l sărută. Se rotesc împreună, încleștați așa, și-n jurul lor crește un spațiu protector, o zonă pe care, fără să știe de ce, toți o ocolesc în marșul lor spre casă.
Lucrurile s-au petrecut exact așa.
*
Polițiștii încearcă să elibereze piața. Protestatarii se opun. Mai mult, în zonă s-au adunat alte grupuri de oameni. Unii poartă chipă pe creștet, cîțiva au pe braț brasarde albe imprimate cu steaua lui David. Stau în spatele cordonului de polițiști, se răstesc peste capetele lor la pro-palestinieni. Aceștia, cu fețele congestionate, se răstesc înapoi. Forțele de ordine încearcă să creeze un coridor prin care să dirijeze mulțimea, cît mai controlat, afară din Piața Dam.
Lui Adam i-e limpede că undeva în lume a izbucnit un nou conflict. A reizbucnit, cel mai probabil. Cu siguranță în Orientul Mijlociu, în zona Palestinei.
E o agitație generală și-o larmă de nedescris. O situație explozivă. Adam simte pericolul, are gust și miros, e palpabil în aer, îl strînge din toate părțile. Ar pleca chiar atunci dacă nu l-ar reține speranța reîntîlnirii cu Olga.
Se trage cu greu de-o parte a intrării în Madame Tussauds, se cuprinde cu brațele ca și cînd i-ar fi frig și, speriat, asediat, așteaptă.
*
— I’m so glad you came, zice Olga.
A apărut exact la ora stabilită. Și-a croit drum printre oameni cine știe cum și s-a oprit în fața lui radiind de bucurie. Îi zîmbește cu șiragul perfect de dinți sclipind printre buzele perfecte ușor depărtate. Ochii albaștri sînt doi licurici zglobii. Părul blond tresaltă cînd fata se desprinde din loc și, din doi pași, își lipește corpul de-al lui Adam. Îl strînge tare, tare, tăindu-i răsuflarea.
— I’m so glad you came, repetă în urechea lui.
Adam descoperă că nu e în stare să spună nimic. O cuprinde la rîndul lui cu brațele, își îngroapă fața în părul ei și acolo poate să respire: trage mirosul fetei pe nas ca pe-un drog.
Obrazul ei îl mîngîie pe-al lui cînd Olga întoarce capul. Buzele lor se întîlnesc într-un sărut cast și scurt.
— I have to hurry, îi spune. Wait here. Don’t move. Look up, my darling.
Și dispare cum a venit.
Adam rămîne o clipă pierdut, amorțit, apoi, cînd sunetele agitației din piață se întorc, ridică privirea spre cer.
La început nu vede nimic deosebit. Turnul cu ceas, luminat frumos, al Palatului Regal în stînga. Crucea mică, abia zărită, în vîrful clădirii altfel bine iluminate a Bisericii Noi de alături. Caturile superioare, cu ferestre înalte, fără perdele, bine decupate în noapte, ale celorlalte clădiri care delimitează piața. Și cerul perfect negru, ca o fîntînă fără fund, deasupra gloatei dezlănțuite.
După un timp pe care Adam nu-l poate aprecia, din șase locuri se aprind în același timp fascicule groase de lumină, reflectoare care se agită cîteva clipe, brăzdînd cerul, apoi își coordonează traiectoriile și converg ca șase grinzi spre un punct invizibil, pe care îl susțin apoi în tăcerea înmărmurită care a cuprins Piața Dam.
Din difuzoarele montate pe stîlpi răsună primele acorduri ale unei compoziții simfonice necunoscute lui Adam. Viori și un contrabas la început; toată forța orchestrei, într-o legănare armonică, după cîteva măsuri.
Acum toată lumea privește în sus.
Cînd fetele în alb se înalță parcă din mijlocul mulțimii, Adam caută iute macaraua, dar n-o vede nicăieri. Cu brațele depărtate, fetele urcă pe fire invizibile. Treptate, mai întîi chipurile, apoi trunchiul și-n cele din urmă și picioarele, cele șase raze de reflector le expun vederii celor rămași jos. Un suspin admirativ se ridică dinspre spectatori și se învolburează în jurul grupului de fete, susținîndu-le parcă la înălțime.
Încîntat, cu un surîs tîmp pe față, Adam o recunoaște pe Olga.
— Olga, murmură cu capul dat pe spate.
Apoi se încruntă, nedumerit.
Fetele își încep baletul aerian. Execută piruete în timp ce schimbă locul între ele.
— Olga? șuieră Adam mai tare, dar e chiar sub un difuzor și muzica îi acoperă vocea.
Deși e sigur că nu-i confundă poziția, Adam e la fel de sigur că tot Olga e și-n dreapta și stînga ei.
Contrariat, se forțează să le urmărească și pe celelalte trei fete.
— Nu se poate! aproape că strigă acum.
Toate cele șase fete suspendate pe cerul Amsterdamului sînt una și aceeași. Toate sînt Olga. În lumina reflectoarelor, tenul tuturor e întru totul perfect. Pomeții ușor ridicați încadrează un nas mic, obraznic. Buzele nu sînt nici prea pline, nici subțiri. Rozalii mai mult decît roșii, stau puțin depărtate, zîmbesc, și printre ele se zărește șiragul alb al dinților. Siluetele lor au aceleași forme domoale, apetisante, în salopetele lor albe. Mișcările fetelor perfect sincronizate îi par acum sinistre lui Adam. Ca ale unor clone programate să execute comenzile cine știe cui.
Adam se freacă la ochi și se mai uită o dată bine. „Nu! Nu! Nu!” își spune. Lasă privirea în jos, închide ochii, rămîne așa o vreme, îi redeschide și ridică iar privirea. Clipește apăsat, aproape dureros. Ține pumnii încleștați tare, încearcă să înăbușe furia care simte că i se adună sub tîmple.
Deasupra Pieței Dam, spectacolul continuă. Mulțimea asistă mută de uimire, vrăjită.
Muzica simfonică din difuzoare se stinge încet și e înlocuită pe nesimțite de clinchete de clopoței și glasuri zglobii de copii intonînd colinde. Adam, resemnat, îndurerat, coboară iar privirea în pămînt, hotărît să rămînă așa oricît de mult va fi nevoie.