Spaima de neant (“groaza de inexistență”) e atât de mare încât un om e capabil să-și inventeze o biografie, cu detalii, cu familie, cu carieră, cu copilărie, cu locurile natale, cu senzații, cu tot ceea ce presupune o viață adevărată. Însă în amintire, lucrurile își pierd din intensitate, se șterg, viața palpită tomnatic în ele, mai ales pentru un introvertit pesimist, tăcut, dar orgolios, cu înclinații spre tabieturi și pedanterie, cum este naratorul-personaj-scriitor din romanul Silex al lui George Cornilă (Polirom, 2024). Strategia narativă e bazată pe sondarea unei memorii chestionabile, care constituie punctul de plecare al construcției. Spațiul imaginar-livresc se impune ca singurul spațiu autentic al trăirii, iar balansul real-ficțional-oniric șterge granița dintre lumi, autorul plusând cu ideea romantică a vieții ca vis și cu motivul dublului. De voie, de nevoie, pentru a se recupera pe sine (în urma unui accident), naratorul (hiperintelectualizat) își împânzește confesiunea cu referințe și trimiteri, cu lungi liste de lecturi, cu asocieri între personaje, el însuși devenind încet-încet un construct, o ficțiune compusă din bucăți de viață visată, viață închipuită. Când nu mai știe cine e, se caută în cărți, în locurile despre care a citit/pe care le-a vizitat (în imaginație?), în prieteni, în soție, în fiică.